Unauthorized musical broadcast in hospitality sector: implicit evidence rejection violating contradiction and triple remuneration calculation prerequisites

A. Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra probelor solicitate. Încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii. Vătămare procesuală

B. Opere muzicale. Comunicare publică în incinta unei unităţi de cazare turistică. Remunerații datorate de utilizator. Criterii de calcul

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata

Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: cerere de probe

principiul contradictorialităţii

dreptul la apărare

vătămare procesuală

comunicare publică

remuneraţii

C.proc.civ., art. 13 alin. (2), art. 258, art. 488 alin. (1) pct. 5

Legea nr. 8/1996, art. 139

A. Modalitatea în care instanţa a procedat la soluţionarea apelului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, fără a asculta concluziile părţilor asupra motivelor de apel ce vizau fondul cauzei şi fără a se pronunţa în mod explicit asupra probelor solicitate de către partea pârâtă în legătură cu fondul cauzei, este de natură să afecteze dreptul părţii la apărare, în condiţiile în care, potrivit art. 13 alin. (2) C.proc.civ., părţile au dreptul să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral.

Corelativ dreptului la apărare, revine instanţei de judecată obligaţia de a asigura exercitarea efectivă şi deplină a prerogativelor acestuia, atât prin punerea în discuţie a tuturor cererilor părţilor, inclusiv a celor referitoare la probe, cu respectarea principiului contradictorialităţii, respectiv prin soluţionarea efectivă a acestora, cu motivarea corespunzătoare a dispoziţiei de admitere sau, după caz, de respingere a acestora, dar şi prin ascultarea tuturor susţinerilor părţilor, în fiecare etapă a cercetării procesului şi la momentul dezbaterii în fond a acestuia, relevante fiind, din atare perspectivă, şi dispoziţiile art. 258 C.proc.civ., referitoare la încuviinţarea probelor, din care rezultă a contrario că probele pot fi respinse numai dacă nu sunt întrunite cerinţele din art. 255 din același cod, al cărui alin. (1) prevede că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Aşadar, încuviinţarea sau respingerea probelor trebuie să fie expresă şi fundamentată pe îndeplinirea sau neîndeplinirea cerinţelor prevăzute la art.255 C.proc.civ., neputând fi dedusă din modul de soluţionare de către instanţa de judecată a altor cereri sau excepţii invocate de către părţi în cursul procesului.

B. În cuprinsul art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, legiuitorul a prevăzut în mod expres că despăgubirile reprezentând triplul remunerațiilor pot fi acordate „în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)”.

Întrucât art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 conține o ordine de preferință în aplicarea criteriilor de cuantificare a prejudiciului, acordarea de despăgubiri în condițiile de la lit. b) trebuie justificată prin imposibilitatea aplicării ipotezei de la lit. a) din aceeași normă, calcularea triplului remunerațiilor fiind o chestiune subsecventă, de analizat doar în măsura în care nu este posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a).

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 106 din 25 ianuarie 2022

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la data de 17.04.2019, reclamanta UCMR-ADA a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei:

- la plata sumei de 80.842,41 lei, inclusiv TVA, egală cu valoarea triplului remuneraţiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capetele 1.1, 1.2, 1.3 şi 1.4., corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:

- unitatea de cazare Pensiunea X, Judeţ Neamţ, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

- restaurantul (crama) din cadrul Pensiunii X, Judeţ Neamţ, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

- salonul mic dejun situat în cadrul Pensiunii X, Judeţ Neamţ, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

- în cadrul evenimentelor ocazionale desfăşurate în restaurantul amplasat în Pensiunea X, Judeţ Neamţ, în perioada aprilie 2016 - aprilie 2019;

