Perjury conviction upheld despite constitutional right to silence; refusal to self-incriminate does not decriminalize false testimony or negate witness status

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 353 din 19 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Cluj, printre alţii, a fost condamnat inculpatul A., în baza art. 273 alin. (1) din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, prev. de art. 92 din C. pen.

Conform art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul să se supună, pe durata termenului de supraveghere, următoarelor măsuri de supraveghere date în competenţa Serviciului de Probaţiune Cluj.

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Cluj, conform programului ce îi va fi stabilit de către consilierul de probaţiune;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

c) să comunice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Potrivit art. 93 alin. (3) din C. pen., a fost obligat inculpatul, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul unor activităţi desfăşurate de Primăria mun. Câmpia Turzii, jud. Cluj sau Primăria com. Viişoara, jud. Cluj.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere, prev. de art. 96 din C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, printre alţii, inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, printre altele, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 353 din data de 19.12.2018 pronunţată de Tribunalul Cluj.

La data de 12.04.2021, inculpatul A., prin apărătorul ales, a declarat recurs în casaţie împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că a fost condamnat, în mod nelegal, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.

Astfel, a susţinut că, ulterior pronunţării Sentinţei penale nr. 353/19.12.2018 a Tribunalului Cluj, a intervenit Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 236/02.06.2020 prin care, s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

De asemenea, până la intervenţia legiuitorului pentru a pune în acord textul legal cu raţionamentul Curţii, aceasta a impus organelor judiciare să acorde în mod direct martorului aceste drepturi, în temeiul prevederilor constituţionale.

Prin urmare, recurentul a opinat că fapta reţinută în sarcina lui nu constituie infracţiune, nefiind prevăzută de legea penală.

Ca efect al acestei decizii, un martor despre care există informaţii că ar fi participat la activităţile infracţionale poate refuza să dea declaraţii în faţa organelor de cercetare, invocând dreptul la tăcere pentru a nu se autoincrimina, fără ca acest refuz de cooperare să mai poată fi considerat o piedică în calea anchetei penale, motiv pentru care această conduită nu mai poate constitui latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Practic, latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă a fost restructurată ca urmare a deciziei, ea excluzând refuzul "martorului" de a colabora cu organele de cercetare penală atunci când această colaborare ori respectarea obligaţiei de a face declaraţii, ar duce la autoincriminarea sa.

În esenţă, s-a apreciat că decizia Curţii Constituţionale accentuează, pe de o parte, raţionamentul expus de recurent pe întreg parcursul dosarului penal, iar, pe de altă parte, vine şi dezincriminează fapta martorului de a nu declara adevărul, atunci când această conduită ar fi dus la autoincriminare. Prin această decizie, s-a reconfigurat, în opinia apărării, conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă.

S-a arătat că instanţa de apel nu a tratat incidenţa acestei decizii în cauză, respectiv efectul pe care aceasta îl are asupra faptei recurentului, astfel că se impune efectuarea acestei analize de către instanţa de recurs în casaţie, opinând că, referitor la conduita sa, aceasta a fost, în mod clar, scoasă din sfera ilicitului prin intermediul acestei hotărâri.

Prin decizia anterior referită s-a reconfigurat incriminarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ea nemaiputând fi reţinută în ipoteza în care martorul refuză să colaboreze cu organele de cercetare penală, respectiv refuză să declare aspectele pe care le cunoaşte pentru a evita autoincriminarea sa. Obligaţia martorului de cooperare a fost aneantizată.

Aşadar, dacă la data de 14.06.2014, momentul audierii sale de către procurorii din cadrul DIICOT, aceştia i-ar fi acordat dreptul de a nu se autoincrimina şi de a nu face declaraţii, recurentul nu ar fi ajuns niciodată în ipostaza în care să fie acuzat de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

A susţinut că, la momentul audierii, din probele prezentate (interceptări telefonice), procurorii cunoşteau faptul că recurentul a participat direct la restituirea unor sume ce au fost împrumutate în cadrul activităţii de camătă de către numitul B. şi ca atare ar fi putut să-l audieze în calitate de complice în raport de ajutorul dat în cadrul săvârşirii acestei infracţiuni - implicarea sa ca intermediar în recuperarea unor sume acordate.

Organele de cercetare penală deţineau interceptări ale unor convorbiri în care recurentul afirma că a preluat o sumă de bani, respectiv numitul B. îi furniza indicaţii pentru ridicarea unor sume de bani.

