Validity of administrative order for restitution in Swiss Franc loan disputes: unfair commercial practices and consumer information duties under Law 363/2007

Şedinţa publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor B., solicitând, în temeiul art. 12 alin. (3) din Legea nr. 363/2007 coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea Ordinului nr. 837/20.10.2017 emis de conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, respectiv dl. Preşedinte B., astfel cum a fost precizat prin Adresa nr. x/02.11.2017 emisă de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor - Direcţia Generală de Control şi Supraveghere Piaţă şi Armonizare Europeană, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestora şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2195 din 12 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Totodată, a admis cererile de intervenţie accesorie.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2195 din data de 12 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 2195/12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fond;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 2195/12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti şi, în urma rejudecării litigiului în fond, să se dispună admiterea cererii introductive, astfel cum a fost adiţionată, în sensul:

- anulării în tot a Ordinului nr. 837/20.10.2017 emis de Preşedintele ANPC, astfel cum a fost precizat şi completat prin Adresa ANPC - Direcţia Generală de Control şi Supraveghere Piaţă şi Armonizare europeană nr. 2209/02.11.2017 şi Adresei ANPC- Direcţia Generală de Control şi Supraveghere Piaţă şi Armonizare europeană nr. 2381/22.11.2017, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestuia;

- anulării în tot a Răspunsului la plângerea prealabilă nr. 2458/04.12.2017 emis de ANPC, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestuia, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

S-a susţinut de către recurentă lipsa unei motivări efective, prima instanţă copiind, pur şi simplu, în cadrul considerentelor, structura şi argumentele din cererea de intervenţie accesorie formulată de C., fără nicio justificare sau raţionament proprii judecătorului.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele ne care se întemeiază, aspect ce relevă nelegalitatea vădită a acesteia şi justifică soluţia casării - motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, s-a invocat ignorarea deplină, din partea primei instanţe, a probei cu expertiză contabilă administrată în cauză, şi a concluziilor expertului desemnat.

Omisiunea instanţei de a analiza în mod efectiv nu doar motivele de fond ci si concludenta unui mijloc de probă esenţial. în speţă, expertiza administrată în faţa primei instanţe - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) net. 5 si 6 C. proc. civ. Aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 363/2007 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut încălcarea, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente în raporturile deduse judecăţii - aspect ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea si aplicarea greşită a legii).

Un ultim argument vizează omisiunea totală a primei instanţe de a se pronunţa asupra mai multor motive de nelegalitate a actelor administrative deduse judecăţii, invocate prin cererea introductivă - omisiune ce se circumscrie deopotrivă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cât şi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărări formulate de către intimaţi

Intimata C., în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (1) şi art. 205 şi urm. din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a formulat întâmpinare cu privire Ia recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2195/12.07.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând ca prin decizia ce se va pronunţa să se dispună:

- respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică;

- obligarea societăţii recurente la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în baza prevederilor art. 451 şi urm. din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 494 din acelaşi Cod.

Intimata AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR, în conformitate cu prevederile art. 205, a formulat, de asemenea, întâmpinare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună respingerea recursului ca nefondat şi neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii în integralitate a sentinţei civile nr. 2195 din 12.07.2019 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, a intimatului-intervenient, precum şi a cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017 reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Preşedintele A.N.P.C., următoarele:

anularea în tot a Ordinului nr. 837/20.10.2017 emis de conducătorul A.N.P.C, astfel cum a fost precizat prin Adresa nr. x/02.11.2017 emisă de A.N.P.C. -Direcţia Generală de Control şi Supraveghere Piaţă şi Armonizare Europeană, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestora;

obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea adiţională formulată în data de 20.12.2017 societatea reclamantă şi-a precizat şi completat petitele acţiunii introductive, solicitând, în final, următoarele:

- anularea în tot a Ordinului nr. 837/20.10.2017 emis de conducătorul A.N.P.C, astfel cum a fost precizat prin Adresa nr. x/02.11.2017 şi Adresa nr. x/22.11.2017, ambele emise de A.N.P.C. - Direcţia Generală de Control şi Supraveghere Piaţă şi Armonizare Europeană, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestora;