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentința nr. 2468 din 11.11.2019, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, a obligat pe pârâta A. SRL să plătească reclamantei suma de 67.765 lei, despăgubiri reprezentând triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unităţile turistice deţinute de pârâtă, cu funcţiuni de cazare şi cu funcţiuni de alimentaţie publică, respectiv Pensiunea X, restaurantul din cadrul Pensiunii X, Salonul pentru mic dejun situat în cadrul Pensiunii X, precum şi în cadrul evenimentelor ocazionale desfăşurate în incinta restaurantului, în perioada aprilie 2016-aprilie 2019, a respins ca neîntemeiată cererea formulată în subsidiar, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.095 lei.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 579 din 7.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. SRL împotriva sentinţei civile menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 579A/2021 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Procedura de citare şi de comunicare în faţa primei instanţe a fost viciată, fiind încălcate prevederile art. 155 alin. 1 pct. 3, art. 157 alin. 1 lit. e, art. 163 alin. 1 şi 8 C.proc.civ.

Cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată niciodată efectiv, iar citaţiile au fost înmânate unor prepuşi ai societăţii pârâte care nu aveau calitatea de a reprezenta societatea, nici măcar în vederea primirii corespondenţei.

Singurul reprezentant al societăţii este administratorul societăţii, persoană care nu a delegat această atribuţie, aspect ce rezultă din certificatele constatatoare depuse de pârâtă, dar şi de către reclamantă ca anexă la cererea de chemare în judecată, iar prin petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat pe administrator ca fiind reprezentantul pârâtei.

În acelaşi timp, nici comunicarea cererii de chemare în judecată, nici citaţiile pentru termenele de judecată, nu sunt legale, nepurtând menţiunea reprezentantului persoanei juridice, conform dispoziţiilor legale incidente. Din acest motiv, prin afişarea înştiinţării cu privire la cererea de chemare în judecată sau prin înmânarea citaţiilor altor persoane decât reprezentantului pârâtei, aceste acte de procedură nu au fost legale şi procedural îndeplinite.

Nefiind legal citată pe întreg parcursul judecăţii în fond, societatea pârâtă nu a putut invoca excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, nici alte excepții şi nicio apărare în acea fază a judecăţii, dar pe care le-a invocat cu prima ocazie, respectiv în calea de atac a apelului.

Recurenta a reiterat susţinerile referitoare la caracterul de ordine publică al excepţiei de necompetenţă teritorială, în raport de care instanţa de la sediul pârâtei ar fi competentă în orice situaţie, fie că s-ar aplica regula generală în materie de competenţă, fie că ar fi activată competenţa alternativă, astfel încât părţile nu ar fi putut să o înlăture, potrivit art. 129 alin. 2 pct. 3 C.proc.civ.

Recurenta a fost privată de dreptul de acces efectiv la calea de atac a apelului, soluţia pronunţată fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare, dar şi cu suprimarea principiilor contradictorialității şi oralităţii procesului civil, prin respingerea tuturor probelor solicitate.

Motivele pentru care instanţa de apel a respins solicitarea de administrare a probelor, chiar asumate şi apreciate utile de ambele părţi, nu se întemeiază pe considerente concrete. Instanţa a apreciat probele inutile în măsura în care ar fi admis apelul pentru nelegala citare şi comunicare a actelor de procedură, dar nu a luat deloc în discuţie utilitatea şi oportunitatea probelor pentru analizarea temeiniciei hotărârii, considerându-le oportune într-o eventuală rejudecare.

Atunci când hotărârea primei instanţei de fond este nulă pentru nelegala citare a pârâtei, instanţa de apel este obligată să anuleze sentinţa şi să dispună, după caz, rejudecarea cu reţinere sau cu trimitere, situaţie în care, într-adevăr, nu era oportun să se administreze probe legate de temeinicia hotărârii pronunţate.

Instanţa de apel nu a admis, însă, apelul pentru vreunul din motivele de nelegalitate, astfel încât probele ar fi trebuit repuse în dezbaterea contradictorie, ceea ce nu s-a mai întâmplat, instanţa pronunţându-se asupra tuturor aspectelor ce făceau obiectul apelului, fără a mai acorda cuvântul asupra probelor şi fără ca părţile să fi pus concluzii asupra temeiniciei hotărârii primei instanţe.

