Criminal liability for refusing breath alcohol test under Article 337 Penal Code

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2400 din 24.09.2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 2400 din 24.09.2020 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

S-a desfiinţat sentinţa apelată şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen. şi a art. 337 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de prelevare de probe biologice.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii comunitare.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere stabilit pentru inculpat, acesta a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o durată de 100 de zile, în cadrul unei instituţii ce va fi stabilită de Serviciul de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 31.03.2021, prin apărător ales.

În cuprinsul cererii, a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 337 din C. pen., prin raportare la situaţia de fapt din prezenta cauză, întrucât instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că "sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. în sensul că fapta săvârşită de inculpat există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege".

Apărarea a subliniat că nu se poate reţine incidenţa infracţiunii în raport de refuzul testării aerului expirat, întrucât este incriminat exclusiv refuzul prelevării de sânge pentru determinarea alcoolemiei.

În acest sens s-a exprimat şi instanţa de apel, care însă a considerat că atitudinea conducătorului auto de a refuza testarea aerului expirat constituie o sustragere de la prelevarea de probe biologice:

"refuzul conducătorului auto de a se supune testării aerului expirat nu poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 337 din C. pen. în situaţia în care acest refuz implică în mod necesar şi refuzul inculpatului de a i se preleva probe biologice, în acest caz fiind incidentă teza a II-a a art. 337 din C. pen. - inculpatul se sustrage de la prelevarea mostrelor biologice prin refuzul de a se supune testării aerului expirat".

S-a apreciat că, în realitate, acest raţionament al instanţei de apel a adăugat la norma de incriminare o ipoteză pe care art. 337 din C. pen. nu o prevede.

În acest sens, s-a menţionat că refuzul de a se supune testării aerului expirat a fost incriminat de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 până la data de 01 februarie 2014. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 187/2012, fapta penală s-a limitat la refuzul sau sustragerea de la prelevarea de probe biologice, fiind opţiunea suverană a legiuitorului de a dezincrimina refuzul conducătorului auto de a se supune procedurii de testare a alcoolemiei în aerul expirat, micşorând astfel cadrul de reglementare în materie.

S-a apreciat că decizia de condamnare a inculpatului a avut în vedere aplicabilitatea art. 185 - 188 din Hotărârea de Guvern pentru aplicarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, sens în care instanţa de apel a arătat că "prelevarea mostrelor biologice este obligatorie în vederea stabilirii alcoolemiei atunci când rezultatul testării aerului expirat arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat; în eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri sau produse periculoase; atunci când rezultatul testării preliminare cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate indică prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare; în cazul accidentelor de circulaţie din care au rezultat numai pagube materiale, dacă rezultatul testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau indică prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să se supună recoltării probelor biologice; în cazul implicării în accidente de circulaţie din care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane".

S-a opinat că, faţă de circumstanţele faptei comise de inculpat, niciuna dintre ipoteze nu este incidentă, întrucât: autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x nu se încadrează în categoria vehiculelor care transportă mărfuri sau produse periculoase; rezultatul testării aerului expirat nu a arătat o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat întrucât nu a fost efectuat; rezultatul testării preliminare cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate nu a indicat prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare, întrucât nu a fost efectuat; nu s-a produs un accident de circulaţie din care să rezulte pagube materiale, iar rezultatul testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei să arate o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau să indice prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare; nu s-a produs un accident de circulaţie din care să rezulte moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.

În aceeaşi măsură, apărarea a învederat că instanţa de apel a reţinut şi că, "potrivit art. 38 din O. U. G. nr. 195/2002, conducătorii vehiculelor (...) sunt obligaţi să se supună testării aerului expirat şi/sau recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de substanţe psihoactive, la solicitarea poliţistului rutier, iar dispoziţiile art. 88 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 prevăd că recoltarea mostrelor biologice se face numai în prezenţa unui poliţist rutier. Art. 38 stabileşte obligaţia generală a conducătorului auto de a se supune verificărilor necesare pentru stabilirea alcoolemiei alternativ prin testarea aerului expirat sau a probelor biologice, însă doar refuzul prelevării mostrelor biologice este incriminat. Aceasta nu conduce, însă, la concluzia că refuzul conducătorului auto de a se supune testării aerului expirat nu poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 337 din C. pen. în situaţia în care acest refuz implică în mod necesar şi refuzul inculpatului de a i se preleva probe biologice, în acest caz fiind incidentă teza a II-a a art. 337 din C. pen., inculpatul se sustrage de la prelevarea probelor biologice prin refuzul testării aerului expirat."

Astfel, apărarea a susţinut că reglementarea din art. 38 nu permite o interpretare arbitrară şi nu lasă la latitudinea agentului constatator să aleagă situaţiile în care îi poate cere conducătorului auto să se prezinte pentru recoltarea de probe biologice. Sintagma "şi/sau" este detaliată în Regulament, acesta din urmă reprezentând chiar actul normativ de punere în aplicare a dispoziţiilor din ordonanţă.

Or, nici O.U.G. nr. 195/2002 şi nici Regulamentul nu permit poliţistului rutier să solicite prezentarea la recoltarea de probe biologice în situaţia în care conducătorul auto a refuzat testarea în aerul expirat ori aceasta a fost imposibilă. Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere agentului constatator acest drept, ar fi făcut-o explicit, aşa cum a procedat menţionând cele 5 ipoteze din art. 185 - 188 din Regulament. Indiferent de cauza pentru care legislaţia rutieră nu indică această ipoteză printre cele care dau dreptul organului constatator să solicite prezenţa la recoltarea de probe biologice, inexistenţa ei este o certitudine legală. Singura consecinţă a refuzului testării în aerul expirat este calificarea faptei drept contravenţie, conform art. 95 din O.U.G. nr. 195/2002.

Pe cale de consecinţă, apărarea a susţinut că operaţiunea de a califica drept penală conduita unei persoane care nu dă curs unei solicitări a autorităţilor statului, motivat prin simplul fapt că aceste autorităţi nu au bază legală pentru a formula o atare solicitare, echivalează cu o adăugire la legea de incriminare, ceea ce nu este permis. Câtă vreme legea nu instituie, într-o anumită situaţie, obligaţia conducătorului auto de a se supune prelevării de probe biologice, atitudinea acestuia de a refuza, în acea situaţie, să se prezinte spre recoltare, este o conduită legală şi nu poate fi sancţionată penal, întrucât constituie simpla exercitare a unui drept.

Astfel, date fiind aceste prevederi, rezultă că instanţa de apel s-a substituit legiuitorului, condamnându-l pe inculpat pentru o conduită care nu îşi regăseşte corespondent în normele legale, prin raportare la situaţia de fapt (trecând în domeniul unei alte puteri constituante în stat).

De altfel, s-a arătat că însăşi instanţa de apel a sesizat acest aspect şi a încercat să găsească un raţionament prin care să evite aplicarea sa în speţă, întrucât a calificat obligaţia de a se supune prelevării de mostre biologice ca fiind una subsecventă celei de a se supune testării etilotest. Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că, "întrucât prelevarea mostrelor biologice este obligatorie în situaţia în care rezultatul testării aerului expirat arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat (...), în cazul în care rezultatul este mai mic de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, conducătorul auto nu mai are obligaţia de a se supune prelevării biologice. Prin urmare, doar în această situaţie conducătorul auto este descărcat de obligaţia de a se supune probelor biologice."

Astfel, s-a susţinut că însăşi instanţa de apel a admis că exonerarea conducătorului auto de obligaţia a se supune recoltării probei biologice intervine doar în ipoteza în care rezultatul testării etilotest este mai mic de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, rezultând în mod indubitabil că testarea aerului expirat este o procedură sine qua non care poate contura latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 337 C. pen.

Folosind mecanismul de interpretare ad majore ad minus se poate observa că, în ipoteza în care conducătorul auto este testat având 0,30 mg/l alcool pur în aerul expirat, acesta va fi exonerat de obligaţia de a se supune prelevării de probe biologice, fără a i se putea angaja răspunderea penală. Or, cu atât mai mult, nu poate atrage răspunderea penală situaţia în care nu există niciun indiciu cu privire la cantitatea de alcool care ar fi fost consumată (dacă s-a consumat), întrucât nu s-a efectuat testarea aerului expirat, din moment ce legea nu impune obligaţia conducătorului auto de a se supune, în această situaţie, prelevării probelor biologice, întrucât legea penală este de strictă interpretare, nu se poate extrapola o prevedere legală la alte situaţii neprevăzute de aceasta.

În pofida acestui aspect, instanţa de apel a "construit" o obligaţie în sarcina conducătorului auto şi a şi stabilit că nerespectarea ei se sancţionează penal. Astfel, în decizie s-au reţinut următoarele:

- "(...) situaţia premisă depinde de îndeplinirea prealabilă de către conducătorul auto a obligaţiei primordiale de a se supune testării aerului expirat. (...) Prin urmare, obligaţia de a se supune prelevării probelor biologice devine actuală nu numai atunci când acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia de a se supune testării aerului expirat, ci şi atunci când acesta refuză să îndeplinească obligaţia primordială (astfel încât să se poată stabili dacă este necesară realizarea procedurii ulterioare) sau îndeplinirea acesteia este imposibilă din cauze exterioare voinţei sale"

- "esenţial în cauză este faptul că a existat o imposibilitate de îndeplinire de către inculpat a obligaţiei de a se supune testării aerului expirat, situaţie premisă suficientă pentru ca obligaţia subsecventă de a se prezenta la IML pentru prelevarea probelor biologice să devină actuală" (pag. 31 din decizie);

- "Curtea constată că infracţiunea subzistă sub aspectul elementului material indiferent de motivul invocat pentru a justifica conduita ilicită." (pag. 32 din decizie).

Prin aceasta, s-a susţinut că instanţa de apel a inovat sub dublu aspect:

- pe de o parte, a adăugat o nouă ipoteză la cele prevăzute de art. 185-188 din Regulament, statuând că, dacă, din varii motive, obligaţia de a se supune testării în aerul expirat nu este respectată, se naşte obligaţia de a se supune prelevării de probe biologice, or, legea nu prevede un atare mecanism, deşi fără îndoială ar fi putut să îl prevadă;

- pe de altă parte, a reincriminat o faptă dezincriminată, instituind răspunderea penală pentru refuzul testării în aerul expirat. Or, această faptă a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a actualului C. pen. De altfel, dacă s-ar admite că infracţiunea prevăzută la art. 337 C. pen. s-ar comite într-adevăr şi prin refuzul testării aerului expirat (calificat ca modalitate de "sustragere" de la recoltarea de probe biologice), s-ar pune întrebarea de ce prin lege sunt indicate doar două situaţii în care este permisă, practic, ocolirea etapei preliminare a testării în aerul expirat şi recurgerea directă la prelevarea de probe biologice (date fiind ipotezele indicate în Regulamentul de aplicare - producerea unui accident rutier soldat cu moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, respectiv conducerea unui vehicul care transportă mărfuri sau substanţe periculoase), dar nu o prevede tocmai pe cea mai evidentă, cea a refuzului de testare în aerul expirat.

În opinia apărării, dacă, aşa cum reţine instanţa de apel, infracţiunea prevăzută de art. 337 din C. pen. există atât în situaţia în care refuzul de prezentare la IML pentru prelevarea de mostre biologice este subsecvent refuzului de către inculpat a obligaţiei de a se supune testării aerului expirat, cât şi în situaţia în care refuzul de prezentare la I.M.L. pentru prelevarea de mostre biologice este subsecvent imposibilităţii de îndeplinire a procedurii de testare a concentraţiei de alcool în aerul expirat, datorată unor cauze externe comportamentului inculpatului, ar însemna că dispoziţiile art. 185 - 188 din Hotărârea de Guvern pentru aplicarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 îşi pierd raţiunea şi utilitatea de a exista.

Aceasta întrucât s-ar ajunge la concluzia că obligaţia de a se prezenta pentru prelevare de mostre biologice ar exista independent de procedura de testare a alcoolemiei în aerul expirat şi atunci s-ar ridica întrebarea logică de ce această din urmă procedură mai este reglementată de lege sau de ce, de pildă, legea instituie obligaţia de prezentare pentru prelevarea de probe biologice doar în anumite ipoteze rezultate în urma testării cu etilotest, iar nu în toate aceste ipoteze.

Practic, s-a apreciat că, în interpretarea instanţei de apel, dispoziţiile art. 337 C. pen. sunt incidente ori de câte ori refuzul de recoltare a probelor biologice survine atât procedurii testării cu etilotestul cât şi lipsei procedurii testării cu etilotestul.

În prezenta cauză, instanţa de apel a conferit o falsă interpretare normelor legale incidente, ignorând chiar dezincriminarea unei fapte penale. Astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de control judiciar a dat o interpretare extensivă prevederilor legale în condiţiile în care acestea sunt de strictă interpretare, în sensul că a adăugat de la sine putere dreptul autorităţilor statului de a solicita prezentarea la prelevarea de mostre biologice şi atunci când nu este posibilă efectuarea testării alcoolemiei în aerul expirat, situaţie pe care actele normative în domeniul circulaţiei rutiere nu o reglementează. Mai mult, instanţa de apel a stabilit şi că refuzul prezentării la prelevarea de probe biologice, într-o atare situaţie, ar fi infracţiune.

Or, apărarea, făcând referire la Decizia nr. 11/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a susţinut că optica instanţei supreme este tocmai în sensul interzicerii extinderii definiţiei unor infracţiuni pentru a include conduite neavute în vedere de legiuitor. Prin urmare, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să îşi justifice o interpretare proprie şi originală în sensul că soluţia condamnării are la bază o conduită neimputabilă inculpatului raportat la circumstanţele de fapt ale speţei, interpretarea dată de Curtea de Apel Bucureşti neavând suport normativ cu incidenţă în cauză.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a abandonat unitatea dintre litera şi spiritul legii, în procesul de a constata voinţa noului legiuitor penal. Este un truism juridic potrivit căruia atunci când textul este neclar, acesta trebuie pus în legătură cu întreaga economie a legii, luminând astfel interpretarea.

În raport cu argumentele învederate, apărarea a considerat întemeiat recursul în casaţie formulat, eroarea de drept substanţial pe care tinde să o înlăture constând în lipsa corespondenţei dintre fapta descrisă în norma de incriminare (art. 337 C. pen.) şi circumstanţele factuale concrete ale cauzei.

În acest sens, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de prelevare probe biologice, în considerarea dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin încheierea din 01 iulie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători şi s-a acordat termen la data de 28 septembrie 2021, cu citarea recurentului inculpat şi încunoştinţarea apărătorului ales.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de filtru a reţinut, în esenţă, procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie este menţionat numele şi prenumele titularului cererii, iar Decizia penală nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Totodată, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este semnată de către apărătorul ales al acestuia.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că, în cuprinsul cererii, a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazului de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Dispoziţiile precizate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În esenţă, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a apreciat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu este prevăzută de legea penală întrucât lipseşte situaţia premisă a infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din C. pen. În acest sens, a arătat că, în condiţiile în care nu au fost efectuate verificările autorizate de lege pentru determinarea alcoolemiei cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic (în speţă rezultatul testării aerului expirat nu a arătat o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat întrucât nu a fost efectuat), nu exista obligaţia corelativă a conducătorului auto de a se supune prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei întrucât agentul constatator nu avea dreptul legal de a-i solicita să se prezinte la o unitate medicală pentru recoltarea de probe biologice. Dat fiind că solicitarea agentului constatator adresată conducătorului auto de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei subzistă, în opinia apărării, numai în situaţiile prevăzute expres de lege (art. 185 - art. 187 din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice), situaţii care nu sunt incidente în cauză, refuzul conducătorului auto de a i se preleva mostre biologice nu are valenţe infracţionale şi nu intră în sfera ilicitului penal.

Anterior analizării motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în data de 22.01.2017, în jurul orelor 03:30, inculpatul A. a condus autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x pe str. x din mun. Bucureşti, a refuzat testarea cu aparatul etilotest, a fost condus la Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, unde în jurul orelor 04:30, la solicitarea expresă a organelor de poliţie, a refuzat prelevarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

Curtea a reţinut că, fiind oprit de către un echipaj de politie din cadrul secţiei 2 de Poliţie, pe str. x din mun. Bucureşti, în data de 22.01.2017, inculpatului i s-a solicitat să se supună testării cu aparatul etilotest, iar acesta a refuzat, astfel că i s-a adus la cunoştinţă că urmează să fie condus la sediul I.N.M.L. pentru recoltarea de sânge, inculpatul fiind de acord.

Ulterior acestui moment, inculpatul A. a fost condus la sediul I.N.M.L. Mina Minovici pentru prelevarea probelor de sânge necesare pentru stabilirea alcoolemiei, dar acesta a invocat faptul că suferă de fobie de ace şi s-a oferit să dea în schimb probe de urmă.

Din probele administrate în cauză şi analizate în detaliu în considerentele deciziei penale atacate, instanţa de apel a concluzionat că este dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, refuzul inculpatului de a se supune prelevării probelor biologice.

S-a mai arătat că, la momentul depistării sale, inculpatul a refuzat testarea cu aparatul etilotest fiind de acord să fie condus la INML în vederea recoltării probelor biologice, iar în momentul în care a ajuns la INML a refuzat prelevarea probelor pe motiv că suferă de fobie de ace şi obiecte ascuţite, consecinţa fiind imposibilitatea stabilirii prezenţei/lipsei alcoolului în sânge.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 337 din C. pen., constituie infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, refuzul sau sustragerea conducătorului unui vehicul (...) de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei (...).

Prin urmare, întrunirea condiţiilor de tipicitate sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută de art. 337 din C. pen., se raportează la obligaţia conducătorului unui vehicul de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, în condiţiile în care refuzul/sustragerea conducătorului auto de a se supune testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei (acţiune incriminată în dispoziţiile legislaţiei vechi, reglementată în art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002), nu mai reprezintă un comportament infracţional, incriminat de lege.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat, instanţa de apel a analizat şi reţinut întrunirea condiţiilor legale în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa prin raportare la actele comisive comise de inculpat subsumate refuzului acestuia de a se supune prelevării de mostre biologice, acţiune specifică elementului material al infracţiunii incriminate în prevederile art. 337 din C. pen. Prin urmare, aprecierile apărării în sensul că instanţa de apel "a reincriminat o faptă dezincriminată, instituind răspunderea penală pentru refuzul testării în aerul expirat" sunt neîntemeiate, fiind bazate pe o interpretare speculativă şi eronată a considerentelor deciziei penale recurate.

De altfel, recurentul inculpat A. nu a contestat întrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii din perspectiva elementului material sau celorlalte componente ale laturii obiective (urmare imediată, legătură de cauzalitate), ci a expus o serie de critici referitoare la presupusa lipsă a situaţiei premisă a infracţiunii prevăzute de art. 337 din C. pen.

În raport de motivele expuse de recurentul inculpat şi în limitele prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte notează că infracţiunea prevăzută de art. 337 din C. pen. are ca situaţie premisă solicitarea expresă din partea organelor de poliţie adresată conducătorului auto de a se supune prelevării de mostre biologice. Or, din situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin decizia recurată (şi care nu mai poate fi cenzurată în calea extraordinară a recursului în casaţie) rezultă că inculpatului A. i s-a solicitat de către organele de poliţie să se prezinte la o unitate medicală autorizată în vederea recoltării de probe biologice (solicitare cu care conducătorul auto a fost de acord). Prin urmare, rezultă, în mod cert, întrunirea condiţiilor legale privitoare la situaţia premisă a infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută de art. 337 din C. pen.

Textul incriminator precitat nu prevede, ca o condiţie prealabilă, testarea aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei. Prin urmare, susţinerile apărării în sensul că "testarea aerului expirat apare ca o procedură sine qua non, fără de care nu se poate contura latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 337 C. pen.." excedează prevederilor legale incidente în materie şi se bazează pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legii penale.

Deopotrivă, această condiţie nu este prevăzută nici de dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care instituie obligaţia conducătorilor de vehicule de a se supune testării aerului expirat şi/sau recoltării de probe biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei, la solicitarea poliţistului rutier.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 102 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002, constituie contravenţie fapta conducătorul de autovehicul de a conduce sub influenţa băuturilor alcoolice (dacă aceasta nu constituie, potrivit legii, infracţiune).

Conform art. 185 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, constatarea contravenţiei menţionată anterior se face prin testarea aerului expirat de conducătorul auto cu un mijloc tehnic certificat sau cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic. Potrivit alin. (2) al textului antemenţionat, conducătorilor de vehicule li se recoltează obligatoriu mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei atunci când rezultatul testării arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat (lit. a).

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate, se constată că obligaţia de a se supune prelevării de mostre biologice subzistă în sarcina conducătorului unui vehicul, în situaţia în care acestuia din urmă i se solicită de către agentul constatator, conform art. 38 din O.U.G. nr. 195/2002, recoltarea de probe biologice.

Aşadar, testarea aerului expirat de conducătorul auto cu un mijloc tehnic certificat sau cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic are relevanţă numai în ceea ce priveşte obligaţia poliţistului de a solicita prelevarea de mostre biologice în situaţiile prevăzute expres de lege, agentul constatator având posibilitatea legală de a decide dacă supune conducătorul de vehicul la testarea aerului expirat sau de a-i solicita direct acestuia să participe la recoltarea probelor biologice (în acest sens, s-a opinat şi în literatura de specialitate - Noul C. pen. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; pag. 609).

În contextul factual al speţei, în care inculpatul a refuzat testarea cu etilotestul, astfel că nu s-a putut stabili concentraţia de alcool pur în aerul expirat, acesta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 185 alin. (2) din H.G. nr. 1391/2006 care instituie obligativitatea recoltării de probe biologice atunci când rezultatul testării arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat.

De asemenea, susţinerea recurentului în sensul că exista obligaţia sa de a se supune prelevării de mostre biologice doar în situaţiile expres menţionate în art. 185 - 188 din Regulament nu poate fi primită, fiind rezultatul unei interpretări eronate a textelor precitate din cuprinsul legislaţiei secundare, fără a fi coroborate în ansamblul normativ al dispoziţiilor incidente din legislaţia primară şi secundară.

Or, obligaţia conducătorului de vehicul de a se supune recoltării probelor biologice are caracter subsecvent numai în situaţia constatării unui rezultat al testării mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat (ceea ce presupune implicit ca testarea să fi fost efectuată, operaţiune care nu s-a realizat urmare a conduitei inculpatului care a refuzat să se supună testării cu aparatul etilotest), ambele acţiuni, atât testarea, cât şi recoltarea, în vederea stabilirii alcoolemiei, dobândind caracter obligatoriu ulterior solicitării adresate de către poliţistul rutier conducătorului de vehicul.

Concluzionând, în raport de situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel - prin decizia atacată stabilindu-se că, la solicitarea expresă a organelor de poliţie, la data de 22 ianuarie 2017, recurentul inculpat a refuzat prelevarea de mostre biologice, situaţie de fapt care corespunde pe deplin conţinutului textului de incriminare, astfel că sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 337 din C. pen. - Înalta Curte apreciază, ca fiind neîntemeiate, motivele invocate în cererea de recurs în casaţie.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 217 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2021.

GGC - ED