- anularea în tot a Răspunsului la plângerea prealabilă nr. 2458/04.12.2017 emis de A.N.P.C, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestuia;

obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În mod corect, soluţionând cererea de chemare în judecată şi cele două cereri de intervenţie accesorie formulate în sprijinul apărărilor pârâtei A.N.P.C, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea introductivă şi a admis cererile de intervenţie accesorie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Aşadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta a înţeles să încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanţe a probei cu expertiză contabilă administrată în cauză şi a concluziilor expertului desemnat.

A opinat recurenta că prin omisiunea de a analiza această apărare, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., cauză de nulitate a hotărârii întrucât ar determina stabilirea inexactă a existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate.

De asemenea, recurenta a apreciat în sensul că omisiunea din cuprinsul hotărârii cu privire la respectiva expertiză ar echivala cu revenirea asupra probei, încălcându-se dispoziţiile art. 259 C. proc. civ. care obligă instanţa să supună acest fapt discuţiei părţilor.

Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic.

Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de recurs.

De asemenea, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Totodată, trebuie subliniat şi faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanţă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speţa de faţă prima instanţă a stabilit în mod complet situaţia de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Aşadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanţă a apreciat probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficienţă unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanţei de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operaţiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepţii concret evidenţiate, nu stabileşte o ierarhie a probelor, aşadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Nu se poate aprecia că prima instanţă nu a analizat pertinenţa şi concludenta probei cu expertiză contabilă, câtă vreme această probă a fost administrată în cauză.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., soluţia instanţei de fond poate fi casată, faţă de dispoziţiile art. 254 alin. (6)9 din acelaşi cod, doar pentru respingerea solicitării de încuviinţare a probei ori pentru diverse vicii ale procedurii de administrare a acesteia, neputând fi, însă, cenzurată sub aspectul modalităţii de apreciere a probelor.

Este, dea semenea, nefondată şi critica privind încălcarea prevederilor art. 259 din C. proc. civ., deoarece măsura instanţei de a reveni asupra unei probe încuviinţate are drept premisă neadministrarea acelei probe, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă, proba cu expertiză contabilă fiind deja administrată.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Aşadar, faptul că judecătorul fondului nu a dat eficienţă juridică uneia dintre probele administrate, respectiv probei cu expertiză contabilă, nu aduce nicio atingere legalităţii hotărârii pronunţate.

În consecinţă, aceste motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

De asemenea apare ca nefiind fondat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care are ca premise aceeaşi nefructificare a concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză.

Menţinând considerentele referitoare la forţa probantă a mijloacelor de probă şi la atributul suveran al judecătorului de a analiza probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că nu există o încălcare a legalităţii sentinţei recurate din perspectiva unei motivări satisfăcătoare sau nu, prin aceea că instanţa de fond nu a făcut referiri la această expertiză.

Potrivit Hotărârii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronunţate în cauza Dima contra României, întrebarea dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva, conform art. 6 din Convenţie, nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei.

Or, instanţa de fond a arătat pe larg argumentele care au condus la luarea respectivei decizii, iar faptul că nu a făcut referire la o apărare reliefează aspectul că nu a considerat că se coroborează cu celelalte argumente care i-au format convingerea.

Articolul 6, se arată în hotărârea CEDO mai sus evocată, prevede în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi a mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca aceasta să implice detaliat pentru fiecare argument în parte.

În aceeaşi linie se înscriu şi argumentele recurentei cu privire la nemotivarea hotărârii de către instanţa de fond, apreciind incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 6 C. proc. civ.

Susţine recurenta că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde niciun argument propriu al judecătorului şi niciun raţionament logico-juridic care să sprijine soluţia pronunţată de acesta, fiind preluate tale quale apărările formulate de intervenienta accesorie C..