În aceste condiţii, în măsura în care instanţa de recurs nu va aprecia fondat primul motiv de recurs care ar atrage casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, admiţând acest al doilea motiv de recurs, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, ocazie cu care să fie puse în dezbaterea părţilor probele şi sub aspectul temeiniciei apelului, nu doar al legalităţii. Dacă prima instanţă a reţinut că pârâtul nu a contestat pretenţiile, nu a răspuns la interogatoriu, nu a formulat nicio apărare - ceea ce a condus la concluzia eronată a unei „mărturisiri depline”, cu atât mai mult ar fi trebuit ca, în apel, pârâtul să beneficieze de dreptul la apărare şi la un proces echitabil prin asigurarea echilibrului de forţe şi chiar contraprobe, ca o garanţie a asigurării şi respectării dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii şi/sau străine pricinii în legătură cu cercetarea temeiniciei apelului.

Instanţa de apel a reţinut ca mijloc de probă contractul nr.14039/24.04.2014 încheiat de pârât cu UPFR, dar, pe de altă parte, nu a reţinut şi faptul că doar o suprafaţă de 80 mp este afectată comunicării de fonograme, cu mult mai mică decât suprafaţa de 550 mp precizată în sentinţă şi menţinută prin decizia de apel.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a apreciat că prin contractul încheiat cu UPFR se face dovada difuzării muzicii în scop ambiental ca obiect al dreptului de autor al cărei gestionar ar fi reclamanta. Or, prin acel contract s-a atribuit doar dreptul de comunicare a fonogramelor, care nu trebuie confundate cu muzica ambientală.

Astfel, aprecierea instanţei de apel în sensul că încheierea contractului cu UPFR face dovada faptelor contestate chiar de apelantă, în sensul că în restaurantul/pensiunea sa se difuzează muzică în scop ambiental, este străină pricinii şi în contradicție cu considerentele prin care s-a apreciat că reclamanta este gestionarul colectiv al altor drepturi, respectiv al drepturilor autorilor de opere muzicale, iar nu al drepturilor producătorilor de fonograme.

Recurenta a mai arătat că din niciuna dintre probele administrate la fond de către reclamantă nu rezultă că în încăperile pensiunii sau restaurantului, salonului, ar fi difuzată muzică în scop ambiental şi în niciun caz că pe o suprafaţă de 550 mp.

Decizia nu este motivată sub aspectul acordării despăgubirilor egale cu triplul remuneraţiilor datorate în mod uzual.

Acordarea despăgubirilor în cuantum triplu faţă de suma datorată în mod uzual de utilizatori asemănători poate fi primită doar şi numai prin eliminarea posibilităţii cuantificării despăgubirii prin raportare la consecinţele economice negative, la câştigul nerealizat sau la beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.

Or, niciuna dintre instanţele de fond din cauză nu a argumentat de ce nu poate fi cuantificată despăgubirea prin raportare la acest criteriu eliminatoriu, mult mai aproape de o evaluare judicioasă şi concretă a eventualului prejudiciu, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza motivelor de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică a vizat modul de apreciere de către instanţa de apel a legalităţii procedurii de citare şi de comunicare a actelor de procedură la judecata în primă instanţă.

Recurenta - pârâtă A. S.R.L. a susţinut, în esenţă, că procedura de citare şi de comunicare a actelor de procedură în faţa primei instanţe a fost viciată, deoarece a fost realizată prin prepuşi ai săi care nu aveau calitatea de a reprezenta societatea, nici măcar în vederea primirii corespondenţei, cu toate că, potrivit art. 155 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., atare procedură trebuia efectuată prin administratorul societăţii, singura persoană în drept să primească respectivele comunicări.

Critica astfel formulată este nefondată.