Bazat exclusiv pe voinţa arbitrară a organelor de cercetare penală de a-l audia în calitate martor, iar nu în calitate de inculpat - complice, recurentul a susţinut că a fost lipsit de drepturi care sunt de esenţa unui proces echitabil - dreptul de a nu se autoincrimina şi dreptul la tăcere.

A fost forţat prin această conduită să facă alegerea dintre a se autoincrimina sau a săvârşi o presupusă faptă de mărturie mincinoasă.

A mai susţinut că, dacă ar fi confirmat aspectele din interceptările procurorilor, ar fi recunoscut practic faptul că a participat ca şi complice la activitatea de camătă desfăşurată de inculpatul B., autoincriminându-se.

Faptul că organele penale nu au procedat la tragerea la răspundere a acestuia în raport de complicitatea la camătă nu este de natură să împiedice aplicarea acestui raţionament, iar, la acest moment, în raport de acele fapte a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Aşadar, recurentul A. a susţinut că nu este întrunită nici situaţia premisă a infracţiunii de mărturie mincinoasă - calitatea de martor a acestuia. Prin raportare la acuzaţiile din cadrul rechizitoriului, de participare directă la activitatea infracţională de camătă prin acordarea de ajutor la restituirea unor sume, rezultă că organele penale îl considerau în fapt un complice, atribuindu-i calitatea de martor într-o manieră pur formală pentru a-l forţa să dea declaraţii.

Organele penale au încălcat obligaţia prevăzută de art. 115 alin. (1) din C. proc. pen. de a nu audia în calitate de martor un subiect procesual, iar fapta recurentului A. de a refuza să coopereze cu organele judiciare pentru a nu se autoincrimina, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Curtea Constituţională a stabilit că martorul, care prin declaraţia sa s-ar autoincrimina, poate refuza să colaboreze cu organele judiciare şi poate refuza să facă declaraţii în faţa acestora. La momentul 2014, recurentul A. a precizat că nu putea beneficia de aceste drepturi, motiv pentru care a declarat că nu îşi aminteşte sau nu cunoaşte.

Fapta nu a fost comisă cu intenţia de a îngreuna ancheta împotriva numitului B. sau de a împiedica înfăptuirea justiţiei, ci cu intenţia de a se proteja, de a nu se autoincrimina, tipicitatea subiectivă nefiind îndeplinită.

În concluzie, în raport de Decizia nr. 236/02.06.2020 pronunţată de Curtea Constituţională care, prin interpretarea conferită, a dezincriminat fapta săvârşită de recurentul A., plasând-o în afara ilicitului, acesta a solicitat să se constate că fapta nu este prevăzută de legea penală, prin urmare, să se admită recursul în casaţie, să se dispună casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză şi achitarea sa pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Prin încheierea din data de 15 iunie 2021, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Cluj, secţia penală şi de minori şi s-a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători, fiind fixat termen la data de 28.09.2021 pentru judecarea căii extraordinare de atac.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., a constatat că, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie este menţionat numele şi prenumele titularului cererii, Decizia penală nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Totodată, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este semnată de către apărătorul ales al acestuia, avocat C..

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a arătat că, în cuprinsul cererii a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazului de recurs în casaţie invocat, astfel cum a fost consacrată în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Însă, referitor la criticile aduse de recurentul inculpat A. care vizează elemente circumscrise laturii subiective a infracţiunii pentru care a fost condamnat, cu referire lipsa intenţiei în săvârşirea faptei, susţinându-se că, în cauză, nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate subiectivă, nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) din C. proc. pen.

Ca urmare, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi pe cele cuprinse în art. 437 alin. (1) lit. c) şi art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis, în principiu cererea de recurs în casaţie, în limitele precizate anterior.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., prin prisma motivelor invocate, în conformitate cu prevederile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., şi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, notează că potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, instanţa supremă verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se cenzurează exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că potrivit C. proc. pen. recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, precum şi stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-o cale de atac ordinară.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În esenţă, recurentul inculpat A. a arătat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu mai este prevăzută de legea penală, aceasta fiind dezincriminată urmare a Deciziei nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale prin care s-a reconfigurat latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă.

În plus, recurentul a mai arătat că nu este întrunită situaţia premisă a infracţiunii de mărturie mincinoasă întrucât nu a avut calitatea de martor, dat fiind că, la momentul audierii sale, organele de urmărire penală aveau cunoştinţă că a participat direct la restituirea unor sume de bani ce au fost împrumutate în cadrul activităţii de camătă de către inculpatul B. aşa încât era complice la infracţiunea comisă de acesta din urmă.