Motivarea hotărârii este o cerinţă esenţială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, o garanţie a respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligaţie permite de fapt menţinerea dreptului la apărare şi aprecierea gradului de proporţionalitate între sacrificiul impus drepturilor cetăţenilor şi imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenţei Curţii europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franţei), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt ascultate, adică atent examinate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie implică în mod special în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conform legii, permiţând înţelegerea funcţionării justiţiei de către societate.

Obligaţia de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raţionamentul care a condus la dispozitivul hotărârii şi, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiţiei şi constituie o protecţie împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înţeleagă importanţa opiniei sale.

Calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Judecătorul este obligat să motiveze soluţia data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Nu pot fi primite afirmaţiile recurentei, în sensul că prima instanţă ar fi preluat tale quale, apărările intervenientei accesorii, deoarece prin considerentele sentinţei recurate au fost analizate şi filtrate din punct de vedere juridic toate argumentele esenţiale ale părţilor.

Având în vedere faptul că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principiu şi de natura şi complexitatea cauzei, de circumstanţele particulare ale acesteia, de apărările formulate şi coerenţa argumentelor invocate, prima instanţă şi-a structurat considerentele în funcţie de principalele critici formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că preluarea de către instanţă a unora dintre argumentele părţii, pe care le-a considerat pertinente, nu conduce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate ori că argumentele recurentei-reclamante ar fi fost ignorate. Cu alte cuvinte, faptul că o instanţă preia argumentele uneia dintre părţi nu reprezintă, în sine, un motiv de casare a hotărârii, câtă vreme argumentele părţilor au fost examinate, iar dispozitivul hotărârii este rezultatul unui raţionament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.

Luând în considerare cele anterior menţionate, precum şi faptul că prima instanţă a realizat un examen complet al susţinerilor societăţii reclamante şi probelor administrate în cauză, nu se poate aprecia că sentinţa recurată este afectată de viciul nemotivării.

În consecinţă, găsind ca neîntemeiat şi acest motiv de recurs, Înalta Curte îl va respinge ca atare.

Recurenta-reclamantă a invocat, în fine, ca motiv de recurs, aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, motiv reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susţinerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate şi nu de netemeinicie ale hotărârii judecătoreşti.

Aşadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situaţia de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reţinut în cele de mai sus.

Cel de-al optulea motiv de recurs presupune faptul că, fie instanţa de fond nu a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie a recurs la aceste texte, însă le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat greşit. în toate cazurile, pentru a constitui un motiv de recurs încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material trebuie să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate, în caz contrar recurentul neputând justifica o vătămare de natură a impune casare deciziei.

Recurenta -reclamantă a invocat din perspectiva acestui motiv de recurs, încălcarea sau greşita aplicare de către instanţa de fond a următoarelor dispoziţii legale:

art. 4 din Legea nr. 363/2007, recurenta apreciind că nu sunt întrunite condiţiile cumulative impuse de lege pentru a fi în prezenţa unei practici comerciale incorecte;

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, recurenta considerând că ordinul contestat este nemotivat;

art. 131 din Legea nr. 363/2007, recurenta susţinând că există neconcordanţe între procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi ordinul contestat;

art. 3 alin. (2) lit. a), art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 363/2007, recurenta afirmând că intimata A.N.P.C., depăşindu-şi competenţele legale, a intervenit în acordul de voinţă al părţilor semnatare ale contractelor de credit, dispunând măsuri reparatorii în favoarea consumatorilor;

art. 151 din Legea nr. 363/2007, recurenta opinând că măsurile ce pot fi dispuse de A.N.P.C, în cazul constatării unei practici incorecte, pot avea efecte numai pentru viitor;

art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi a celor ale Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit, recurenta apreciind că şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de informare a consumatorilor.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 363/2007, "o practică comercială este incorectă dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) este contrară cerinţelor diligentei profesionale; b) deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui anumit grup de consumator".

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate rezultă că o practică comercială este incorectă atunci când denaturează sau, după caz, este susceptibilă să denatureze în mod esenţial comportamentul unui consumator mediu fiind generată de încălcarea unei obligaţii legale sau contractuale a profesionistului.

