Judicial executor's embezzlement conviction upheld; extraordinary appeal for annulment rejected as unfounded.

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 120 din 29 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen., comisă în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinţei penale nr. 47/2015 a Curţii de Apel Suceava, definitivă prin Decizia penală nr. 471/A din data de 18.12.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. B. S.A. şi a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 594.778,58 RON.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 3.500 RON către stat cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 120 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, au formulat apel inculpatul A. şi partea civilă B..

Prin Decizia nr. 73/A din 02 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea civilă B. S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 120 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, şi a obligat pe aceştia la plata sumei de 500 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatului A. care, în perioada 25.03.2014-18.12.2015, în calitate de executor judecătoresc, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile legale (fiind încălcate dispoziţiile art. 7 lit. a) şi art. 54 din Legea nr. 188/2000, precum şi cele ale C. proc. civ. în materie de executare silită - respectiv art. 721 alin. (1), (4), art. 722 şi art. 784 alin. (6) în legătură cu gestionarea sumei de 594.778,58 RON, consemnată potrivit art. 721 (fostul art. 720 din C. proc. civ.) în Dosarele de executare nr. x/2014 şi nr. y/2015 aflate pe rolul BEJ A. (suma fiind folosită în interes personal şi pentru îndestularea creditorilor din alte dosare execuţionale), fapt ce a cauzat o pagubă patrimoniului B. S.A. în cuantum de 594.778,58 RON şi în mod corespondent un folos material pentru sine şi pentru altul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen.

La data de 12 iulie 2021, recurentul inculpat A. a declarat recurs în casaţie împotriva Deciziei penale nr. 73/A din 2 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, prin av. ales C. (cu împuternicire avocaţială seria x nr. x, eliberată la data de 12.07.2021, Baroul Suceava, aflată la Dosarul nr. x/2021 al instanţei supreme). Cererea de recurs în casaţie a fost transmisă prin poştă şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 14.07.2021.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul a criticat, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel nu a analizat elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 din C. pen., cu argumentarea că, în opinia sa, faptele pentru care a fost condamnat nu pot fi încadrate în niciuna dintre modalităţile de realizare a infracţiunii, întrucât acestea reprezintă în realitate o modalitate deficitară de executare a atribuţiilor de serviciu, prin administrarea sumelor de bani încasate de BEJ A. folosind toate conturile bancare deschise la diferite bănci atât drept "conturi curente", cât şi de "consemnare", existenţa sumelor consemnate de debitori fiind ţinută pe dosare de executare, nicidecum pe conturi.

A mai arătat faptul că în perioada de referinţă era o practică constantă la nivelul executorilor judecătoreşti să deruleze pe conturile curente deschise la băncile comerciale operaţiuni bancare atât cu privire la sumele ce proveneau din onorariile încasate, cât şi din cele depuse de creditori în cadrul procedurilor de executare silită, chiar dacă "este real că o astfel de practică conducea prin ea însăşi la încălcarea dispoziţiilor legale privind consemnarea sumelor de bani în cadrul procedurilor de executare silită cuprinse în C. proc. civ..".

De altfel, această situaţie a fost corectată de către Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti prin Hotărârea nr. 47/16.10.2014, precum şi prin alte două hotărâri adoptate în anii 2015 şi 2016.

Aşadar, deşi instanţa de apel trebuia să stabilească în concret situaţia de fapt prin verificarea în totalitate a patrimoniului gestionat sau administrat de către autorul infracţiunii, la data sau în perioada în care se presupune că s-a comis fapta, aceasta "a refuzat" să verifice dacă suma de 642.812,64 RON se regăseşte sau nu în alte conturi ale societăţii.

Ca atare, în opinia recurentului, derularea activităţii de executare silită poate constitui fie o abatere disciplinară, fie o altă infracţiune din culpă sau intenţionată, dacă din probe rezultă întrunirea laturii subiective a acesteia.

În concluzie, a susţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate pentru reţinerea laturii obiective a infracţiunii de delapidare, modalitatea de administrare a conturilor A. cu nerespectarea condiţiilor legale neputând fi apreciată ca o activitate de însuşire, folosire sau traficare în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 295 alin. (1) din C. pen.

În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de la data de 16.08.2021, sub nr. x/2021.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 73/A din data de 2 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 28 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reţinându-se, în esenţă, că, formal, doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că fapta în raport de care a fost condamnat nu întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. în considerarea faptului că modalitatea de administrare a conturilor A. cu nerespectarea condiţiilor legale nu se circumscrie niciuneia dintre cele trei modalităţi de sustragere (însuşire, folosire sau traficare) care constituie elementul material al infracţiunii de delapidare.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Potrivit art. 295 alin. (1) din C. pen., "(1)Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.".

Înalta Curte reţine că elementul material al infracţiunii de referinţă se poate realiza în trei modalităţi normative alternative: însuşirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri aflate în gestionarea sau administrarea autorului. Se mai reţine că pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă activitatea ilicită păgubitoare s-a realizat în favoarea autorului ori în interesul altei persoane.

Însuşirea este acţiunea de scoatere din posesia sau detenţia legitimă a unor bunuri pe care făptuitorul le gestionează sau administrează şi trecerea lor ilicită în stăpânirea sa, putând dispune de ele ca de bunurile proprii. Se poate realiza sub forma reţinerii sau a trecerii definitive în patrimoniul personal, dar şi prin trecerea în stăpânirea efectivă a altei persoane, urmare a activităţii ilicite a autorului.

Folosirea reprezintă scoaterea temporară a bunurilor din sfera patrimonială a persoanei al cărei administrator sau gestionar este autorul şi utilizarea lor de către acesta sau de către terţe persoane, cu titlu gratuit. Din punct de vedere juridic, bunul rămâne în patrimoniul societăţii, doar faptic el este scos din sfera sa de stăpânire.

Spre deosebire de însuşire, unde bunul intră în patrimoniul făptuitorului sau al altei persoane, în cazul folosirii, bunul mobil este readus de făptuitor în sfera patrimonială a subiectului pasiv, scoaterea bunului din patrimoniul persoanei vătămate fiind temporară.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. constă, în esenţă, în aceea că, recurentul A. a desfăşurat, în perioada 25.03.2014 - 18.12.2015, acte repetate de însuşire şi folosire a unor sume de bani aparţinând părţii civile B. S.A. şi care se aflau în gestiunea sa în temeiul unor dispoziţii legale specifice în materie de executare silită.

În concret, s-a reţinut că prin Încheierea nr. 950/11.06.2013, urmare a admiterii plângerii formulate de creditorul D., Judecătoria Dorohoi a obligat pe executorul judecătoresc A. să deschidă procedura de executare silită împotriva debitorului B. S.A. - Sucursala Botoşani cu privire la Sentinţa civilă nr. 702/15.07.2003 a Tribunalului Botoşani, modificată prin Decizia nr. 910/18.12.2003 a Curţii de Apel Suceava.

Prin încheierea din data de 29.01.2014, recurentul a admis cererea de executare silită formulată de creditorul D. şi a deschis Dosarul de executare nr. x/2014 cu privire la care Judecătoria Dorohoi a încuviinţat, ulterior, executarea silită.

Prin încheierea din data de 06.03.2014, executorul judecătoresc A. a procedat la actualizarea sumei de bani reprezentând debit, a stabilit suma de 631.200,64 RON de plată şi, în aceeaşi zi, a trimis către B. S.A. somaţia prin care se punea în vedere achitarea sumei de bani datorate, la care se adăuga suma de 11.612 RON, cu titlu de cheltuieli de executare şi onorariu executor judecătoresc (în total suma de 642.812,64 RON), în termen de o zi.

La data de 25.03.2014, prin ordinul de plată nr. x, B. S.A. a consemnat în contul indicat de BEJ A. întreaga sumă urmărită, respectiv suma de 642.812,64 RON. De asemenea, conformându-se dispoziţiilor art. 720 din vechiul C. proc. civ. (art. 721 din noul C. proc. civ.), debitoarea B. S.A. a făcut dovada promovării la Judecătoria Dorohoi a contestaţiei la executare, opunându-se în mod explicit eliberării sumei până la momentul soluţionării definitive a acţiunii civile (adresa nr. x/25.03.2014).

În mod corespunzător, prin încheierea din data de 27.03.2014, executorul judecătoresc A. a dispus, în temeiul art. 720 alin. (4) din vechiul C. proc. civ. (art. 721 alin. (4) din nou C. proc. civ.), suspendarea măsurilor de executare silită în Dosarul execuţional nr. x/2014, precum şi suspendarea distribuirii sumei de bani consemnate la dispoziţia executorului judecătoresc până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare. Deşi ulterior debitorul a solicitat eliberarea acestei sume, inculpatul nu a dat curs acestei cereri.

În ceea ce priveşte Dosarul de executare nr. x/2015, s-a constatat că prin încheierea din data de 19.06.2015, executorul judecătoresc a reţinut în esenţă că s-a invocat aceeaşi creanţă datorată aceluiaşi creditor.

S-a mai reţinut că de la data suspendării executării şi a distribuirii sumei (27.03.2014) şi până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare (15.01.2015), inculpatul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a nu dispune de suma consemnată, întrucât în perioada 25.03.2014 - 18.12.2015, având calitatea de funcţionar public şi atribuţii referitoare la "gestionarea sumei de 642.812,64 RON" care a fost consemnată la dispoziţia sa în temeiul unor prevederi legale, din contul în care a fost consemnată suma de către debitorul B. S.A., inculpatul a achitat contravaloarea cheltuielilor de funcţionare ale biroului de executor judecătoresc, a retras sume de bani pentru cheltuieli neprecizate, a efectuat plăţi către diferiţi comercianţi, precum şi în alte dosare de executare silită, suma totală delapidată fiind cea corespunzătoare soldului minim al contului, respectiv 594.778,58 RON, atinsă la data de 06.12.2014.

Ca atare, instanţa de apel a statuat definitiv în sensul că recurentul a folosit suma de 594.778,58 RON, depusă de partea civilă B. S.A. în contul indicat de BEJ A. privind dosarul de executare nr. 47/2014, atât în interes personal, cât şi pentru îndestularea creditorilor din alte dosare execuţionale, elementul material al infracţiunii de delapidare fiind realizat atât în modalitatea însuşirii, cât şi în modalitatea folosirii.

Criticile recurentului A. vizând lipsa unor conturi bancare pentru sumele de bani având o destinaţie specifică, cât şi lipsa unei reglementări sau practici profesionale consacrate care să impună înfiinţarea unor astfel de conturi nu au relevanţă în statuarea asupra ilicitului penal în recurs în casaţie. Modalitatea de organizare a conturilor bancare este o chestiune ce excedează tipicităţii faptei şi care ar fi putut fi, eventual, valorificată în evaluarea laturii subiective sau la individualizarea pedepsei. Ceea ce se impută recurentului nu este faptul că a dispus de sumele de bani din cont sau că nu a consemnat suma de 642.812,64 RON, depusă de B. S.A., într-un cont separat pe durata suspendării executării silite, ci faptul că a dispus de respectiva sumă de bani în interes propriu sau în interesul altor persoane deşi avea obligaţia de a păstra fondurile băneşti în cuantumul în care le-a primit, până la soluţionarea situaţiei litigioase pentru a le elibera persoanei îndreptăţite.

Se mai reţine că nemulţumirile recurentului vizând temeinicia soluţiei de condamnare a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond/apel, precum şi criticile expuse din perspectiva soluţionării laturii civile a cauzei, excedează cenzurii pe calea recursului în casaţie al cărui scop este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 73/A din data de 02 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 73/A din data de 02 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.

GGC - NN