Cassation review of criminal convictions for extortion and abuse of office: typicity of psychological coercion and unauthorized disclosure of confidential surveillance data

Asupra recursurilor în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 11 din data de 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2017, s-au hotărât următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (4), (10) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (4), (10) din C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (una) lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), cu aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele 2 pedepse în pedeapsa cea mai grea, de 8 luni închisoare şi s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă, în final inculpatul urmând să execute o pedeapsă de 8 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 83 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-au impus inculpatului următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Botoşani, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus că, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Botoşani.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

II. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.

III. În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1), (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de şantaj.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

IV. În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 269 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 304 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată E.).

S-a constatat că infracţiunea de conflict de interese prevăzută de art. 301 C. pen. a fost recalificată de legiuitor în infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de acelaşi articol.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1), (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata D. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatei, ca cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 277 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata D. la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de instigare la compromiterea intereselor justiţiei.

În temeiul art. 38 alin. (1), cu aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele 2 pedepse în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare şi s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă, în final inculpata urmând să execute o pedeapsă de 4 ani şi o lună închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., alături de pedeapsa principală s-a dispus aplicarea unei pedepse complementare, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (1), (5) C. pen. raportat la art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a dispus desfiinţarea proceselor-verbale din datele de 13.01.2016 şi 22.08.2016, întocmite de către inculpatul A.

În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., coroborat cu art. 1357 din C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă F. şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii D. şi C., în solidar, să plătească în favoarea părţii civile suma de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de partea civilă.

În temeiul art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii D. şi C. la plata sumei de 28.100 RON către partea civilă F., cu titlu de cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen., cu aplicarea art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen. raportat la art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a menţinut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpaţilor D. şi C., până la concurenţa sumei de 58.100 RON.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată inculpata D. să plătească în favoarea statului suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care suma de 4.000 RON provine din faza de urmărire penală).

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul C. să plătească în favoarea statului suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care suma de 5.000 RON provine din faza de urmărire penală).

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească în favoarea statului suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care suma de 1.500 RON provine din faza de urmărire penală).

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, inculpaţii D. şi C. şi partea civilă F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 158/A din 22 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au decis următoarele:

I. Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi de partea civilă F. împotriva Sentinţei penale nr. 11 din data de 4 iunie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi de familie.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 8 luni şi 10 zile închisoare, aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, astfel:

- 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- o lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (2) C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) şi 10 din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 396 alin. (2) şi 10 din C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 321 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 1 an, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 396 alin. (2) şi 10 din C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) cu aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv un spor de 10 luni şi 20 de zile, în final inculpatul urmând să execute o pedeapsă de 3 ani, 6 luni şi 20 de zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., alături de pedeapsa principală s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (1), (5) C. pen. raportat la art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 1 an, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a menţinut condamnarea inculpatului C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (3) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului prin hotărârea atacată perioada în care acesta s-a aflat sub măsura reţinerii şi a arestării preventive, respectiv de la data de 20.07.2017, la data de 24.08.2017, dată la care inculpatul a fost pus în libertate.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 4 ani şi o lună închisoare, aplicată inculpatei D. şi 4 ani pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, astfel:

- 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000;

- 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de instigare la compromiterea intereselor justiţiei.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata D. la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 269 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata D. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 304 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată E.).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata D. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen.

S-a menţinut pedeapsa de 4 ani închisoare, stabilită pentru inculpata D. pentru comiterea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a majorat pedeapsa aplicată inculpatei D., de la 3 luni închisoare, la 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 277 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) cu aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv un spor de 2 ani şi 10 luni, în final inculpata urmând să execute o pedeapsă de 6 ani şi 10 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., alături de pedeapsa principală s-a aplicat inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (1), (5) C. pen. raportat la art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei decizii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada în care inculpata D. s-a aflat sub măsura reţinerii şi a arestării preventive, respectiv de la data de 20.07.2017, la data de 24.08.2017, dată la care inculpata a fost pusă în libertate.

S-a majorat cuantumul pretenţiilor civile către partea civilă F., de la 30.000 RON la 45.000 RON, cu titlu de daune morale şi au fost obligaţi inculpaţii D. şi C., în solidar, să plătească acesteia suma de 45.000 RON, cu titlu de daune morale.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

II. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii D. şi C. împotriva aceleiaşi hotărâri.