Sub un prim aspect, trebuie observat că, în considerentele deciziei recurate, s-a reţinut că în memoriul de apel nu se regăseşte nicio critică legată de o nelegală afişare a corespondenţei, susţinerile apelantei vizând acele comunicări care au fost primite sub semnătură.

Potrivit art. 488 alin. 2 C.proc.civ., interpretat a contrario, motivele de nelegalitate prevăzute la alin. 1 al aceleiaşi norme nu pot fi primite dacă puteau fi invocate pe calea apelului.

Pe acest temei şi faţă de împrejurarea că cererea de recurs nu cuprinde nicio critică referitoare la limitele învestirii instanţei de apel, stabilite potrivit celor arătate anterior, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei prin care se tinde la demonstrarea nelegalităţii comunicării realizate prin afişare (respectiv comunicarea cererii de chemare în judecată), întrucât sunt formulate omisso medio, pentru prima dată în prezentul recurs, cu toate că era posibilă invocarea prin motivele de apel a chestiunii invocate.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 162 alin. 1 C.proc.civ.

Conform acestei norme, în cazurile prevăzute, printre altele, de art.155 alin. 1 pct. 1 – 5 din cod, înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, iar în lipsa acestora, „înmânarea citaţiei sau a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul – verbal întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea şi calitatea sa”.

Prin urmare, deşi, ca regulă, persoanele juridice de drept privat se citează „prin reprezentanţii lor”, astfel cum prevede art. 155 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. – la care se face referire prin motivele de recurs -, art. 162 alin. 1 din cod conţine o derogare în privinţa efectuării prin înmânare a citaţiilor (şi a tuturor actelor de procedură), norma fiind, de altfel, denumită „Înmânarea făcută altor persoane”.

Se constată, astfel, că nu au suport susţinerile recurentei conform cărora procedura de citare a unei persoane juridice de drept privat nu ar fi legal îndeplinită atunci când citaţia nu este înmânată reprezentantului său ori persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei.

Este adevărat, pe de altă parte, că legalitatea procedurii îndeplinite în conformitate cu art. 162 alin. 1 C.proc.civ. depinde de efectuarea acesteia prin înmânare uneia dintre persoanele arătate în cuprinsul textului, ale cărei identitate şi calitate trebuie certificată de către agent.

Din acest punct de vedere şi faţă de susţinerile recurentei legate de calitatea persoanelor care au primit citaţiile, instanţa de apel a reţinut, cu privire la citarea pârâtei pentru primul termen de judecată în faţa primei instanţe, cel din 2.09.2019, că citaţia a fost primită de persoana care şi-a declarat calitatea de administrator/portar/înlocuitor de portar al clădirii faţă de agentul procedural care a efectuat înmânarea.

Prin motivele de recurs, nu s-a făcut nicio referire particulară la această persoană, nu a fost contestată calitatea acesteia, declarată în faţa agentului, recurenta indicând atribuţiile în cadrul societăţii doar ale celorlalţi angajaţi ai săi, care au primit citaţiile remise pentru următoarele două termene de judecată în faţa primei instanţe.

Prin urmare, nu există nicio raţiune pentru infirmarea constatării instanţei de apel în privinţa legalităţii procedurii de citare pentru primul termen de judecată.

Această constatare este suficientă pentru respingerea criticii recurentei, în aplicarea prevederilor art. 229 alin. 1 teza finală C.proc.civ., potrivit cărora partea nu va mai fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă – prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare – în cazul în care i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată.

Aşadar, fiind legal citată pentru primul termen de judecată în faţa primei instanţe, pârâta a avut termen în cunoştinţă, motiv pentru care este lipsită de relevanţă conformitatea citării sale pentru termenele următoare cu dispoziţiile art. 162 alin. 1 C.proc.civ., din perspectiva calităţii persoanelor care au primit citaţiile.