Constatând că una dintre obligaţiile legale nerespectate de societatea reclamantă în faza precontractuală a fost şi cea privind informarea corectă şi completă a consumatorilor, prima instanţă în mod corect a reţinut că acţiunile A. S.A. de la momentul contractării creditelor, constând în prezentarea informaţiilor în mod trunchiat şi înşelător şi convingerea consumatorilor asupra stabilităţii fictive a cursului CHF, au afectat în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, determinându-i să ia o hotărâre pe care altfel nu ar fi luat-o.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte nu poate îmbrăţişa argumentele recurentei-reclamante, în sensul că majorarea dobânzii nu reprezintă un prejudiciu şi astfel au fost aplicate eronat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 363/2007.

Aşadar, la momentul acordării creditelor, reclamanta-recurentă avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 296/2004 să informeze consumatorul despre riscurile la care este supus prin folosirea normal sau previzibilă a bunului.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, din pliantele publicitare ale recurentei-reclamante, produsele de creditare în franci elveţieni erau promovate ca fiind sigure, cu risc valutar mai mic decât valutele EURO sau dolari americani, ca fiind produse mai ieftine şi care asigurau accesarea unei sume mai mari de bani.

Or, în acest context, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante ca majorarea dobânzii este efectul unei clauze contractuale privind caracterul revizuibil al dobânzii şi fără legătură cu practica incorectă prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea 363/2007.

Înalta Curte apreciază că modul în care a fost prezentat produsul, în ciuda faptului că revalorizarea francului elveţian era nu numai previzibilă, dar şi aşteptată de specialişti la nivel European şi mondial, fapt necunoscut de un consumator mediu dar cunoscut de investitori şi profesionişti, cum este cazul recurentei-reclamante, a dus la o deformare esenţială a comportamentului consumatorului mediu, fiind contrară, de asemenea, diligenţelor profesionale ale acestei instituţii.

De altfel, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, recurenta -reclamantă era obligată, potrivit Regulamantului BNR nr. 3/2007 şi Directivei 2008/48/CE să informeze consumatorul cu privire la majorarea sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorarea determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii, creşterea costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind administrarea creditului, prevăzute în contract.

O altă serie de argumente subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează pretinsa încălcarea instanţei de fond, în accepţiunea recurentei-reclamante, a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă în cadrul memoriului de recurs, în sensul că instanţa de fond nu a examinat efectiv această critica referitoare la motivarea actului administartiv, Înalta Curte evidenţiază faptul că paginile 60-61 din hotărârea recurată cuprin argumentele primei instanţe care au condus-o la concluzia că actul administrativ, respectiv Ordinul nr. 837/2017 a fost motivate corespunzător.

În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 363/2007, autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor poate dispune măsuri conform prezentei legi, prin ordin emis de conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau prin decizie emisă de conducătorii unităţilor cu personalitate juridică din subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor", iar "ordinul sau decizia emise potrivit alin. (1) se motivează".

Obligaţia de motivare a ordinului trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce înseamnă o abordare a motivelor susceptibile, prin conţinutul lor, sa influenţeze decizia organului emitent.

Motivarea actului administartiv îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său. Deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Or, din cuprinsul actului aflat în discuţie, apreciind in concreto, reies cu claritate aceste caracteristici esenţiale ale motivării sale

Analizând şi interpretând conţinutul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, prima instanţă în mod corect a reţinut că această lege nu instituie condiţii suplimentare în ceea ce priveşte forma şi conţinutul ordinului emis de preşedintele A.N.P.C., context în care a apreciat că Ordinul nr. 837/20.10.2017 este motivat şi conţine toate elementele de fapt şi de drept ce au determinat luarea măsurii de încetare a practicilor incorecte împotriva A. S.A., măsură pe care a considerat-o ca fiind proporţională şi adecvată pentru atingerea scopului urmărit de lege.

Astfel, prima instanţă în mod just a apreciat că ordinul contestat cuprinde: (i) prezentarea situaţiei de fapt; (ii) rezultatul controlului efectuat şi analiza documentelor puse la dispoziţie de A. S.A.; (iii) detalierea practicilor comerciale înşelătoare; (iv) mecanismele de modificare a dobânzilor contractuale; (v) temeiurile de drept relevante şi practică judiciară europeană; (vi) efectele prejudiciabile ale practicilor comerciale incorecte asupra consumatorilor; (vii) aplicarea sancţiunii.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurentei, în sensul că nemotivarea Ordinului nr. 837/20.10.2017 rezidă şi din preluarea argumentaţiei din cuprinsul Procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/10.10.2017, întrucât nu există anumite cerinţe prestabilite impuse în operaţiunea de motivare a actului, nelegalitatea acestuia intervenind în momentul absenţei motivării, nu a unei motivări care împrumută idei din alte acte administrative întocmite în aceleaşi împrejurări şi având a se raporta la aceeaşi stare de fapt şi la acelaşi subiect activ.

Mai mult decât atât, o eventuală neconcordanţă între actele administrative întocmite cu aceeaşi ocazie ar pune sub semnul întrebării legalitatea acestora.

În ceea ce priveşte pretinsa nesocotire a prevederilor art. 13 din Legea nr. 363/2007 de către instanţa de fond, de asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 indice 1 din Legea nr. 363/2007, "măsurile dispuse potrivit dispoziţiilor art. 13 se realizează de către conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de către conducătorii unităţilor cu personalitate juridică din subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, la propunerea agentului constatator, în termen de maximum 5 zile lucrătoare."

În opinia recurentei, norma anterior citată, pe care prima instanţă ar fi interpretat-o în mod greşit, nu susţine dispunerea de măsuri suplimentare ce exced constatărilor din procesul-verbal de control.

Aşa cum în mod corect a susţinut instanţa de fond, potrivit Directivei 2005/29/CE, directivă transpusă în dreptul intern prin Legea 363/2007, statele membre, în scopul implementării mecanismului de combatere a practicilor incorecte, asigură existenţa unor mijloace adecvate şi eficiente în vederea punerii efectiv în executare a dispoziţiilor acesteia.

Argumentele recurentei în sensul că nu se pot dispune prin ordin decât măsurile care ar fi constatate prin procesul-verbal nu au suport juridic, aşa cum s-a arătat mai sus, statele fiind obligate să găsească remedii adecvate şi suficiente pentru înlăturarea practicilor incorecte, fără a se arăta care sunt efectiv acestea.

Or, în cauza data, în concret, măsura luată prin ordinul contestat a reprezentat remediul adecvat, suficient şi necesar pentru realizarea scopului final.

Nu pot fi acceptate nici susţinerile recurentei, în sensul că nelegalitatea Ordinului nr. 837/20.10.2017 rezidă din faptul că măsura de încetare a practicilor comerciale incorecte vizează o perioadă mai extinsă decât cea pentru care s-a efectuat controlul finalizat prin încheierea Procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/10.10.2017.

Astfel, deşi A.N.P.C. a fost sesizată iniţial doar cu privire la creditele în moneda CHF acordate în perioada 2006 - 2008, totuşi verificările şi constatările echipei de control au fost extinse atât pentru perioada următoare, 2009 - 2010 deoarece consecinţele acţiunilor începute în perioada 2006-2008 s-au produs în continuare, şi în anii următori, respective 2009-2010.

De asemenea, contrar afirmaţiilor recurentei, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, în ce priveşte concretizarea măsurii de încetare a practicilor comerciale incorecte, este legală măsura A.N.P.C. de a dispune aducerea contractelor la momentul anterior practicii incorecte, inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, cu condiţiile contractuale de la momentul semnării acestora, precum şi obligarea A. S.A. la restituirea către consumatorii prejudiciaţi a sumelor percepute cu titlu de diferenţă de dobândă majorată, ca fiind singurul remediu posibil pentru eliminarea efectului practicilor incorecte ale recurentei-reclamante împotriva consumatorilor.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă nu a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) lit. a), art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 363/2007

Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 "prezenta lege se aplică practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, astfel cum sunt definite la art. 4, înainte, în timpul şi după o tranzacţie comercială referitoare la un produs", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "prezenta lege nu aduce atingere: a) dispoziţiilor legale ce reglementează contractele şi, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor [...]".

Totodată, potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, "în măsura în care se consideră necesar, ţinând cont de toate interesele implicate şi, în special, de interesul public, instanţele judecătoreşti competente sau Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor vor dispune, în procedură de urgenţă, chiar fără a exista o dovadă a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intenţiei sau a neglijenţei comerciantului, una dintre următoarele măsuri: a) încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte".

În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că intimata A.N.P.C. a sancţionat A. S.A. în limita competenţelor legale ale acestei autorităţi, fără a se putea aprecia că prin măsurile dispuse s-ar fi încălcat regula de drept pacta sunt servanda.

Legea nr. 363/2007 transpune în dreptul intern Directiva 2005/29/CE, al cărei scop, potrivit art. 1, "este de a contribui la buna funcţionare a pieţei interne şi de a realiza un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care dăunează intereselor economice ale consumatorilor".

Totodată, Directiva 2005/29/CE reglementează remediile posibil a fi dispuse pentru prevenirea practicilor comerciale incorecte cu scopul direct de influenţare a deciziilor comerciale ale consumatorilor

După cum corect a reţinut şi prima instanţă, esenţial pentru speţa de faţă este faptul că paragraful (22) din preambulul Directivei 2005/29/CE înfăţişează principiul efectivităţii sancţiunilor aplicate, instituind în sarcina statelor membre obligaţia de a stabili sancţiunile aplicabile pentru încălcarea dispoziţiilor directivei şi de a asigura punerea în aplicare a acestora.

Sancţiunile trebuie să fie eficiente, proporţionale şi cu efecte de descurajare a comercianţilor tentaţi să adopte practici comerciale incorecte în dauna consumatorilor, potrivit art. 13 din directivă.

Dispoziţiile legale referitoare la combaterea practicilor incorecte instituie remedii efective, iar nu iluzorii, contra practicilor comerciale incorecte prezente, în derulare şi măsuri severe menite a descuraja astfel de practici viitoare. Aceste remedii şi măsuri au fost puse la dispoziţia A.N.P.C. prin Legea nr. 363/2007.

Atât dispoziţiile legale interne, cât şi cele ale Directivei 2005/29/CE îşi propun asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorului, prezumat a fi deosebit de vulnerabil la practica utilizată sau la produsul aferent, din cauza credulităţii consumatorului.

În cauză nu poate fi vorba despre depăşirea limitelor investirii, aspect pe care recurenta îl încadrează ca fiind motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Fără a relua cele mai sus expuse, concluziv, Înalta Curte apreciază ca, în lumina dispoziţiilor comunitare transpuse în dreptul intern, s-au luat măsurile care să asigure un remediu adecvat practicilor neconcurenţiale, ceea ce nu echivalează cu vreo depăşire a limitelor puterii judecătoreşti.

Ceea ce invocă recurenta în legătură cu faptul că legea 363/2007 dispune că nu se va aduce atingere dispoziţiilor legale ce reglementează contractele şi în special, cele referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractului, nu înseamnă că acele clauze abuzive nu pot fi înlăturate.

Alegaţia recurentei, în sensul că legea se referă la încetarea unei practici şi nu la efectele unei clauze nu poate fi primită, practica neloială fiind exact efectul clauzelor inserate în cuprinsul contractului.

Orice altă interpretare ar lipsi de finalitate întreaga construcţie legislativă menită să asigure protecţia consumatorului, legislaţie evocată mai sus.

Nu vor putea fi primite nici criticile recurentei potrivit cărora dispoziţiile Legii nr. 363/2007 nu-i conferă A.N.P.C. competenţa de a dispune măsuri prin care să intervină în mod direct şi discreţionar în acordul de voinţă al părţilor şi de a dispune măsuri reparatorii.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă şi contrar criticilor formulate de societatea recurentă, Înalta Curte apreciază că A.N.P.C. nu a modificat contractele de credit vizate de Ordinul nr. 837/20.10.2017.

În Cauza C-118/08, Transportes Urbanos y Servicios Generales SAL împotriva Administracion del Estado, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că principiul efectivităţii impune ca regulile de procedură naţionale să asigure o protecţie efectivă a drepturilor conferite de dreptul comunitar.

În mod similar, în Cauza C-69/14, Dragoş Constantin Târşia împotriva Statului român, Curtea a stabilit că modalităţile interne aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu trebuie să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

Este nefondată şi critica recurentei potrivit căreia măsura "restituirii" dispusă de A.N.P.C. nu şi-ar găsi corespondent în Legea nr. 363/2007.

Este evident că un act normativ cu aplicabilitate generală nu poate conţine referiri la fiecare situaţie particulară care poate apărea în practică. Este, în mod indubitabil sarcina interpretului şi a executantului acelei dispoziţii legale de a adapta norma general valabilă situaţiei particulare expuse.

Prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile articolului 151 din Legea nr. 363/2007

Susţinerile recurentei, potrivit cărora măsurile ce pot fi dispuse de A.N.P.C. în baza Legii nr. 363/2007 produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi validate, venind în contradicţie cu interpretarea art. 13 din acest act normativ.

Astfel, prima instanţă în mod corect a observat că singura măsură instituită de Legea nr. 363/2007 ce priveşte exclusiv efectele viitoare ale practicilor comerciale incorecte este cea prevăzută Ia art. 13 alin. (1) lit. b), constând în interzicerea practicilor comerciale incorecte, care nu au fost încă puse în practică.

Or, în speţă practicile comerciale incorecte ale A. S.A. au fost iniţiate începând cu anul 2006, continuând să producă efecte prejudiciabile asupra consumatorilor inclusiv în prezent. Astfel, sancţiunea aplicată A. S.A. a fost consecinţa utilizării de către aceasta a practicilor comerciale incorecte constând în punerea pe piaţă a unor produse defectuoase şi cu calităţi îndoielnice, contrarii reclamei mincinoase contemporane punerii lor pe piaţă, practică ale cărei consecinţe patrimoniale nu puteau fi apreciate de către un consumator mediu.

Prin urmare, în mod just a reţinut prima instanţă, în acord cu probele de la dosar, că acţiunile recurentei de Ia momentul contractării creditelor,de prezentare a informaţiilor în mod trunchiat şi înşelător şi de convingere a consumatorilor asupra stabilităţii fictive a cursului CHF şi a nivelului redus al dobânzilor, au afectat în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, context în care practicile utilizate de A. S.A. se circumscriu unei practici comerciale incorecte, astfel cum este definită prin art. 4 din Legea nr. 363/2007, determinând deformarea comportamentului contractual al consumatorilor.

În mod corect prima instanţă a apreciat că revenirea la dobânda iniţială este singura măsură aptă a sancţiona şi descuraja comerciantul ce se face vinovat de utilizarea practicilor comerciale înşelătoare, măsura dispusă prin ordinul contestat fiind luată în condiţiile Legii nr. 363/2007.

Este adevărată alegaţia recurentei de la pagina 21 din memoriul de recurs, în sensul că principiul efectivităţii nu înseamnă adăugarea la lege, însă în speţa dedusă judecăţii nu suntem în această ipoteză.

Aşadar, directiva stabileşte rezultatul la care trebuie să se ajungă, iar statele membre au autonomia de a găsi mijloacele care să conducă la realizarea scopului final.

Or, în mod corect, atât ANPC cât şi instanţa de fond au statuat în sensul că singurul remediu posibil este eliminarea din contract a clauzei privind modificarea unilaterală a contractului, cu consecinţa repunerii creditelor în condiţiile contractuale iniţiale şi a restituirii sumelor încasate nedatorat cu titlu de diferenţă de dobândă majorată.

Orice altă măsură, în sensul menţinerii clauzelor iniţiale, nu ar institui încetarea practicilor comerciale incorecte deoarece, evident, acestea ar continua în aceeaşi manieră.

O altă critică a recurentei-reclamante, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor de drept material se referă la modalitatea greşită în care instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 48 din Lg 296/2004 şi a Regulamentului BNR nr. 3/2007, în sensul că, în accepţiunea sa, obligaţia de informare are un alt conţinut juridic decât cel configurat de prima instanţă, nu are corespondent în legislaţia în vigoare la data săvârşirii pretinselor fapte.

De asemenea, se susţine că instanţa de fond a încălcat principiul neretroactivităţii deoarece nicio normă din cele aplicate de prima instanţă nu prevede sancţionarea eventualei nerespectări a unei obligaţii de informare cu măsurile dispuse de către intimată.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă în mod corect a reţinut că A. S.A. nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de informare corectă şi completă a consumatorilor

Obligaţia de informare a consumatorilor este reglementată la data utilizării practicilor comerciale incorecte prin mai multe acte normative, respectiv: art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 şi art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b), art. 45, art. 47 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, pct. 19 din Directiva 2008/48/CE .

Astfel, în Codul Consumului, conform art. 8, operatorii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 48 rezultă că orice consumator trebuie să fie informat despre riscurile la care este supus prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.

De asemenea, conform art. 27, consumatorii beneficiază, printre altele, de următoarele drepturi: a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime; b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor iar, conform art. 45, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Similar, din art. 3 din O.G. nr. 21/1992 consumatorii au dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime, precum şi de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătura cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

Din dispoziţiile art. 57 din Codul consumului rezultă că, în cazul prestărilor de servicii, informaţiile trebuie sa cuprindă categoria calitativă a serviciului, după caz, timpul de realizare, termenul de garanţie şi post garanţie, preţurile şi tarifele, riscurile previzibile şi, după caz, alte documente prevăzute expres de lege. în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, iar din art. 61 rezultă ca se interzice prezentarea, prin orice mijloace, a afirmaţiilor şi indicaţiilor care nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizează produsele şi serviciile şi care nu pot fi probate.

Concluziv, Înalta Curte răspunde tuturor argumentelor care vizează inexistenta, din partea recurentei, a obligaţiei de informare, că această obligaţie există, atât în virtutea dispoziţiilor legale mai sus enunţate, cât şi în virtutea obligaţiei de bună-credinţă cu care trebuie să se acţioneze în general, obligaţie care impune din partea unui asemenea partener, cum este intimata, respectiv un profesionist în relaţie cu un consumator obişnuit, să deruleze relaţiile contractuale fără a lăsa loc interpretărilor, situaţiilor promiscue sau neclare.

În ceea ce priveşte criticile asupra cărora prima instanţă nu s-ar fi pronunţat, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a răspuns implicit acestor argumente aparent lăsate fără a fi fost analizate.

Astfel, în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii, respectiv a Legii nr. 363/2007, Înalta Curte aminteşte că aceasta a intrat în vigoare la 31 decembrie 2007, cuprinzând, aşadar, perioada de referinţă 2006-2008.

În ceea ce priveşte depăşirea termenului de 5 zile în care trebuia emis Ordinul contestat, articolul 131 se referă la zile lucrătoare şi, în absenţa unei norme care să ateste nulitatea expresă a acestuia pentru nerespectarea acestuia, actul urmează regimul comun al nulităţilor, respectiv trebuie probată vătămarea produsă prin depăşirea acestui termen, aspect neîndeplinit de către recurentă.

În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de obiect a actului administrativ contestat, însăşi recurenta susţine aducerea sa la îndeplinire, astfel încât o asemenea critică nu are suport juridic şi factual.

Referitor la completarea Ordinului prin adresa Directorului General, aşa cum susţine însăşi recurenta, adresa a fost emisă pentru clarificarea ordinului respectiv.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2195 din 12 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 martie 2022.