În baza art. 120 alin. (2) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., au fost admise cererile formulate de: martora G. cu privire la acordarea cheltuielilor de transport în sumă de 719,53 RON, martora H. cu privire la acordarea cheltuielilor de transport şi cazare în sumă de 937,86 RON, martorul I. cu privire la acordarea cheltuielilor de transport şi cazare în sumă de 840 RON, martora J. cu privire la acordarea cheltuielilor de transport şi cazare în sumă de 422 RON, martora K. cu privire la acordarea cheltuielilor de transport şi cazare în sumă de 152,30 RON şi s-a dispus plata acestora din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi de partea civilă F. au rămas în sarcina statului.

Au fost obligaţi apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi C. la plata sumelor de câte 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Au fost obligaţi apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi C. la plata sumelor de câte 14.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de partea civilă F.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi C., în sumă de câte 700 RON, au rămas în sarcina statului.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi B. şi A., în sumă de câte 700 RON, au rămas în sarcina statului.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 435 C. proc. pen., au declarat recurs în casaţie inculpaţii C., D. şi B.

În cuprinsul căii de atac formulată de recurentul - inculpat B., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat, în esenţă, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât, la momentul audierii sale în calitate de martor, se bănuia implicarea sa în săvârşirea unei fapte de natură penală, nefiind îndeplinită, astfel, calitatea cerută de norma de incriminare subiectului activ.

Prin urmare, s-a arătat că nu se poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care există indicii că este implicată în comiterea unei infracţiuni, doar pentru a se putea ajunge la formularea unei acuzaţii penale.

Aşadar, a apreciat că se impune admiterea căii extraordinare de atac promovate, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 441 alin. (1) C. proc. pen., recurentul inculpat B. a solicitat să se dispună suspendarea executării deciziei penale atacate.

Prin prisma aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat C. a susţinut că situaţia de fapt reţinută în cauză nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Sub acest aspect, a arătat că, potrivit situaţiei de fapt reţinute în sarcina sa, nu se desprinde nicio activitate infracţională de ameninţare care să-i fie imputabilă personal, apreciind că, în lipsa acestei determinări, simpla prezenţă a sa în momentul consumării infracţiunii comise de către coinculpata D. nu poate constitui infracţiune, fiind vorba despre o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

La rândul său, recurenta inculpată D. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

În argumentarea primului caz de recurs în casaţie, în esenţă, redând conţinutul fiecăreia dintre cele cinci infracţiuni pentru care a fost condamnată definitiv în apel, recurenta a arătat următoarele:

1. Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, s-a arătat că, fapta în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât modalitatea în care instanţa de apel a reţinut consumarea infracţiunii de şantaj (constrângerea psihică realizată prin ameninţările adresate persoanei vătămate, de către recurentă, cu privire la deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală), nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva persoanei vătămate şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru acesta din urmă sau pentru o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată.

Prin urmare, conduita reţinută în sarcina inculpatei privind deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală (fapta cu care s-a ameninţat) nu este tipică din perspectiva conţinutului legal al infracţiunii absorbite.

2. Referitor la infracţiunea de instigare la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 47 raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., s-a arătat că instanţa de apel nu a plasat în timp activitatea de instigare pentru care a dispus condamnarea recurentei.

Astfel, s-a menţionat că activitatea infracţională reproşată condamnatului A. (autorul infracţiunii) se circumscrie perioadei 30.10.2015 - 03.11.2015, iar conduita reproşată recurentei (instigatorul) corespunde perioadei 30.10.2015 - 04.02.2016.

Prin urmare, în opinia apărării, conduita reţinută în sarcina inculpatei D., subsecvent datei de 30.10.2015, nu poate avea semnificaţia penală a unei instigări a pretinsului autor al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, de vreme ce acesta din urmă pusese în executare rezoluţia infracţională începând din aceeaşi dată de 30.10.2015.

Totodată, a arătat că fapta imputată inculpatului A. nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege pentru elementul material al infracţiunii analizate.

Astfel, s-a menţionat că tergiversarea cercetărilor nu a fost făcută în scopul împiedicării acestora, iar existenţa unei perioade de timp factual apreciate ca fiind îndelungate între îndeplinirea diverselor acte de procedură într-o cauză penală nu reprezintă eo ipso o activitate de "îngreunare" a cercetărilor.

3. Referitor la infracţiunea de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 47 raportat la art. 277 alin. (2) C. pen., în opinia apărării, acţiunea imputată recurentei - inculpate de punere la dispoziţie a suportului optic nu se circumscrie elementului material al infracţiunii anterior menţionate.

Sub acest aspect, s-a arătat că acţiunea de "dezvăluire", ca element material al infracţiunii, presupune a face cunoscut publicului mijlocul de probă, înainte de pronunţarea unei soluţii de către procuror.

Or, inculpatul C., căruia autorul i-a remis suportul optic, conformându-se astfel cererii recurentei prin care s-a consumat actul de instigare, în accepţiunea instanţei de apel, avea în cauza respectivă o dublă calitate procesuală, respectiv, inculpat şi persoană vătămată.

Prin urmare, suportul optic nu a fost adus la cunoştinţa publicului, ci unei persoane care avea o dublă calitate procesuală în cauză şi care beneficia de prezumţia de vinovăţie, conduita reproşată neconstituind o dezvăluire fără drept şi neavând, astfel, aptitudinea de a leza valoarea socială protejată în cadrul obiectului juridic al infracţiunii.

4. Referitor la infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen., în opinia apărării, conduita reţinută, în mod definitiv, de instanţa de apel în sarcina inculpatei este extrinsecă operaţiunilor de achiziţie a bunului în discuţie, la care recurenta nu a avut nicio participaţie.

Astfel, deşi conduita recurentei este circumscrisă atribuţiilor de serviciu, aceasta nu îndeplineşte cerinţa esenţială de a fi de natură să determine posibilitatea unui folos patrimonial, întrucât respectivele atribuţii nu au această proprietate.

Prin urmare, în opinia apărării, aprobarea unui referat de necesitate nu reprezintă în sine un fapt generator de foloase materiale în condiţiile lipsei participării la procesul propriu - zis de achiziţie, recurenta nefiind implicată în procedura de verificare şi selectare a ofertei câştigătoare şi nici în încheierea contractului cu furnizorul (vânzătorul) şi neavând atribuţii legale în acest sens.

Aşadar, niciunul dintre cele două acte materiale reţinute în sarcina recurentei (aprobarea referatului de necesitate şi semnarea dispoziţiei de plată) nu a determinat sau influenţat în niciun mod verificarea, selectarea şi aprobarea ofertei SC L. SRL, ofertă care a antrenat după sine încheierea contractului dintre acest furnizor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, generând în sarcina unităţii de Parchet obligaţia plăţii preţului de vânzare.

5. Referitor la infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 304 alin. (1) C. pen., s-a arătat că nu se circumscrie de plano normei de incriminare concluziile de tip inferenţial comunicate de prezumtivul subiect activ unei terţe persoane, chiar dacă acestea au la bază informaţii secrete de serviciu sau nepublice, al căror conţinut concret nu a fost, însă, la rândul lor, diseminat.

Astfel, în lipsa unei acţiuni de divulgare a conţinutului concret al convorbirilor obţinute în cadrul supravegherii tehnice, este lipsit de echivoc că recurenta nu i-a dezvăluit inculpatului C. conţinutul mijloacelor de probă cu privire la care avea obligaţia legală de a păstra caracterul nedestinat publicităţii, ci s-a limitat, în cadrul discuţiei purtate cu acesta, să facă o referire, în ceea ce priveşte calitatea umană a persoanei vătămate.

Totodată, s-a menţionat că, activitatea infracţională imputată inculpatei, descrisă de instanţa de apel în cuprinsul hotărârii de condamnare, nu confirmă teza producerii rezultatului socialmente periculos cerut de norma de incriminare, în condiţiile în care acesta nu este descris, ca atare, în structura acuzaţiei care a fixat limitele învestirii instanţei de judecată.

Altfel spus, acuzaţia penală nu conţine nicio menţiune privind modalitatea concretă în care au fost afectate interesele persoanei vătămate E.

Aşadar, instanţa de apel nu avea posibilitatea să suplinească, sub pretextul motivării în drept a soluţiei de condamnare, lipsurile structurale ale acuzaţiei penale.

În motivarea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat, în subsidiar, cu referire la infracţiunea de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, recurenta - inculpată D. a arătat că, instanţa de apel a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca efect al încălcării principiului non reformatio in pejus.

Astfel, s-a menţionat că majorarea pedepsei stabilite pentru infracţiunea anterior menţionată de către instanţa de fond, de la 3 luni închisoare, la 1 an închisoare, în condiţiile în care din actele aflate la dosar, rezultă că numai condamnata a formulat apel cu privire la soluţia instanţei de fond referitoare la această acuzaţie, s-a efectuat cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

În concluzie, în considerarea argumentelor invocate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, să se dispună o soluţie de achitare a inculpatei pentru infracţiunile de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, instigare la favorizarea făptuitorului, instigare la compromiterea intereselor justiţiei, folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice.

Prin încheierea pronunţată la data de 11 martie 2021 în Dosarul nr. x/2021, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B., D. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 158/A din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2017 şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurenţi.

Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurentul inculpat B.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B., D. şi C. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, toţi cei trei recurenţi inculpaţi au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpata D., invocând, în plus, şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât, nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supusă cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Totodată, sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", proprie celui de al doilea caz de casare invocat de recurenta- inculpată D., se referă la toate situaţiile în care, pentru infracţiunea comisă de persoana condamnată, a fost aplicată o pedeapsă neprevăzută de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, dar şi în ipoteza în care regimul de executare al pedepselor nu este conform cu dispoziţiile legii penale substanţiale.

Prin urmare, şi în acest caz, analiza legalităţii hotărârii definitive se realizează exclusiv în limitele proprii normelor de incriminare şi cauzelor de majorare sau de reducere a pedepselor reţinute cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în ciclul ordinar de judecată.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurenţii - inculpaţi B., D. şi C., Înalta Curte reţine următoarele:

1. Cu privire la inculpata D.:

Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, situaţia de fapt, stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata D. a exercitat, împreună cu inculpatul C., acte de constrângere asupra persoanei vătămate F., în scopul efectuării demersurilor necesare transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M., fiica inculpatului C.

În raport de consideraţiile instanţei de fond, reluate întocmai şi de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000, astfel încât, susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatei nu sunt prevăzute de legea penală, sunt neîntemeiate.

Astfel, invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpata D. a susţinut, în esenţă că, elementul material al infracţiunii de şantaj este reprezentat de deschiderea unui dosar penal, iar, simpla deschidere a unui astfel de dosar nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru persoana vătămată sau o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată, neputând produce, aşadar, consecinţele reţinute de norma de incriminare prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Or, în speţă, se observă că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că recurenţii - inculpaţi D. şi C. au constrâns-o pe persoana vătămată F. în vederea efectuării demersurilor necesare transcrierii a două imobile în proprietatea minorei M., fiica inculpatului C.

Aşadar, se constată că activitatea de constrângere de care a fost acuzată inculpata D. este plasată în timp, în luna octombrie 2015, când, împreună cu coinculpatul C., s-a întâlnit cu persoana vătămată F. şi a exercitat acţiuni de constrângere psihică asupra acesteia, utilizând expresii de genul "o să aibă probleme, iar mai grav va fi pentru fiii săi", " se pot întâmpla multe", "dacă această activitate nu este însoţită de documente ar putea fi o faptă de evaziune fiscală".

Aceste afirmaţii au creat o temere persoanei vătămate, victima percepând ameninţările proferate ca fiind serioase şi realizabile, având în vedere funcţia de prim - procuror pe care o deţinea inculpata la acea vreme, motiv pentru care, s-a şi deplasat, ulterior, la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava pentru a informa organele judiciare cu privire la constrângerile exercitate asupra sa de către cei doi coinculpaţi.

Raportat la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, Înalta Curte constată că atitudinea şi expresiile utilizate de inculpată au semnificaţia unor acte de constrângere morală a victimei să efectueze demersurile necesare în vederea transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M.

Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.

Aşadar, contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei.

Referitor la infracţiunea de instigare la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 47 raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., instanţa de apel, infirmând soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, a reţinut că probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti în fond şi apel, dovedeşte dincolo de orice dubiu că, în perioada 30.10.2015 - 04.02.2016, folosindu-se de autoritatea conferită de natura funcţiei, cu intenţie, inculpata D. l-a determinat în mod direct pe inculpatul A., agent de poliţie în cadrul Poliţiei municipiului Botoşani - Biroul de Investigaţii Criminale, să tergiverseze cercetările pe care le efectua într-o cauză penală faţă de inculpatul C., persoană apropiată magistratului, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în scopul îngreunării cercetărilor penale şi al favorizării acestuia din urmă în cauza respectivă, astfel încât, persoana care făcuse sesizarea să conştientizeze lipsa de utilitate a demersului său juridic şi să renunţe la pretenţiile formulate, în condiţiile în care agentul de poliţie şi-a însuşit hotărârea infracţională, iar ulterior a întocmit în fals acte procedurale în cauză respectivă cu scopul de a crea o aparenţă de justificare a perioadei de timp în care cauza s-a aflat în nelucrare.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de instigare la favorizarea făptuitorului, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei - inculpate, că fapta pentru care aceasta a fost condamnată, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.

Pentru a se reţine instigarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: să existe o activitate de determinare la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; activitatea de determinare să fie realizată cu intenţie şi autorul să săvârşească fapta prevăzută de legea penală.

Activitatea de determinare la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală poate fi comisă de una sau mai multe persoane şi presupune ca instigatorul, după ce a luat hotărârea să determine pe altul să comită o faptă prevăzută de legea penală, folosindu-se de mijloacele adecvate de convingere, să stăruie pe lângă cel instigat spre a-l convinge să săvârşească nemijlocit fapta dorită de instigator.

Întrucât legea penală nu face nicio referire la mijloacele prin care se realizează instigarea, se înţelege că acestea pot fi multiple şi variate, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere, corupere, etc. Actele de instigare pot fi realizate prin cuvinte, prin scris, ori chiar prin gesturi sau prin orice alte manifestări cu semnificaţie neîndoielnică.

În speţă, în raport de conţinutul factual al acuzaţiei penale, se observă că inculpata D., participând la o petrecere organizată de lucrătorii de poliţie din cadrul Poliţiei municipiului Botoşani - Biroul de Investigaţii Criminale, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, l-a abordat în mod direct pe inculpatul A., ocazie cu care i-a precizat că nu are încredere în agentul de poliţie N., solicitându-i să preia Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani în care era cercetat inculpatul C. de la colegul lui şi să efectueze cercetările într-o manieră favorabilă inculpatului.

Solicitarea a fost însuşită de inculpatul A. care, în aceeaşi perioadă, a efectuat demersuri pe lângă superiorul său ierarhic, ofiţerul de poliţie O., şef al Biroul de Investigaţii Criminale, în vederea repartizării, spre instrumentare, a dosarului penal nr. x/2015, aflat în curs de cercetare la colegul său N., demersuri care s-au materializat ulterior.

Astfel, se observă, contrar susţinerilor recurentei - inculpate, că inculpatul A. (autorul) a preluat dosarul penal la sugestia şi iniţiativa instigatorului, respectiv a inculpatei D., fapta fiind comisă în forma şi modalitatea reţinută de către instanţa de apel, cu debut la data de 30 octombrie 2015.

Susţinerile recurentei - inculpate D. în sensul că tergiversarea cercetărilor nu a fost făcută în scopul împiedicării sau îngreunării acestora sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. pen. incriminează ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără a individualiza sau limita forma pe care o îmbracă acest ajutor sau mijloacele folosite.

Totodată, instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 249/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 C. pen. (publicată în M. Of. nr. 768 din 27 septembrie 2017) - parag. 21 - că, doar în situaţia în care se constată că scopul prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate - a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reţine săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

Din această perspectivă, raportând conţinutul factual al acuzaţiilor penale, astfel cum se desprind acestea din ansamblul hotărârii definitive atacate, Înalta Curte constată că îngreunarea cercetărilor în cauza penală nr. x/2015 s-a produs prin tergiversarea acestora de către inculpatul A., urmare a intervenţiei inculpatei D., pe o perioadă mai mare de un an, într-o cauză nesemnificativă, din punct de vedere al complexităţii.

În ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 47 raportat la art. 277 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că starea de fapt valorificată atât de către instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel constă, în esenţă, în aceea că, folosindu-se de autoritatea conferită de natura funcţiei, inculpata D., cu intenţie, l-a determinat pe agentul de poliţie A. din cadrul Poliţiei municipiului Botoşani - Biroul de Investigaţii Criminale, să-i pună la dispoziţie, fără drept, suportul optic conţinând înregistrările camerelor de supraveghere video, mijloc de probă în dosarul penal în care numitul C. era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, cauza aflându-se în lucru la agentul de poliţie, în scopul identificării unor elemente care puteau fi exploatate prin prisma cunoştinţelor de specialitate ale magistratului, în vederea favorizării numitului C. în cauza respectivă, agentul de poliţie conformându-se solicitării prim procurorului.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpata D. a arătat că fapta imputată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, deoarece conduita reproşată nu reprezintă o dezvăluire fără drept, neavând, astfel, aptitudinea de a leza valoarea socială protejată în cadrul obiectului juridic al infracţiunii.

În speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că inculpatul A., conformându-se solicitării inculpatei D., a adus şi remis inculpatului C. o copie de suportul optic conţinând înregistrările camerelor de supraveghere video, mijloc de probă într-o cauză pe care o avea în lucru şi în care inculpatul C. era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe.

Susţinerile recurentei - inculpate în sensul că dezvăluirea mijlocului de probă era îndrituită în raport de dubla calitate de inculpat şi persoană vătămată deţinută de inculpatul C. în respectiva cauză, reflectă valorificarea limitată şi selectivă a considerentelor deciziei penale recurate, prin accentuarea numai a chestiunilor factuale apreciate de apărare, în mod subiectiv, ca fiind relevante, cu ignorarea, însă, a ansamblului argumentelor pe care s-a sprijinit, în substanţă, hotărârea instanţei de apel.

Astfel, din examinarea coroborată a întregii situaţii de fapt stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel rezultă că, în realitate, copia suportului optic a fost remisă şi a ajuns în posesia inculpatului C. în afara cadrului legal, fără a fi formulată o cerere de consultare a dosarului din partea acestuia.

Totodată, inculpata D., în calitate de prim - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, nu avea dreptul de a solicita, în modalitatea anterior descrisă, vreun act dintr-un dosar penal aflat sub supravegherea unui procuror din cadrul unei alte unităţi de parchet.

Prin urmare, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că există corespondenţă între fapta reţinută în sarcina inculpatei şi tiparul legal al incriminării prevăzute de art. 47 raportat la art. 277 alin. (2) C. pen.

Referitor la infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen., instanţa de apel, infirmând soluţia de achitare dispusă de către instanţa de fond, a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că inculpata D., în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani (funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. a) din C. pen.), în perioada 06.12.2016 - 12.12.2016, cu intenţie, a iniţiat procedura de achiziţie a unui bun de la SC L. SRL Botoşani, societate pe care o administra în fapt împreună cu inculpatul C., a aprobat referatul de necesitate şi a semnat dispoziţia de plată nr. x/12.12.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani la rubrica "conducătorul unităţii", obţinând, în mod indirect, un folos patrimonial pentru sine în cuantum de 697 de RON.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpata D. a arătat că fapta imputată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, în condiţiile în care aprobarea unui referat de necesitate şi semnarea dispoziţiei de plată nu reprezintă, în sine, un fapt generator de foloase materiale în condiţiile lipsei participării la procesul propriu - zis de achiziţie.

Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 301 alin. (1) C. pen., sub aspectul elementului material al laturii obiective, este necesar să se facă dovada că funcţionarul, care îşi exercită atribuţiile de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii din care s-a obţinut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru afin până la gradul II inclusiv.

Or, în condiţiile în care inculpata D., în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, coordonând, în fapt, şi activităţile comerciale desfăşurate de SC L. SRL, deşi potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu avea această posibilitate, din proprie iniţiativă, a declanşat procedura de achiziţie a unui panou radiant de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, a indicat managerului economic al unităţii de parchet firma de la care trebuia cumpărat bunul respectiv şi a primit personal, în numerar, contrafăcând semnătura inculpatului C., suma de 697 RON, reprezentând contravaloarea bunului achiziţionat, Înalta Curte constată că există o corespondenţă deplină între fapta săvârşită de inculpată astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel şi configurarea legală a infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzute de art. 301 C. pen., fiind, aşadar, întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 304 alin. (1) C. pen., situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, inculpata D. a divulgat, fără drept, inculpatului C., date nedestinate publicităţii, cu caracter confidenţial, rezultate din supravegherea tehnică a numitei E., realizată în contextul instrumentării unui dosar penal, fiind afectate interesele acesteia din urmă, ale căror drepturi şi libertăţi fundamentale fuseseră restrânse în contextul supravegherii sale tehnice, strict în condiţiile prevăzute de lege şi autorizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Conform dispoziţiilor art. 304 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune divulgarea fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane.

În speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, în condiţiile în care inculpata D. a divulgat, fără drept, inculpatului C., date nedestinate publicităţii, cu caracter confidenţial, rezultate din supravegherea tehnică a numitei E., realizată în contextul instrumentării unui dosar penal, fiind lezate, astfel, interesele persoanei vătămate, aceasta fiind pusă, prin informaţiile oferite de către inculpată, într-o poziţie de inferioritate faţă de inculpatul C., în viitorul parteneriat de afaceri, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii analizate.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei - inculpate în sensul că instanţa de apel, prin reţinerea modalităţii concrete în care au fost afectate interesele persoanei vătămate, a depăşit limitele învestirii instanţei de judecată, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Examinând cauza şi prin prisma criticilor circumscrise de inculpata D. cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie ca nefondat şi pe acest aspect.

După cum s-a arătat anterior, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată de instanţa de apel este nelegală.

Verificând, în aceste limite, decizia penală atacată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei inculpate privind greşita majorare, în apel, a pedepsei aplicate pentru infracţiunea de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, în condiţiile în care, din actele aflate la dosar rezultă că numai recurenta a formulat apel cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la această acuzaţie, încălcându-se, astfel, principiul non reformatio in pejus, nu pot forma obiectul cenzurii instanţei prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, în această cale extraordinară de atac nu pot fi remediate orice încălcări ale prevederilor legale, ci doar acelea pe care legiuitorul le-a considerat relevante, în limita cazurilor de casare expres reglementate de norma procesual penală.

Or, în speţă, recurenta nu critică, de fapt, stabilirea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci o altă chestiune de nelegalitate, care, însă, nu se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Chiar în ipoteza în care s-ar considera că aplicarea, în calea ordinară de atac, a pedepsei cu nesocotirea prevederilor art. 418 C. proc. pen. se circumscrie formal motivului de recurs menţionat, Înalta Curte observă că aspectul criticat de inculpată este neîntemeiat, cuantumul sancţiunii penale stabilite de curtea de apel pentru infracţiunea de instigare la compromiterea intereselor justiţiei, prevăzute de art. 47 raportat la art. 277 alin. (2) C. pen., respectând pe deplin algoritmul de calcul şi, implicit, exigenţele impuse de principiul non reformatio in pejus.

Potrivit normei de incriminare, infracţiunea reglementată de art. 47 raportat la art. 277 alin. (2) C. pen., pentru care recurenta - inculpată a fost condamnată de instanţa de fond şi de apel se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la un an sau cu amendă.

Pentru comiterea de către inculpată a acestei infracţiuni, instanţa de fond a stabilit o pedeapsă de trei luni închisoare. În apel, în raport de circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, instanţa a dispus majorarea cuantumului sancţiunii penale la 1 an închisoare.

În aplicarea principiului non reformatio in pejus consacrat legislativ de dispoziţiile art. 418 alin. (2) C. proc. pen., în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Din interpretarea textului de lege, rezultă că, în apelul declarat de procuror în defavoarea unei părţi, instanţa de apel poate agrava situaţia acesteia.

În cauză, în contextul exercitării acestei căi de atac de către procuror, care a criticat soluţiile de achitare dispuse faţă de inculpată pentru trei din cele cinci infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată, se constată că situaţia recurentei inculpate putea fi agravată, în baza efectului devolutiv al apelului declarat de Parchet.

Ca atare, cuantumul acestei pedepsei, de 1 an închisoare, se încadrează în limitele stabilite de lege pentru infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei şi constituie, deopotrivă, expresia unei corecte aplicări în cauză a principiului non reformatio in pejus.

2. Cu privire la inculpatul C.:

Recurentul inculpat C. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de către instanţele de fond şi apel, nu se desprinde nicio activitate infracţională de ameninţare, care să-i fie imputabilă personal, apreciind în acest context că, simpla sa prezenţă în momentul consumării infracţiunii comise de către coinculpata D. nu poate constitui infracţiune, fiind vorba despre o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În speţă, situaţia de fapt valorificată cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, inculpatul C., împreună cu inculpata D., care avea calitatea de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, în cursul lunii octombrie 2015, cu intenţie, a exercitat acte de constrângere psihică asupra persoanei vătămate F., cu scopul de a o determina să efectueze demersurile necesare în vederea cedării în mod injust a dreptului de proprietate asupra a două imobile (apartament şi garsonieră), situate în municipiul Botoşani, în favoarea minorei M., fiica sa.

Prin constrângerea psihică exercitată, inculpaţii C. şi D. au urmărit să-i inducă persoanei vătămate F. o stare de temere, constând în aceea că, în situaţia exprimării unui refuz, prin prisma autorităţii şi atribuţiilor specifice funcţiei deţinute de inculpata D., va suferi repercusiuni specifice răspunderii penale prin demararea unor cercetări faţă de persoana sa şi a membrilor familiei sale vizând săvârşirea unor pretinse infracţiuni de evaziune fiscală şi trafic de persoane.

Astfel, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţele de fond şi apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Or, prin criticile formulate de inculpatul C. cu privire la lipsa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, la analiza trunchiată a participaţiei sale la săvârşirea activităţii infracţionale în sensul lipsei reţinerii unei conduite prohibite prin raportare la elementele constitutive ale infracţiunii imputate, critici circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se tinde la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Altfel spus, prin susţinerile formulate pe calea recursului în casaţie, inculpatul critică, în esenţă, baza factuală care a condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, ceea ce nu este permis, nefiind posibilă în actualul stadiu procesual.

Faţă de cele anterior menţionate, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate, faptele inculpatului pentru care s-a pronunţat soluţia de condamnare fiind prevăzute de legea penală şi constituind infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

3. Cu privire la inculpatul B.:

Recurentul inculpat B. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât la momentul audierii în calitate de martor se bănuia implicarea sa în săvârşirea unei fapte de natură penală, nefiind îndeplinită, astfel, calitatea cerută de norma de incriminare subiectului activ al infracţiunii imputate.

Prin urmare, s-a arătat că nu se poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care există indicii că este implicată în comiterea unei infracţiuni, doar pentru a se putea ajunge la formularea unei acuzaţii penale.

În esenţă, situaţia de fapt reţinută cu autoritate de lucru judecat prin decizia pronunţată în apel a constat în aceea că, inculpatul B., în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie (şef al Serviciului Judeţean Anticorupţie Botoşani la data comiterii faptei), fiind audiat în calitate de martor în prezenta cauză, la data de 21.07.2017, cu intenţie, a făcut afirmaţii necorespunzătoare adevărului cu privire la aspecte esenţiale ale cauzei în privinţa cărora a fost întrebat, în contradicţie vădită cu aspectele care rezultă din probatoriul cauzei, omiţând, totodată, să declare toate aspectele despre care avea cunoştinţă.

Concret, s-a reţinut că inculpatul B. a declarat, în mod mincinos, că i-a comunicat inculpatei D. că nu o poate sprijini în niciun fel în cauza respectivă, motivându-i că infracţiunea nu se află în aria competenţei legale a serviciului pe care îl conducea, precum şi că inculpata nu i-a adus la cunoştinţă care era interesul ei în legătură cu persoana numitului F. sau cu membrii familiei acestuia.

De asemenea, s-a reţinut că, în mod mincinos, inculpatul B. a declarat că nu i-a comunicat numitului P. că va efectua verificări specifice, prin intermediul serviciului pe care îl conducea, în legătură cu pretinsa activitate de evaziune fiscală desfăşurată de membrii Q.

Totodată, s-a constatat că nu sunt suficiente elemente pentru a se reţine că, în mod mincinos, inculpatul B. a declarat că, la discuţia pe care a purtat-o pe această temă cu inculpata D., nu ar mai fi asistat nicio altă persoană, respectiv inculpatul C.

Referitor la susţinerile recurentului - inculpat B. în sensul greşitei sale condamnări pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care organele judiciare au procedat la audierea sa în calitate de martor, deşi aveau suspiciuni cu privire la implicarea acestuia în activitatea infracţională, nefiind, astfel, îndeplinită condiţia tipicităţii privind calitatea subiectului activ al infracţiunii, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauza de faţă, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, Înalta Curte constată că organele judiciare nu au formulat vreo acuzaţie împotriva recurentului B. anterior audierii sale în calitate de martor şi nici ulterior ascultării, împrejurările pentru dovedirea cărora acesta a fost audiat vizând exclusiv faptele de care era acuzată inculpata D.

În consecinţă, în condiţiile în care, împotriva sa, nu au fost formulate acuzaţii, iar organele judiciare nu aveau date din care să rezulte participarea sa la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, recurentul B. nu avea motive să anticipeze în mod rezonabil că ar putea fi incriminat pentru comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală.

Totodată, Înalta Curte constată că, la momentul la care a fost audiat recurentul B. în calitate de martor, acesta a luat la cunoştinţă că împrejurările cu privire la care urma să fie ascultat vizau fapta de care era acuzată inculpata D. şi a ales să nu spună adevărul, nu pentru a evita autoincriminarea, ci pentru a o proteja pe inculpata D. - prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani.

Astfel, se observă că recurentul nu s-a rezumat la o conduită care să evite autoincriminarea, refuzând să dea declaraţii, ci a denaturat adevărul în favoarea inculpatei D., fiind îndeplinite premisele necesare pentru tragerea la răspundere penală a acestuia.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului B., Înalta Curte constată că fapta săvârşită de acesta întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.

Pentru toate considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii D., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 158/A din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii - inculpaţi D., B. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii D., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 158/A din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii - inculpaţi D., B. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2021.

GGC - ED