În acest context, este nefondată critica recurentei referitoare la aprecierea instanţei de apel asupra legalităţii procedurii de citare la prima instanţă şi, subsecvent, nu au temei nici susţinerile vizând chestiunea necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, formulate în considerarea nelegalităţii citării sale la prima instanţă.

În schimb, este fondată cea de-a doua critică regăsită în motivele de recurs, privind încălcarea principiilor ce guvernează procesul civil.

După cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 7.04.2021, la care au avut loc dezbaterile asupra apelului, apelanta – pârâtă A. S.R.L. a solicitat administrarea de probe pe fondul raportului juridic dedus judecăţii, solicitare pe care instanţa de apel a respins-o, cu motivarea că probele nu sunt utile în această etapă a soluţionării apelului.

În acest sens, s-a arătat că, în măsura în care sentinţa ar fi nulă pentru nelegala citare a pârâtei, în temeiul art. 480 alin. 3 C.proc.civ., sentinţa ar fi anulată, procedându-se la o nouă judecare a fondului, ocazie cu care ar urma să se dezbată în contradictoriu aceste probe, ce pot fi utile şi relevante pentru o atare rejudecare în fond.

Aceste considerente ale deciziei recurate conturează două posibile constatări în privinţa aprecierii instanţei de apel asupra solicitării probelor solicitate asupra fondului cauzei.

Astfel, este plauzibil ceea ce afirmă recurenta în motivarea căii de atac de faţă, în sensul că instanţa de apel, procedând la soluţionarea apelului în două etape, în raport de motivele de apel, a amânat dezbaterile asupra solicitării de probe asupra fondului cauzei după clarificarea legalităţii hotărârii primei instanţe din punctul de vedere al procedurii de citare.

Cu toate acestea, o asemenea dezbatere nu a mai avut loc, procedându-se la soluţionarea apelului, instanţa pronunţându-se şi asupra motivelor vizând fondul cauzei, fără a încuviinţa sau respinge, după caz, probele solicitate în legătură cu fondul.

Mai mult decât atât, din aceeaşi încheiere din şedinţa la care au avut loc dezbaterile asupra apelului, rezultă că părţile au fost ascultate doar asupra motivului de apel referitor la legalitatea procedurii de citare în primă instanţă (şi, consecutiv, asupra excepţiei de necompetenţă teritorială a tribunalului), nefiind consemnate şi concluziile asupra criticilor de netemeinicie a sentinţei.

În acelaşi timp, nu este exclus ca instanţa de apel să fi considerat că probele solicitate trebuie supuse dezbaterii contradictorii doar în măsura în care sentinţa ar fi fost anulată şi s-ar fi procedat la o nouă judecare a fondului, ceea ce echivalează cu o respingere implicită a probelor şi fără ca această măsură să fie motivată în alt mod decât prin raportare la prioritatea clarificării legalităţii procedurii de citare în primă instanţă.

Înalta Curte constată că, în oricare dintre aceste situaţii, instanţa a procedat la soluţionarea apelului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, fără a asculta concluziile părţilor asupra motivelor de apel ce vizau fondul cauzei şi fără a se pronunţa în mod explicit asupra probelor solicitate de către pârâtă în legătură cu fondul cauzei.

O asemenea modalitate de soluţionare a cauzei este de natură să afecteze dreptul părţii la apărare, în condiţiile în care, potrivit art. 13 alin. 2 C.proc.civ., părţile au dreptul să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral.

Corelativ dreptului la apărare, revine instanţei de judecată obligaţia de a asigura exercitarea efectivă şi deplină a prerogativelor acestuia, atât prin punerea în discuţie a tuturor cererilor părţilor, inclusiv a celor referitoare la probe, cu respectarea principiului contradictorialităţii, respectiv prin soluţionarea efectivă a acestora, cu motivarea corespunzătoare a dispoziţiei de admitere sau, după caz, de respingere a acestora, dar şi prin ascultarea tuturor susţinerilor părţilor, în fiecare etapă a cercetării procesului şi la momentul dezbaterii în fond a acestuia.