Preliminar, Înalta Curte notează că dezincriminarea (abolitio criminis) presupune scoaterea din sfera ilicitului penal a unui comportament care a avut la un moment dat semnificaţie de infracţiune.

Aşadar, va exista dezincriminare atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă şi în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui text, astfel încât fapta concretă săvârşită de inculpat nu mai îndeplineşte condiţiile impuse de acest text.

Prin Decizia nr. 236/2020 publicată în M. Of. nr. 597/8.07.2020, Curtea Constituţională a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

Înalta Curte constată că, prin decizia instanţei de contencios constituţional antemenţionată, s-a recunoscut martorului beneficiul dreptului la tăcere şi a dreptului de a nu contribui la propria acuzare, astfel că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, martorul a intrat şi el în sfera subiecţilor procesuali, alături de suspect şi inculpat, care beneficiază de dreptul de a nu se acuza. Prin urmare, ca efect al Deciziei nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale, anterior desfăşurării procedeului probatoriu al audierii martorului, organul judiciar îi va aduce la cunoştinţă acestuia, înainte de a-l audia, că are dreptul de a nu răspunde întrebărilor în legătură cu fapte sau împrejurări de fapt care îl pot incrimina. Deopotrivă, martorul audiat într-o cauză penală, dacă apreciază că, prin declaraţia pe care o va da, va dezvălui fapte sau împrejurări apte de a angrena tragerea sa la răspundere penală, poate opta să nu dea nicio declaraţie cu privire la aceste împrejurări.

Prin urmare, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale, s-a recunoscut dreptul procedural al martorului la tăcere şi la neautoincriminare. Decizia instanţei de contencios constituţional nu a avut însă vreun efect juridic în ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie mincinoasă incriminată în dispoziţiile art. 273 din C. pen., text care nu a făcut obiectul cenzurii de constituţionalitate prin decizia menţionată.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat, infracţiunea de mărturie mincinoasă continuă să fie incriminată în legislaţia penală, neoperând dezincriminarea acestei infracţiuni, motiv pentru care criticile apărării pe acest aspect sunt neîntemeiate.

Referitor la criticile recurentului inculpat privind lipsa situaţiei premisă a infracţiunii de mărturie mincinoasă, Înalta Curte apreciază că şi acestea sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, se constată că jurisprudenţa instanţei supreme a recunoscut în mod expres dreptul la tăcere al martorului atunci când a analizat în ce măsură s-ar putea reţine infracţiunea de mărturie mincinoasă în sarcina unei persoane care, în calitate de martor, a făcut declaraţii neconforme realităţii pentru a nu se autoincrimina. Astfel, s-a reţinut, în esenţă, lipsa calităţii cerută subiectului activ de norma de incriminare şi, prin urmare, absenţa unei condiţii de tipicitate obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă în situaţia în care, la momentul audierii în calitate de martor, organele judiciare aveau cunoştinţă de implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii, context în care aceasta s-ar fi expus la autoincriminare pentru o eventuală formă de complicitate la activitatea infracţională (Decizia nr. 40/A/2018 din 20 februarie 2018 şi Decizia nr. 397/2014 din 21 noiembrie 2014, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Această ipoteză nu este incidentă în speţă, recurentul A. având calitatea de martor pe tot parcursul procesului penal. Contrar criticilor apărării, analizând situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză (şi care nu mai poate face obiectul cenzurii în calea extraordinară a recursului în casaţie), Înalta Curte constată că recurentul nu a avut calitatea de complice la infracţiunea de camătă comisă de inculpatul B., cum susţine, în mod eronat, acesta. Restituirea unei sume de bani de către martorul D. inculpatului B., prin intermediul recurentului A., în luna ianuarie 2014 nu se circumscrie laturii obiective a infracţiunii de camătă care se referă exclusiv la darea de împrumuturi ca îndeletnicire. Sintagma utilizată de legiuitor "ca îndeletnicire" califica fapta ca fiind o infracţiune de obicei. Or, implicarea recurentului într-o activitate singulară de primire a banilor, pentru inculpatul B., nu determină calificarea recurentului A. ca participant la infracţiunea de camătă.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivele invocate de recurentul inculpat sunt nefondate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1463/A/2020 din data de 12 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

GGC - NN