Sunt relevante, din atare perspectivă, şi dispoziţiile art. 258 C.proc.civ., referitoare la încuviinţarea probelor, din care rezultă a contrario că probele pot fi respinse numai dacă nu sunt întrunite cerinţele din art. 255, al cărui alin. 1 prevede că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Aşadar, încuviinţarea sau respingerea probelor trebuie să fie expresă şi fundamentată pe îndeplinirea sau neîndeplinirea cerinţelor prevăzute la art.255 C.proc.civ., neputând fi dedusă din modul de soluţionare de către instanţa de judecată a altor cereri sau excepţii invocate de către părţi în cursul procesului.

Faţă de cele ce preced, se constată că dreptul pârâtei la apărare a fost încălcat, prin soluţionarea apelului fără ascultarea concluziilor părţilor asupra motivelor de apel ce vizau netemeinicia hotărârii primei instanţe şi fără ca instanţa de apel să se pronunţe în mod explicit asupra probelor solicitate de către pârâtă în legătură cu fondul cauzei.

Nulitatea deciziei de apel astfel pronunţate este una virtuală, iar prin nerespectarea unui principiu fundamental ce guvernează procesul civil, pârâta a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură.

În consecinţă, este incident art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în condiţiile în care decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulităţii.

Această constatare este suficientă pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi pronunţată în cauză, respectiv casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea cererii de administrare a probelor formulate de către pârâta A. S.R.L.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a statua în fapt şi în drept, eventual, după administrarea de probe, astfel încât nu este necesară verificarea legalităţii deciziei casate prin prisma motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., vizând existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei pe aspectul suprafeţei spaţiului în care s-ar fi difuzat opere muzicale – de care depinde cuantumul despăgubirilor -, cu atât mai mult cu cât probele solicitate se referă şi la această chestiune.

În schimb, poate fi cercetată critica de nelegalitate ce formează obiectul ultimului motiv de recurs, referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestora, pretins efectuată de către pârâtă, urmând ca dezlegarea dată prin prezenta decizie să fie valorificată cu ocazia rejudecării apelului doar în măsura în care se va stabili că pârâta datorează despăgubiri pentru prejudiciul creat prin comunicarea publică neautorizată de opere muzicale.

Critica recurentei-pârâte referitoare la modul de motivare a deciziei de apel în privinţa criteriului de calcul al despăgubirilor este fondat.

Instanța de apel a reținut că prima instanță s-a raportat la prevederile art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996 pentru a acorda despăgubiri reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate, potrivit metodologiilor în vigoare, pentru comunicarea publică de opere muzicale, dacă s-ar fi obținut autorizația/licență neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă.

Confirmând acest criteriu de calcul, instanța de apel a interpretat norma în discuție doar prin prisma primei părți, vizând posibilitatea cuantificării remunerației legal datorate, însă nu și prin raportare la condiția de aplicare a ipotezei de la lit. b, legiuitorul prevăzând în mod expres că despăgubirile reprezentând triplul remunerațiilor pot fi acordate „în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)”.

Întrucât art. 139 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 conține o ordine de preferință în aplicarea criteriilor de cuantificare a prejudiciului, acordarea de despăgubiri în condițiile de la lit. b ar fi trebuit justificată, în primul rând, prin imposibilitatea aplicării ipotezei de la lit. a din aceeași normă, calcularea triplului remunerațiilor fiind o chestiune subsecventă, de analizat doar în măsura în care nu era posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a.

În aceste condiții, este corectă susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel nu a motivat în mod corespunzător aplicarea criteriului din art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996 și neaplicarea criteriilor de la lit. a din aceeași normă.

Prin urmare, reținând incidența și a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pe lângă cel descris de pct. 5 din același text de lege, Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 497 C.proc.civ.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate