ICCJ_192264 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Imobil preluat abuziv de stat. Hotărâre judecătorească de restituire în natură pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu C.G.M.B. Înstrăinarea bunului către un terţ. Nesoluţionarea notificării formulate în temeiul legii speciale. Acţiune în revendicare. Criterii de analiză a titlurilor de proprietate înfăţişate. Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul părţii reclamante

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: acţiune în revendicare

comparare de titluri

drept de proprietate

restituire în natură

nevalabilitatea titlului statului

notificare

C.civ. 1864, art. 480

Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., art. 1

Câtă vreme reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a calității sale de titular al unui „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoaștere care se realizase printr-o hotărâre pronunțată într-un proces anterior purtat între aceasta și o autoritate publică descentralizată a statului, instanţa a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, procedând la analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor determinate de situația de excepție a imobilului în litigiu (anume aceea de a fi un imobil pe care statul l-a preluat anterior anului 1989 și în privința căruia s-a pronunțat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit atât nelegalitatea preluării, cât și dreptul reclamantei de a intra în posesia bunului astfel preluat).

Împrejurarea că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului nu poate conduce către un fine de neprimire al pretenției de revendicare, în condiţiile în care, pe de o parte, notificarea nu a fost soluționată, iar, pe de altă parte, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să soluţioneze pretenţiile formulate de reclamantă. Chiar în ipoteza în care s-ar acorda în baza respectivei notificări reparații prin echivalent (în formele prevăzute de legea specială), acestea nu ar reprezenta un remediu efectiv pentru vătămarea pe care reclamanta a suferit-o prin lipsirea de posesia bunului, după ce i s-a stabilit dreptul de a obține însăși restituirea bunului printr-un act jurisdicțional intrat în circuitul civil.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine, în natură, imobilul, în disputa cu o persoană juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, îl reprezintă acţiunea în revendicare a cărei soluţionare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se ţină seama, pe lângă cele statuate prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană. Or, dispozițiile art. 1 din Protocol nr. 1 impun verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul lor de proprietate și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 379 din 23 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând: să se constate prevalenţa titlului său de proprietate faţă de titlul în baza căruia pârâta deţine părţi din imobilul său, localizate la nr.105-107, în București, în suprafaţă de aproximativ 1440 mp şi care urmează să fie identificate prin expertiză de specialitate;să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilului de mai sus; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2225 din 18.12.2013 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii acţiunii principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 320A din 15.06.2015 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond.

Prin decizia nr. 2560 din 17.11.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320 A/2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 8.06.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 21.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, în rejudecare s-a admis excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată; a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată; au fost

disjunse cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

Prin decizia nr. 414 A din 05.052017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă; a anulat, în parte, sentinţa apelată şi a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Prin aceeași decizie a fost trimisă cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare, la Tribunalul Bucureşti, fiind menţinută soluţia privind disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, respectiv de respingere a excepţiei de nulitate a acţiunii.

Prin decizia nr. 1336 din 26.09.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414 A/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 880 din 06.05.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive și excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 697 din 08.07.2020 pronunțată de Curtea de apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. SRL împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019; a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019, dispunându-se schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 2095 m.p. situat în București, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza întocmită de expertul tehnic X. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.667 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert.

Împotriva acestei ultime decizii și împotriva încheierii de ședință din data de 24.06.2020 pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâta B. SRL.

În motivarea recursului se aduc, în esență, următoarele critici deciziei și încheierii atacate cu recurs:

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C.proc.civ. şi a principiului aflării adevărului, art. 11 din Constituţia României, coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 163 C.proc.civ. - motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Consideră recurenta că, în mod nelegal, a fost respins motivul de apel referitor la efectuarea unei contraexpertize şi cererea de completare a raportului de expertiză în cadrul cererii de apel,prin încheierea de şedinţă din 24.06.2020. De esenţa acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate a doi pretinşi proprietari cu privire la acelaşi bun imobil. Pentru a determina dacă, în cauză, părţile exhibă câte un titlu cu privire la acelaşi imobil, era esenţial ca expertiza judiciară efectuată să determine dacă cele două titluri de care părţile se prevalează se referă la acelaşi bun imobil.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a perpetuat încălcarea dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ., a căror nerespectare a fost iniţial consacrată prin încheierea de şedinţă din data de 12.04.2019, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti.

Potrivit art. 315 C.proc.civ., direcţiile de casare ale instanţei supreme sunt obligatorii în rejudecare, inclusiv sub aspectul necesităţii administrării unor probe.

Prin decizia civilă nr. 2560din 17.11.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în ciclurile procesuale anterioare, următoarele direcţii pentru instanţa de rejudecare: „în acelaşi timp, trebuie determinat dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr.8214 din 3.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel care face obiectul acţiunii, ţinând cont şi de actul de proprietate avut în vedere la pronunţarea acelei hotărâri, având în vedere apărările pârâtei în acest sens."

Afirmă recurenta că intimata-reclamanta a ascuns instanţei cu rea credință împrejurarea că, prevalându-se de efectele aceleiaşi sentinţe civile nr.8214/1997, a formulat o acţiune în revendicare asemănătoare, în contradictoriu cu C., prin care a obţinut restituirea în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din Bd. X, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie.

Această împrejurare a fost cunoscută instanţei şi recurentei abia după ataşarea, la termenul de judecată din 14.12.2018, a dosarului nr. x/1997 în care a fost pronunţată sentinţa civilă 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin urmare, consideră că, în mod contrar celor arătate de instanţa de apel, expertul judiciar nu a avut posibilitatea să verifice efectiv împrejurarea că imobilul de la nr.107 a făcut deja obiectul unei retrocedări în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în favoarea intimatei-reclamante, la momentul la care a determinat suprapunerea dintre imobilele cu privire la care fiecare parte exhibă un titlu de proprietate.

Expertul judiciar a verificat suprapunerea de teren din proprietatea recurentei, din Bd. X. nr.105, dobândită prin cumpărare în 2006, cu proprietatea intimatei-reclamante, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 1942.

Cum intimata-reclamanta a redobândit imobilul din Bd. X, identificat în dispozitivul deciziei civile nr. 204 A/2004, consideră recurenta că se impunea ca expertul să analizeze şi suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. 2409/2003, în raport de contractele de vânzare-cumpărare nr. 3095/22.04.1997, nr. 3094/1997 și nr. 40009/1998.

Decizia recurată consacră o încălcare a prevederilor art.315 alin.(1) C.proc.civ., în condiţiile în care terţe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului naţionalizat, sens în care erau esenţiale dezlegările instanţei de recurs cuprinse în decizia nr. 2560/2015, care stabilesc obligaţia instanţei de fond să analizeze forţa probantă a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistenţa în persoana intimatei-reclamante a calităţii de moştenitoare a lui D.

Precizează recurenta că era necesar ca instanţa să verifice inclusiv împrejurarea dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel care face obiectul acţiunii, ţinându-se cont de titlul de proprietate avut în vedere la pronunţarea hotărârii, anume de contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.9629/1942).

În ceea ce priveşte chestiunea identităţii dintre cele două imobile, instanţa de apel s-a limitat la citarea considerentelor deciziei civile nr.116/2oo5, prin care recursul formulat de C. împotriva deciziei civile nr.116/2005 pronunţată în dosarul nr. x/2003 a fost respins.

Consideră recurenta că este inadmisibilă aplicarea mutatis mutandis, în prezenta cauză, a raţionamentului instanței ce a judecat recursul din dosarul nr. x/2003 în condiţiile în care, conform art.315 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise sarcini precise instanţei în rejudecare, de a nu mai aplica vreo prezumţie de proprietate în raport de sentinţa civilă nr. 8214/1997, ci de a verifica efectiv dacă există identitate între bunul revendicat în cauză şi cel din contractul vânzare - cumpărare autentificat sub nr.9629/1942, de care intimata-reclamantă s-a prevalat.

Imperativul realizării unei verificări a identităţii/suprapunerii de imobile, stabilit de instanţa de casare din ultimul ciclu procesual din prezenta cauză, se impunea şi prin prisma faptului că recurenta nu fusese parte în litigiul în care se dispusese deja restituirea către reclamanta din prezenta cauză a unei părţi din imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care nici soluţia, nici probatoriul administrat în respectiva pricină nu erau opozabile recurentei, impunându-se o administrare nemijlocită a probatoriului în prezenta cauză.

Se mai arată că modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de judecată şi aplicarea unor prezumţii de proprietate în favoarea intimatei-reclamante în cadrul dosarului nr. x/2003 nu pot fi opuse în cadrul examenului efectuat în prezenta cauză, dat fiind că, pe de o parte, instanţa supremă a trasat deja direcţii de casare inclusiv sub aspectul probatoriului, solicitând efectuarea unor verificări efective a identităţii imobilelor din titlurile exhibate de către părţi, care sunt incompatibile cu aplicarea prezumţiilor, iar pe de altă parte, instanţa însăşi a apreciat că imobilul care a făcut obiectul revendicării în contradictoriu cu C. nu ar avea „nicio legătură" cu imobilul care face obiectul prezentei acţiuni în revendicare, motiv pentru care nu ar fi putut aplica acelaşi raţionament şi în prezenta cauză, în materie de probaţiune.

Nelegalitatea deciziei recurate rezidă, în opinia recurentei, şi din împrejurarea că, sub imperiul aplicării dispoziţiilor art. 315 Cod proc. civ., instanţa de rejudecare nu putea aprecia cu privire la utilitatea probei impuse de instanţa de casare.

Instanţa de casare nu a impus ca, în rejudecarea apelului, să se realizeze o analiză a oportunităţii şi utilităţii administrării probei, ci a impus obligaţia instanţei a realiza această operaţiune, fapt ce denotă lipsa de dispoziţie a instanţei în rejudecare de a mai aprecia asupra utilităţii probei.

Consideră recurenta că nu poate fi reţinut argumentul că ar fi irelevant faptul că reclamanta a revendicat imobilul de la nr.107 în contradictoriu cu C., câtă vreme, în speță, instanţa a fost învestită cu o cerere în revendicare inclusiv cu privire la nr.107, în contradictoriu cu societatea recurentă, iar după cum chiar instanţa reţine, intimata - reclamantă a revendicat inclusiv cota-parte indiviză aferentă construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.4009/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, nu poate fi reţinută nici împrejurarea că imobilele a căror restituire s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. X. nr.107, câtă vreme, în cadrul respectivului dosar nu s-a efectuat un raport de expertiză pentru confirmarea amplasamentului.

De asemenea, consideră recurenta că este lipsit de relevanţă argumentul conform căruia contractelor de vânzare-cumpărare nr.3095/1997, nr.3094/1997 şi nr. 4009/1998 li s-ar aplica prevederile Legii nr.112/1995, câtă vreme această lege specială nu prevede posibilitatea intimatei-reclamante de a se dezdăuna de două ori.

Atâta vreme cât intimata-reclamantă a redobândit posesia unei cote-părţi indivize aferente construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.4009/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, evident acest lucru trebuia cuantificat matematic de către instanţa de apel.

Modalitatea în care instanţa de apel s-a abătut de la direcţiile de casare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contravine – în opinia recurentei – și prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenţei CEDO, caracterul echitabil al procedurii este evaluat în lumina întregii proceduri, în special a modului în care au fost colectate probele (Elsholz împotriva Germaniei). În acest sens, este necesar să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (Bliicher împotriva Republicii Cehe).

Instanţa naţională trebuie să efectueze o examinare efectivă a probelor propuse de părţi (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos).

Prin urmare, instanţa de apel încălcat și principiul aflării adevărului care trebuie să guverneze procesul civil, respingând o probă care ar fi elucidat dacă există identitate/suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru care s-a pronunţat deja o soluţie favorabilă într-un dosar de revendicare şi terenul care face obiectul acţiunii.

Consideră recurenta că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei recurente şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, susținând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 raportat la art.163 C.proc.civ.

În acest sens arată că prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit cu putere de lucru judecat că, în speţă, se pune problema dacă puterea de lucru judecat se poate opune unui dobânditor cu titlu particular al bunului, care nu intră în noţiunea de parte, ca prezenţă juridică, în condiţiile în care hotărârea se referă la un drept transmis din patrimoniul statului anterior declanşării litigiului, reclamanta judecându-se în acel litigiu cu o persoană care, la acea dată, nu era proprietarul imobilului. În aceste condiţii, recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, nici ca prezumţie legată absolută irefragabilă şi nici ca excepţie de fond.

Mai exact, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătase, în primul ciclu procesual, că instanţa de apel nu a analizat forţa probantă a înscrisurilor depuse de către reclamantă, şi cu cât mai puţin îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1188 C.civ. sau sancţiunea aplicabilă în cazul neprezentării înscrisurilor în original, conform art.139 C.proc.civ., prin decizia recurată, s-a omis sancţionarea refuzului intimatei-reclamante de a depune înscrisurile în original, din care să reiasă calitatea sa de moştenitoare, conform sentinţei civile nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit direcţiile de rejudecare stabilite de instanţele de control judiciar (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2560/2015) respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active, în absenţa prezentării înscrisurilor în condiţiile art. 139 Cod pr. civ., ceea ce neagă dreptul recurentei la administrarea dovezii contrare.

Afirmă recurenta că ar fi putut face dovada contrară doar ca urmare a prezentării unor înscrisuri reţinute de partea potrivnică, respectiv originalele actelor de stare civilă, pe care instanţa de rejudecare - conform art.139 C.proc.civ. - era ţinută să le cerceteze nemijlocit, context în care a impune recurentei să facă o dovadă a inexistenţei acestor înscrisuri - având în vedere că hotărârea judecătorească opusă acesteia nu era pronunţată în contradictoriu cu recurenta, iar dovedirea sa în contra recurentei ar fi presupus administrarea înscrisurilor pe care se întemeiază, cu scopul dovedirii tocmai a faptului contrar care ar rezulta din ele, reprezintă o încălcare a principiilor procedurale în materie probatorie.

Astfel, recurenta afirmă că nu putea face dovada unui fapt negativ (respectiv că nu există acte de stare civilă care să certifice conţinutul hotărârii care, faţă de aceasta, are natura juridică a unui înscris autentic), ci tocmai partea care afirma contrariul, trebuia să îl probeze prin depunerea înscrisurilor, respectiv că, în lipsa depunerii originalului înscrisurilor, sancţionată cu neluarea în seamă a acestora, conform art. 139 Cod proc. civ., nu se putea reţine totuşi dovedită împrejurarea pe care însuşi înscrisul nedepus dorea a o proba.

Se mai arată că instanţa de apel s-a limitat să invoce o dezlegare în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pronunţată în dosarul nr. x/3/2007, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de intimata-reclamantă în contradictoriu cu autoarea recurentei, în baza sentinţei civile nr.8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 (SC E. SA, fostă SC F. SR), cu privire la care a arătat că respectiva autoare nu ar fi apelat sentinţa civilă nr.1397/F/2007.

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt considerate nelegale întrucât instanţa supremă s-a pronunţat deja în prezenta cauză cu privire la faptul că dezlegările instanţelor pronunţate în alte cauze nu pot fi opuse recurentei nici ca prezumţie absolută, nici ca excepţie de fond.

Mai mult, acţiunea formulată în contradictoriu cu autoarea de la care recurenta a dobândit imobilul în litigiu, prin convenţie sub semnătură privată, a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a respectivei autoare. Prin urmare, în litigiul formulat în contradictoriu cu autoarea recurentei nu a fost pronunţată o soluţie cu privire la fondul cauzei, care să poată fi opusă părții recurente.

Se mai susține că, în cauză, s-a făcut un istoric judiciar al acţiunilor în revendicare formulate de intimata-reclamantă, în baza sentinţei civile nr.8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în contradictoriu cu terţi (C., şi autoarea recurentei, E. SA), în raport de care, fie au fost opuse recurentei nişte dezlegări trunchiate ale instanţelor, fie i s-a reproşat indirect că terţii nu ar fi promovat căi de atac, împrejurare faţă de care s-a dedus, că intimata-reclamantă şi-ar fi dovedit calitatea procesuală activă.

Instanţa a prezumat și că vecinătăţile imobilului, astfel cum acestea sunt descrise în contractul de vânzare din 1942 de care s-a prevalat intimata-reclamantă, ar corespunde realităţii faptice prezente şi ar justifica calitatea procesuală activă a acesteia, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispusese expres că, în rejudecare, nu se vor aplica prezumţii, iar cauza va face obiectul unui examen efectiv pe tărâm probatoriu.

Pentru considerentele arătate anterior, opinează recurenta că nu pot fi reţinute, în justificarea calităţii procesuale active, nici aspectele statuate de organele de cercetare penală prin ordonanţa nr.134/P/2o11, dat fiind că această ordonanţa confirmă sau infirmă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără relevanţă asupra instituţiilor de drept civil puse în discuţie în prezenta cauză, acest act al procurorului nefiind o hotărâre judecătorească în sensul art. 163 alin.(1) C.proc.civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se arată că instanţa de apel a apreciat în mod nefondat că, în speţă, s-ar aplica mutatis mutandis considerentele CEDO din cauza Rozalia Avram vs. României. Deosebirea fundamentală în prezentul litigiu este dată de faptul că instanţele de fond nu au clarificat dacă părţile exhibă un titlu de proprietate cu privire la acelaşi imobil (premisa fundamentală a acţiunii în revendicare).

Cu privire la cauza Rozalia Avram c. României, de notat sunt şi considerentele potrivit cărora dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 & 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţa supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, intre altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuţie.

Aşadar, consideră recurenta că însăşi jurisprudenţa CEDO trasează limitări ale principiului autorităţii de lucru judecat, în măsura în care motive imperative de ordin substanţial impun acest lucru.

Astfel, fără a fi îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în speţă, instanţa de apel a confirmat susţinerile nelegale ale primei instanţe cu privire la ,,presupusa”suprapunere de amplasament între bunurile imobile asupra cărora părţile litigante exhibă câte un titlu de proprietate.

De asemenea, susține că instanța de apel a echivalat în mod inadmisibil bunul menţionat la poziţia nr.7020 din Decretul nr.92/1950, respectiv 3 apartamente, cu suprafaţa de teren de 3.100 mp, apreciind că oricum „intimata-reclamantă nu a reuşit să revendice decât un apartament”.

Precizează recurenta că, prin acţiunea în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. x/1997, deși intimata-reclamantă a revendicat suprafaţa de 3.100 mp, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1942, acesta a solicitat exclusiv anularea „titlului de proprietate al statului asupra imobilului litigios, Decretul nr.92/1950 şi anexa de Bucureşti, poziţia 7020".

Potrivit mențiunilor de la poziția nr. 7020 din Decretul nr.92/1950 anexa de Bucureşti, imobilul care a făcut obiectul naţionalizării este format din 3 apartamente, iar nu din teren în suprafaţă de 3.100 mp.

Având în vedere discrepanţa majoră dintre ceea ce s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/1997, faptul că D. avea doar 3 apartamente naţionalizate, iar nu 3.100 mp teren şi bunul proprietatea recurentei cu privire la care s-a formulat acţiunea în revendicare, instanţa supremă a dispus că este necesar să fie efectuate verificări cu privire la identitatea imobilului. Mai exact, recurenta nu este titularul dreptului de proprietate cu privire la 3 apartamente, neavând calitate procesuală pasivă.

Se mai arată că, în dosarul nr. x/2002, intimata-reclamantă a formulat o acţiune în revendicare în contradictoriu cu G., H. şi C., invocând tot sentinţa civilă nr.8214/1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi a solicitat, cu privire la imobilul din Bd. X. nr.105-107, teren în suprafaţa de 3.100 mp, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr.3095/1997, respectiv nr.4009/1997, invocând faptul că titlul său este mai caracterizat.

După ce acțiunea menționată a fost respinsă în primă instanță, prin decizia civilă nr. 204 A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, s-a admis apelul, intimatei-reclamante fiindu-i lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bd. X. nr.107, corp a, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie.

Aşadar, intimata-reclamantă a disputat deja în cadrul acţiunii în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr.2409/2003 deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului naţionalizat în baza Decretului nr.92/1950, poziţia 7020, pe numele fostului proprietar D., respectiv trei apartamente. Cu privire la acest bun, instanţa a admis acţiunea doar în raport de un apartament.

Evocă recurenta solicitările de probațiune formulate pentru a-și dovedi susținerea că nu există identitate între imobilele cu privire la care părţile exhibă un titlu de proprietate, precizând că, în speţă, nu a fost analizată suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003 (care nu are la bază un raport propriu de expertiză, fundamental în cadrul acţiunii în revendicare), în raport de următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr.3095/1997; contractul de vânzare-cumpărare nr.3094/1997; contractul de vânzare - cumpărare nr.4009/1998, susținând că, în mod evident, concluziile instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive au la bază simple presupuneri şi prezumţii, care nu sunt conforme exigențelor art. 315 C.proc.civ.

O altă critică adusă hotărârii recurate este în sensul că aceasta este nelegală din perspectiva nerespectării indicaţiilor instanţei de casare (Decizia nr. 1336 din 26.09.2017 pronunţată de I.C.C.J.) de a se realiza comparaţia de titluri și a celor referitoare la obiectul acţiunii cu care instanţa a fost învestită în prezenta cauză.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării şi esenţa acţiunii în revendicare, apreciind, în mod greşit, că nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate, în sensul că, instanţa de apel nu a realizat o operaţiune de comparare a titlurilor, ci doar a redat selectiv argumente reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dickman şi Gion împotriva României și în cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României.

În condiţiile în care însăşi instanţa de apel a reținut că recurenta deţine, la rândul său, un titlu de proprietate şi chiar un „bun" în sensul jurisprudenţei CEDO, consideră recurenta că se ignoră, prin decizia recurată, operaţiunea esențială a comparării de titluri, pentru a da prevalenţă celui mai bine caracterizat.

Argumentele conform cărora în prezenta cauză nu ar mai fi necesară o comparare de titluri pentru că s-a procedat la o comparare de „bunuri" în sensul CEDO nu pot fi de natură a răsturna obligaţia impusă de instanţa de casare.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C.proc.civ., se susține că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva soluţiei privind tardivitatea cererii completatoare formulate de reclamantă.

Prin acţiunea în revendicare, reclamanta a solicitat să se constate prevalenţa pretinsului său titlu de proprietate faţă de titlul de proprietate în baza căruia recurenta deţine imobilul în suprafaţă de aprox. 1.440 mp.

În al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă a solicitat modificarea obiectului cererii, prin revendicarea unei noi suprafeţe de teren față de cea inclusă în acţiunea introductivă, cererea formulată schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafaţa de teren suplimentar revendicată, apelanta-reclamantă a arătat că pârâta recurentă nu ar deţine un titlu și fără a cere compararea de titluri şi în raport de aceste suprafeţe.

Cererea nouă astfel formulată de intimata-reclamantă nu se regăseşte în niciuna din ipotezele expuse de norma prevăzută de art. 132 alin. (2) C.proc.civ., fiind, în realitate, o cerere modificatoare a obiectului şi cauzei cererii.

Pretenţiile decurgând din ocuparea unui teren de către recurentă fără niciun titlu presupun o analiză distinctă a instanţei, întemeiată pe o altă cauză, respectiv a lipsei totale de titlu, iar nu a unui titlu mai puţin preferabil, aspect care reprezintă o schimbare cel puţin a cauzei cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru terenul astfel solicitat prin cererea nou depusă şi apărările recurentei erau diferite, în cazul în care instanţa ar fi fost în mod regulat învestită cu soluţionarea acestora, respectiv arătarea eventual a unui alt titlu în baza căruia ar fi deţinut respectiva suprafaţă.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel susținând că este nelegală inclusiv din perspectiva efectelor juridice stabilite de instanţa de apel, faţă de recurentă, a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii în care aceasta nu a fost parte, respectiv greşita interpretare şi aplicare a efectului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti.

Sub acest aspect, se arată că instanţa de apel a reţinut că anumite chestiuni litigioase tranşate în litigii în care au fost părți terţe persoane şi autorii acesteia, îi sunt opozabile fără nicio posibilitate de a le mai putea contesta.

Afirmă recurenta că un aspect esenţial în analiza sentinţei civile nr. 8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, de care instanța de apel nu a ținut seama, este acela că în cadrul respectivului dosar, prin decizia civilă pronunţată la data de 27.10.1998 de Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă, în soluţionarea apelului, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, respingându-se acţiunea în contradictoriu cu acesta.

Se susține că acest aspect capătă o relevanţă esenţială în raport cu recurenta întrucât la baza dreptului de proprietate dobândit de acesta prin actul din 2006 stă un act constitutiv de drepturi emis de Statul Român, pe seama autoarei iniţiale, societatea J. SA, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994 emis de Statul Român - Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991.

Or, niciunul dintre litigiile declanșate de către reclamantă nu a fost purtat în contradictoriu cu recurenta sau autorii acesteia, astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a efectului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti, raportat la situaţia juridică din prezenta cauză. Aceasta întrucât efectul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti nu poate fi invocat în raport cu cei care ar fi trebuit să stea, în realitate, în judecata pricinii din care a rezultat hotărârea judecătorească.

Purtarea unui litigiu cu un terţ desăvârşit de situaţia juridică a unei persoane căreia i se opune o hotărâre judecătorească pronunţată în legătură cu bunul său nu poate primi efectul juridic al opozabilităţii. Din această perspectivă, decizia recurată este viciată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Un alt motiv de recurs, invocat în coordonatele art. art. 304 pct.7 C.proc.civ., este acela că hotărârea instanţei de apel este nelegală din perspectiva nemotivării sale ori cuprinderii unor motive contradictorii ori străine de pricină.

Concret, se invocă nemotivarea hotărârii cu privire la comasarea terenurilor şi a suprafeţelor revendicate în concret de către reclamantă.

În analiza aspectului calităţii procesuale active a reclamantei şi a aspectului referitor la necesitatea completării probatoriului, recurenta afirmă că instanţa de apel a făcut o analiză lipsită de orice fundament, decizia recurată fiind în realitate nemotivată.

Se precizează că viciul nemotivării există şi în situaţia în care dezlegările date de o instanţă nu îşi regăsesc nicio argumentaţie în fapt şi în drept, fiind astfel imposibilă verificarea de către instanţa de control judiciar a raţionamentului instanţei asupra aspectelor de fapt şi de drept tranşate prin hotărâre.

Evocând considerentele potrivit cărora „... astfel că prin restituirea unei suprafeţe mai mici decât cea indicată în contractul de vânzare - cumpărare al reclamantei autentificat sub nr. 9629/10.04.1942, cumulată chiar cu suprafaţa restituită prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie, de asemenea, tot nu totalizează suprafaţa identificată de expert din măsurători de 2926 mp.", respectiv „Ulterior, după anul 1950, ambele imobile au fost preluate de întreprinderea K., devenită ulterior L. SA, fiind comasate într-un singur imobil ce a dobândit nr. 105-107", susține recurenta că niciuna dintre cele două chestiuni litigioase asupra cărora instanţa s-a pronunţat mai sus nu au o analiză în fapt şi în drept, pentru a se concluziona în sensul tranşat de instanţa de apel.

Relativ la chestiunea că suprafaţa terenurilor revendicate anterior, precum şi de la recurentă nu o depăşeşte pe cea deţinută iniţial de autorul reclamantei, se arată că este lipsită de orice relevanţă, câtă vreme este posibil ca întreaga suprafaţă să fi fost deţinută de altcineva, împotriva căruia reclamanta nu s-a îndreptat. Simplul fapt că de la recurentă nu s-a revendicat o suprafaţă care, însumată cu celelalte revendicate de la alte persoane, nu depăşeşte suprafaţa deţinută iniţial de autoarea reclamantei, nu înseamnă că trebuie admisă acţiunea, câtă vreme nu s-a analizat compararea titlurilor de proprietate. Aspectul cantitativ are doar un caracter subsidiar, în esenţa analizei acţiunii în revendicare contând dacă se constată prevalenţa titlului reclamantului.

Se susține că și considerentele referitoare la comasarea imobilului proprietatea autoarei reclamantei cu un alt imobil este de natură a crea o vătămare în ceea ce o priveşte pe recurentă, pentru că lipsește orice dovadă că terenul reclamantei ar fi ajuns să se comaseze cu un alt imobil şi care, împreună, au ajuns la autoarea iniţială a recurentei (care este, în realitate, societatea J. SA, iar nu L. SA. cum în mod greşit reţine instanţa de apel).

Considerentele mai sus evocate, sunt izolate, fără nicio trimitere la probatoriul administrat în cauză şi fără a avea o substanţă din punct de vedere al analizei aspectelor de fapt şi de drept pe care hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă în considerentele sale.

Mai critică recurenta decizia instanței de apel și în sensul că aceasta cuprinde considerente străine de pricină, în mod special în ce privește partea împotriva căreia a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut, în mod străin de conţinutul hotărârii anterior menţionate, că aceasta a fost pronunţată împotriva Statului Român, deși cu privire la acesta din urmă s-a dispus (în apel) admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu consecința respingerii acţiunii în contradictoriu cu acesta. Considerentele contrare ale instanţei de apel, care sunt străine de pricină sunt– în opinia recurentei – cele cu următorul conținut: „concluzie care, în opinia Curţii, astfel cum a arătat şi apelanta-reclamantă, nu este susţinută nici de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. [...] în condiţiile în care printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, statul a fost deja obligat la restituirea bunului imobil preluat abuziv."

Se reproșează instanței de apel și că a expus, în conţinutul deciziei recurate, următoarele motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C.civ., iar pe de altă parte, a apreciat că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare (hotărâre care chiar se raportează la aceste dispoziţii), pentru ca ulterior să procedeze la soluţionarea cauzei, apreciind că nu se impune analiza titlurilor, deşi aceasta ţine de esenţa acţiunii în revendicare.

În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., susține recurenta că decizia recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Sub un prim aspect, se arată că, în speță, a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a normelor aplicabile fondului litigiului, că lipsește comparaţia de titluri, că s-a făcut o greşită aplicare a jurisprudenței CEDO și a prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv că, instanţa s-a raportat în mod nelegal, dar şi greşit la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a da preferinţă titlului de proprietate exhibat de către intimata-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că analiza urmează a se face din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deși, în limitele de rejudecare instanța era obligată să compare titlurile exhibate în concordanţă cu prevederile art. 480 C.civ., pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea.

Consideră recurenta că instanţa de apel a avut un raţionament străin de orice reglementare pozitivă la nivel naţional şi contrar celor statuate prin jurisprudenţa CEDO, ori prin deciziile I.C.C.J. pronunţate în recursuri în interesul legii.

În realitate, instanța de apel a soluționat acţiunea în revendicare prin comparaţia de „bunuri", în sensul noţiunii înţelese de aceasta, conform jurisprudenţei CEDO, iar nu prin comparaţia de titluri, operaţiune ce ţine de esenţa acţiunii în revendicare, pentru ca în final, să se invalideze, implicit, titlul iniţial autoarei recurentei, fără nicio analiză concretă asupra motivelor acestei invalidări.

Lipsa totală a operaţiunii comparaţiei de titluri reprezintă o încălcare atât a dispoziţiilor art. 480 C.civ., cât şi o încălcare a principiului disponibilităţii, respectiv a indicaţiilor trasate în mod obligatoriu de instanţa de recurs din ciclul procesual anterior.

Drept urmare, în opinia recurentei, soluţia instanţei este rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a legii, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În al doilea rând, în măsura în care se face o raportare numai la dispoziţiile convenţionale, consideră recurenta că soluţia a fost dată cu încălcarea acestora, dar şi a dezlegărilor tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte greşita dezlegare dată de instanţă prin raportare la Decizia nr. 33/2008, se arată că, deşi s-a invocat încălcarea acesteia de către prima instanţă de fond, instanţa de apel nu a arătat în niciun fel în ce mod s-a realizat această încălcare.

Afirmă recurenta că, în realitate, interpretarea primei instanţe de fond a fost corectă în sensul deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., care dispune în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, respectiv că nu poate fi continuată acţiunea în revendicare de drept comun, prin excluderea dispoziţiilor legii speciale.

Câtă vreme, reclamanta a notificat, în anul 2001, Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, formularea acţiunii în revendicare împotriva recurentei în anul 2011, nu poate duce la admiterea acesteia din urmă.

Cât priveşte interpretarea dată hotărârilor CEDO la care s-a raportat şi instanţa de fond, se susține că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a acestora. Arată recurenta, în acest sens că, jurisprudenţa CEDO şi aplicarea principiilor statuate prin Decizia nr. 33/2008 sunt specifice raporturilor juridice dintre stat şi particulari, iar nu celor dintre particulari.

Or, disputa din prezenta cauză, în care însăşi instanţa de apel recunoaşte că potrivit dispoziţiilor CEDO ambele părţi beneficiază de drepturi protejate de Convenţie, nu poate fi tranşată în sensul înlocuirii uneia dintre părţi cu statul, care este cel ţinut să adopte măsuri necesare protecţiei acestor drepturi.

Astfel, consideră recurenta că instanţa de apel a substituit poziţia statului, în lumina CEDO, cu partea recurentă, tratând drepturile şi obligaţiile acesteia ca aparţinând statului, deși recurenta nu este o entitate publică și nici nu poate fi substituită statului.

Aceeaşi protecţie de care beneficiază reclamanta împotriva statului trebuie să profite şi poziţiei juridice a recurentei, în disputa din prezenta cauză.

În speță, recurenta opinează că instanţa de apel nu a ținut seama că tranşarea disputei trebuie să se facă din poziţii de egalitate, prin aceea că a stabilit faptul că „bunul" de care recurenta beneficiază, în sensul CEDO, este mai puţin valabil decât „bunul" reclamantei, ignorând în mod complet aplicarea regulilor dintre particulari.

Pentru a se putea analiza dacă reclamantei i-au fost încălcate drepturile şi interesele din perspectiva CEDO, adică în contra statului, instanţa ar fi trebuit să tranşeze în prealabil disputa dintre pârâta-recurentă şi reclamantă pe baza regulilor şi principiilor aplicabile acesteia (disputei particulare), aplicând, în acest sens, regulile acţiunii în revendicare (compararea de titluri), aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice, a dobândirii cu bună - credinţă a drepturilor de către recurentă, precum şi alte reguli de drept similare, adoptate de stat în reglementarea raporturilor dintre particulari. Numai ulterior tranşării acestei dispute, putea să verifice dacă aceste reguli au condus sau nu la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie.

Sub un al doilea aspect, se arată că interpretarea dată de instanţa de apel pleacă de la premisa greşită a inexistenţei absolute a unei posibilităţi de despăgubire a reclamantei, pentru situaţia în care nu ar putea reintra în posesia bunului imobil.

Din raţionamentul instanţei de apel, lipseşte orice referire la demersurile pe care intimata-reclamantă le-a întreprins pentru obţinerea unor despăgubiri prin echivalent, pe baza cărora s-a apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum şi la mecanismul juridic prin care recurenta ar trebui să suporte sarcina culpei autorităţilor statului (constatată pe cale judiciară), având în vedere faptul că întreaga jurisprudenţă CEDO citată de către curtea de apel nu impune şi nici nu consacră în sarcina unui particular de bună-credinţă (care, de asemenea, se prevalează de un „bun") transferul răspunderii specifice care incumbă autorităţilor statului pentru preluarea ilegală.

Or, pe site-ul Primăriei Mun. Bucureşti, apare mențiunea că reclamanta a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu - dosarul administrativ nr. x/2001.

Se mai arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor necesitatea tranşării litigiului din perspectiva lipsei unei notificări formulate de reclamantă în temeiul dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către stat. Întregul raţionament al instanţei pleacă de la premisa că regulile, respectiv principiile aplicate din practica CEDO sunt incidente şi au dus la soluţia pronunţată pentru că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deşi acest aspect era de esenţa soluţiei pronunţate.

Sub acest aspect, consideră că este incident şi motivul de casare prev. de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Relativ la aplicarea regulilor edictate de jurisprudenţa CEDO invocată de instanţa de apel, arată recurenta că sunt aplicabile doar pentru situaţia în care reclamanţii nu ar fi făcut niciun demers conform Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu este aplicabil pentru că reclamanta apare ca fiind titulara unei astfel de notificări.

Pe de altă parte, se arată că eventuala despăgubire pentru imposibilitatea obţinerii contravalorii terenului pe baza dispoziţiilor naţionale nu este imputabilă recurentei şi, oricum, ar putea face obiectul unei cereri de reparaţie în temeiul art. 41 CEDO.

Împrejurarea că reclamanta nu are la îndemână un alt mecanism juridic pe baza căruia să obţină realizarea dreptului său de proprietate, în natură sau în echivalent, nu reprezintă un neajuns, ori un viciu al titlului, respectiv al dreptului de proprietate al recurentei pârâte.

Din această perspectivă, concluziile instanţei de apel în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi avut la dispoziţie nicio posibilitate reală de despăgubire este – în opinia recurentei - nelegală.

Se mai susține că, îndepărtându-se de la examenul fundamental al comparării titlurilor de proprietate, specific acţiunii în revendicare, instanţa de apel a degrevat autorităţile statului de orice răspundere administrativă şi pecuniară, prin deposedarea recurentei, posesor proprietar de bună-credinţă, de bunul imobil în privinţa căruia exhibă un titlu valid de proprietate.

Or, această interpretare este vădit contrară prevederilor şi jurisprudenţei CEDO.

Sub un al treilea aspect, se susține că interpretarea dată de instanţa de apel este contrară principiului securităţii raporturilor juridice, recunoscut chiar de hotărârile CEDO citate de aceasta.

În considerentele deciziei recurate, a fost minimizată importanţa următoarelor împrejurări, la momentul la care au fost interpretate titlurile de proprietate exhibate de către părţi:

Astfel, sentinţa civilă nr. 8214/1997 a fost pronunţată ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994, prin care bunul a ieşit din patrimoniul statului, iar constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei, nu a avut loc cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea intimatei-reclamante.

Se arată sub acelaşi aspect, că, prin neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară încă din anul 2003, se aduce atingere securităţii raporturilor juridice civile precum şi principiului bunei-credinţe.

Prin jurisprudenţa CEDO relevantă, citată şi de instanţa de apel, se recunoaşte în mod expres faptul că, în tranşarea disputei dintre doi particulari, în baza dispoziţiilor naţionale, printre dezideratele judecăţii este şi acela al protejării securităţii raporturilor juridice.

Conform jurisprudenţei CEDO, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, iar persoanele care au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului (cauza Raicu c. României).

În același sens este și Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2007.

Şi în măsura în care am fi în prezenţa unui bun din perspectiva CEDO aparţinând reclamantei, consideră recurenta că soluţia instanţei de apel este nelegală, dat fiind că reclamanta avea alte remedii de despăgubire, anume: notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 și cererea formulată în baza art. 41 din CEDO în vederea obţinerii unei reparaţii echitabile după epuizarea căilor de recurs interne.

În opinia recurentei, instanţa de apel a adus atingere securităţii raporturilor juridice civile prin anihilarea efectelor unui contract juridic translativ de proprietate ce a fost încheiat în anul 2006, cu respectarea principiului bunei-credinţe, bazat pe cuprinsul Cărţii Funciare.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă este acela că hotărârea instanței de apel este nelegală din perspectiva încălcării prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, toate actele translative de proprietate au fost încheiate întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, iar recurenta a făcut toate demersurile necesare asigurării publicităţii dreptului său de proprietate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Prin art. 36 din Legea nr. 7/1996, legiuitorul a dorit să sancţioneze eventualii pretinşi proprietari a căror neglijenţă în a demara procedurile legale pentru recuperarea bunului lor pot pune în pericol circuitul civil şi terţul dobânditor de bună-credinţă.

Prin efectul art. 36 combinat cu art. 31 din Legea nr. 7/1996, terţul devine adevăratul titular al dreptului tabular înscris în folosul său, chiar dacă autorul său nu-1 mai avea, sau după caz, nu 1-a avut niciodată.

Se arată și că hotărârea este nelegală din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a legii, respectiv a invalidării dreptului de proprietate al recurentei care este reprezentat, la origine, de un act administrativ cu caracter individual, necontestat şi valabil şi la acest moment.

Se mai precizează că jurisprudenţa a reţinut în mod constant imposibilitatea invalidării unui act administrativ pe calea unei acţiunii civile, fie că această măsură urmează a fi făcută pe cale directă sau incidentală.

Prin hotărârea recurată s-a încălcat separarea competenţelor instanţelor de a se pronunţa asupra valabilităţii unui act administrativ.

Totodată, se susține că instanţa de apel a ignorat faptul că recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în mod legal, cu bună - credinţa, având în vedere că certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Or, în măsura în care dreptul de proprietate al societăţii recurente ar fi negat în prezenta cauză, fără ca certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fie invalidat de o instanţă de contencios administrativ, s-ar goli de conţinut dreptul dobândit de reclamantă în baza unui act cu titlu oneros, valabil şi necontestat.

În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C.proc.civ., susține recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura, ori înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ.

Pentru a da preferinţă titlului de proprietate exhibat de către reclamantă, instanţa a pornit de la interpretarea eronată a concluziilor raportului de expertiză şi, în absenţa oricăror constatări de specialitate cu caracter tehnic, a arătat că este exclusă posibilitatea oricărei suprapuneri între imobilul retrocedat în baza hotărârii judecătoreşti ce s-a pronunțat în dosarul nr. x/2003 şi imobilele cu privire la care părţile exhibă câte un titlu de proprietate, pentru simpla împrejurare că suprafaţa pentru care expertul a determinat o suprapunere în cadrul expertizei şi suprafaţa de teren aferentă cotei părţi indivize, restituite în cadrul dosarului nr. x/2003 însumează împreună mai puţin de 2.926 mp (suprafaţa efectivă conform contractului de vânzare din 1942).

Afirmă recurenta că raționamentul astfel adoptat de către instanţa de apel este nepermis, fiind un raționament de tip deductiv care nu se fundamentează pe o constatare de specialitate ori pe vreo omologare de amplasament cu privire la imobilele care au făcut obiectul acţiunii în revendicare în cadrul dosarului nr. x/2003.

Instanţa nu a găsit relevantă nici împrejurarea că obiectul acţiunii în revendicare din cauza x/2003 l-au reprezentat trei apartamente, ceea ce corespunde cu bunul imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 anexa de Bucureşti, poziţia 7020, pe când, în prezenta cauză, se revendică suprafaţa de termen de 3.100 mp.

Se mai arată că instanţa de apel a minimizat,la momentul la care a interpretat actele deduse judecăţii (titlurile de proprietate exhibate de către părţi) importanţa următoarelor împrejurări:

Sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost pronunţată ulterior emiterii certificatul de atestare a proprietăţii M07/0428/1994, prin care bunul a ieşit din patrimoniul statului. Astfel, constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei nu a avut loc cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea intimatei-reclamante.

Neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară încă din anul 2003, aduce atingere securităţii raporturilor juridice civile, precum şi principiului bunei-credinţe.

Prin urmare, se susține că, și admiţând împrejurarea că intimata-reclamantă ar beneficia de un bun în sensul dezvoltat în jurisprudenţa CEDO, sarcina reparării integrale a eventualului prejudiciu suferit de intimata-reclamantă, prin nerestituirea imobilului, revine autorităţii statale.

Pentru a argumenta soluţia pronunţată în speţă, curtea de apel a făcut trimitere la considerentele CEDO din cauzele Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Ana Ionescu împotriva României, Dickmann şi Gion împotriva României, dar a omis împrejurarea că sentinţa civilă nr. 8214/1997 nu este pronunţată în contradictoriu cu Statul Român şi nu constată, astfel, o preluare ilegală a proprietăţii de către stat. Pentru acest motiv, considerentele jurisprudenţei CEDO citate nu pot fi aplicate mutandis mutandis.

Intimata-reclamantă nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de cauza CEDO Maria Atanasiu şi alţii c. României şi nu poate opune recurentei o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, care să îi fi recunoscut calitatea de proprietar.

Relativ la aprecierea instanţei de apel în sensul că, în acord cu cele statuate de CEDO în cauza Preda împotriva României, Legea nr. 165/2003 nu instituie o cale de atac efectivă, ori o măsură reparatorie eficace pentru particularii care au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă, prin care se constată nelegalitatea preluării bunului imobil, se arată că trebuia să se acorde atenție demersurilor pe care intimata-reclamantă le-a întreprins pentru obţinerea unor despăgubiri prin echivalent, pe baza cărora s-a apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum şi mecanismului juridic prin care recurenta ar trebui să suporte sarcina culpei autorităţilor statului, având în vedere faptul că întreaga jurisprudenţa CEDO citată de către curtea de apel nu impune şi nici nu consacră în sarcina unui particular de bună-credinţă (care de asemenea se prevalează de un „bun") transferul răspunderii specifice care incumbă autorităţilor statului pentru preluarea ilegală.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta arată că instanţa de apel a prezumat în mod nelegal faptul că terenul în suprafaţă de 3.100 mp ar fi făcut obiectul Decretului nr.92/1950, arătând că „este de notorietate că odată cu naţionalizarea abuzivă a construcţiei se prelua abuziv şi terenul aferent, fără a fi menţionat în cuprinsul Decretului nr.92/1950, astfel că statul a preluat la naţionalizare şi terenul aferent în suprafaţă de 3.100 mp."

Pentru a reţine faptul că recurenta ar avea posibilitatea recunoscută de dreptul intern de a obţine o reparaţie integrală a prejudiciului suferit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a făcut trimitere la dezlegările CEDO din cauza Tudor şi Tudor împotriva României, apreciind că instituţia garanţiei împotriva evicţiunii oferă remedii efective proprietarului deposedat în urma admiterii acţiunii în revendicare.

Acest raţionament al instanţei de apel rezidă, în opinia recurentei, într-o interpretare eronată a considerentelor cauzei citate, prin aceea că, în sus menționata speţă, CEDO s-a aplecat exclusiv asupra analizei condiţiilor de admisibilitate din perspectiva art. 34 din CEDO, apreciind că neformularea acţiunii în evicţiune echivalează cu neepuizarea căilor de atac recunoscute de legea internă.

În litigiul pendinte, instanţa de apel a cuantificat împrejurarea că autoarea recurentei a formulat rezerve cu privire la riscul generat de o posibilă cauză de evicţiune, arătând că aceasta a acceptat posibilitatea survenirii unei atare împrejurări, decurgând din fapta unui terţ.

Afirmă recurenta că, în mod evident, acceptarea eventualităţii materializării unui astfel de risc nu îi poate fi opus întrucât contractele produc efecte relative, iar clauza respectivă este agreată de autoarea sa la data transferului dreptului de proprietate.

Această circumstanţă trebuie corelată cu împrejurarea că recurenta s-a întemeiat cu bună-credinţă pe cuprinsul cărţii funciare, în care nu existau menţiuni cu privire la litigii/contestaţii formulate de terţe persoane în privinţa dreptului de proprietate.

Astfel, consideră că revenea instanţei de apel să dea interpretarea cuvenită şi împrejurării că terţe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului privatizat.

În acest sens, apreciază că sunt esenţiale dezlegările instanţei de recurs cuprinse în decizia nr.2560/2015 care stabilesc obligaţia instanţei de fond să analizeze forţa probantă a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistenţa calităţii reclamantei de moştenitoare a lui D.

Din această perspectivă, se arată că sunt nelegale concluziile instanţei de apel în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi avut la dispoziţie nicio posibilitate reală de despăgubire. Această apreciere trebuie corelată cu transferul nepermis al răspunderii specifice de drept public care incumbă autorităţilor publice, în eventualitatea constatării unei încălcări pe tărâm convenţional, în patrimoniul recurentei, pe care instanţa de apel a realizat.

Se susține că, din înşiruirea cauzelor CEDO citate de către instanţa de apel, transpare prudenţa judecătorului fondului în a constata încă o dată culpa statului, deşi prin hotărârea judecătorească definitivă de care chiar intimata-reclamantă se prevalează se stabilise deja că preluarea bunului s-a realizat în mod nelegal de către autorităţile statului.

O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că această hotărâre este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art.132 alin.(2) şi art. 315 C.proc.civ.) - motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Dezvoltând această critică, recurenta arată că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că speţa se află la a doua rejudecare, iar prin deciziile instanţei supreme s-a trimis cauza spre rejudecare conform direcţiilor de casare enunţate anterior.

Formularea unei cereri completatoare echivalează cu o nesocotire a art. 132 alin.(2) şi 315 alin.1 şi 3 C.proc.civ., motiv pentru care reclamanta era decăzută din dreptul de a formula o astfel de cerere.

Intimata - reclamanta a solicitat modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin revendicarea unei suprafeţe suplimentare de teren, cererea formulată schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafaţa de teren suplimentar revendicată, apelanta-reclamantă a arătat că recurenta nu ar deţine un titlu, necerând compararea de titluri şi în raport de aceste suprafeţe.

Decizia recurată este – în opinia recurentei - nelegală, faţă de împrejurarea că intimata-reclamantă nu se regăseşte în niciuna din ipotezele expuse de norma procesual civilă, modificarea cererii sale survenind după prima înfăţişare, la momentul administrării probelor, dar și față de faptul că, în mod contrar prevederilor art. 315 C.proc.civ., instanţa de rejudecare a fost învestită cu o cerere suplimentară, care excede direcţiilor fixate în rejudecare de către instanţa supremă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 300 alin.(2) şi art. 303 raportat la art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., precum şi toate temeiurile de drept invocate în memoriul de recurs.

La termenul de judecată din data de 29.09.2021, a fost încuviințată, la cererea recurentei pârâte, proba cu înscrisuri.

La dosar au fost ataşate înscrisuri reprezentate de notificarea nr.2106 din 14.11.2001 formulată de reclamantă și copia dosarului administrativ constituit la Primăria Municipiului București, în urma sesizării acestei autorități cu notificarea anterior evocată, respectiv adresa nr. 2000204/9271/DA/20.10.2021, emisă de Primăria Municipiului București, Direcţia Juridic, Serviciul Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001 din care rezultă că această notificare nu a fost soluționată.

Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 29.09.2021, recurenta a dezvoltat motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizând aplicarea greșită, în speță, a jurisprudenței CEDO și a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv a criteriilor de preferință utilizate în speță, susținând, în esență, că, de vreme ce reclamanta a notificat în anul 2001, Primăria Municipiului București și a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru imobilul dobândit de autorul său, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942, de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, așadar, inclusiv pentru terenul revendicat, în speță, acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată în sensul admiterii sale, concluzia instanței de apel relativă la lipsa posibilității reale a reclamantei de a fi despăgubită fiind nelegală.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimata reclamantă A. a invocat nulitatea recursului, întrucât, în opinia sa, aspectele invocate în cadrul motivelor de recurs formulate în temeiul art. 304 pct. 5, 7 şi 8 C.proc. civ, nu pot fi încadrate în dispoziţiile ar 304 pct. 5, 7 şi 8, aceste motive de recurs vizând starea de fapt şi analiza materialului probator administrat în cauză.

De asemenea, s-a susținut și s-a argumentat cu privire la caracterul nefondat al argumentelor pe care recurenta și-a întemeiat recursul.

Astfel, intimata a susținut, în esență, următoarele:

Cu privire la motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ.,intimata a arătat că împrejurarea ca instanţa de apel a respins cererea de completare a raportului de expertiză efectuat în fata instanţei de fond nu este de natură să determine nulitatea încheierii din 24.06.2020, întrucât nu se poate reţine încălcarea unei dispoziţii procedurale de natură să determine nulitatea acesteia.

Respingerea cererii de suplimentare a expertizei a fost temeinic motivată, proba nefiind pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, întrucât prin suplimentarea expertizei se solicita a se elucida dacă există suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 şi imobilul retrocedat (terenul în suprafaţa de 55,84 mp) prin decizia civila nr. 204/A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, întrucât terenul în suprafaţă de 55,84 mp restituit reclamantei prin decizia civilă nr. 204/A/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003 nu este ocupat de cate B., nu face obiectul cauzei deduse judecaţii, fiind situat la nr. 107 pe Bd. X., în timp ce terenul ocupat de către B. este situat la nr. 105.

Prin urmare, o suprapunere parţială între terenul la care se referă sentinţa civilă nr 8214/1997 şi terenul situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate produce nicio consecinţă juridică în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare promovată de către reclamantă cu privire la terenul ocupat de către B. SRL.

A mai precizat intimata că a depus în fata instanţei de fond contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942, în original, acesta fiind dat spre păstrare grefei tribunalului, precum şi certificatul de naştere al reclamantei, celelalte acte de stare civilă fiind depuse în copii certificate pentru conformitate cu originalul.

Faptul că reclamanta nu a prezentat toate actele de stare civilă, în original, nu este de natură să înlăture efectele juridice produse de sentinţa civilă nr. 8214/1997, invocată de aceasta ca mijloc de probă, instanţa de apel reţinând, în mod corect, în cuprinsul deciziei pronunţate că această sentinţă cu valoare de înscris autentic se bucură de prezumţia de validitate şi autenticitate, astfel încât cel care o foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care o contestă, în speţă, recurentei-pârâte.

Nefondate sunt, în opinia reclamantei şi afirmaţiile potrivit cărora terţe persoane ar fi dobândit în contul imobilului naţionalizat despăgubiri băneşti. Astfel, în urma plângerii penale formulate de către recurenta-pârâtă împotriva reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune (motivată de împrejurarea că nu ar fi prezentat instanţei înscrisuri care să ateste calitatea de succesor a numitului D. şi nu a făcut dovada şirului neîntrerupt de transmisiuni succesorale), s-a reţinut, prin Ordonanţa nr 134/P/2011, calitatea de proprietar şi de moştenitor a reclamantei, precum şi faptul că prin decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 2694,84 mp situat în Bd. X. nr 103, numitului M., după autorul sau N.

De asemenea, se susţine că instanţa de fond a stabilit obiectivele expertizei ținând cont de deciziile instanţelor anterioare de recurs, iar instanţa de apel a analizat obiectivele expertizei efectuate în cauză prin raportare la dispoziţiile date prin aceste decizii.

Considerentele deciziei civile nr. 116/2005 au fost avute în vedere de către instanţa la soluţionarea motivului de apel ce viza excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel reţinând considerentele acestei hotărâri în problema identităţii dintre imobilul din sentinţa civilă nr. 8214/1997 şi cel ce formează obiectul acţiunii, pentru motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Faptul că instanţa de apel a respins motivul de apel promovat împotriva încheierii de şedinţă din 24.06.2020 prin care a fost respinsă cererea de suplimentare a raportului de expertiză efectuat în cauză nu înseamnă că a încălcat dispoziţiile art. 315 C.proc.civ., întrucât instanţa supremă nu a stabilit o astfel de sarcină prin decizia de casare.

În mod evident, o suplimentare a raportului de expertiză nu ar fi putut să schimbe cu nimic soluţia pronunţată în dosar întrucât o astfel de probă ar excede obiectului cauzei deduse judecaţii. Reclamanta a revendicat prin acţiune terenul proprietatea sa ocupat de către pârâtă. Or, terenul ce a fost restituit deja printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (55,84 mp) nu este ocupat de către pârâtă, ci se află sub construcţia în care sunt trei apartamente ce erau ocupate de către chiriaşi şi apoi au fost vândute acestora.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează respingerea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi, respectiv, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei se arată că, faptul că reclamanta nu a prezentat în original toate actele de stare civilă solicitate de către pârâtă nu este de natură să conducă la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în condiţiile în care, sentinţa civilă nr. 8214/1997, are faţă de terţi valoarea unui înscris autentic, iar împotriva acestui înscris nu s-a făcut dovada probei contrare de către pârâtă.

De asemenea, la soluţionarea acestei excepţii,instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/1997, nr. x/2003 şi nr. x/3/2007 prin care instanţele de judecată au reţinut cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamantei A.

Total nefondate sunt şi afirmaţiile din cuprinsul acestui motiv de recurs potrivit cărora pârâta ar fi putut face dovada contrară, a unui fapt negativ, împotriva sentinţei civile nr. 8214/1997 numai dacă erau prezentate actele de stare civilă în original, recurenta neargumentând impedimentul ce o pune în imposibilitate să facă dovada contrară, nu a unui fapt negativ, cum se afirmă, ci a faptului că o altă persoană este moştenitoare fostului proprietar D., în lipsa prezentării actelor de stare civilă în original.

De altfel, art. 139 C.proc.civ., de care se prevalează recurenta parata atunci când critica faptul ca reclamanta nu a depus actele de stare civilă în original, prevede la alin. (2) că numai în cazul în care partea potrivnică nu-si poate da seama de exactitatea copiei depuse partea va fi obligată să depună originalul. Or, pârâta nu a invocat niciodată acest lucru, ci a solicitat prezentarea actelor de stare civilă, în original, fără a motiva în vreun fel această solicitare.

Nefondate sunt apreciate şi criticile din recurs potrivit cărora instanţa ar fi prezumat că vecinătăţile imobilului, astfel cum sunt descrise în contractul de vânzare cumpărare din anul 1942, ar corespunde realităţii faptice prezente şi ar justifica calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au operat cu prezumţii atunci când au soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ci au avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv raportul de expertiză topo-cadastrală astfel cum acesta a fost completat în urma obiecțiunilor formulate, prin care a fost identificat terenul, obiect al cererii de chemare în judecata.

Referitor la motivul de recurs ce vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive se arată că, părţile din dosar, au prezentat instanţei de judecată contractele de vânzare cumpărare în baza cărora deţin în proprietate terenul în litigiu, reclamanta prezentând chiar originalul contractului de vânzare cumpărare din 1942. Mai mult decât atât, în cauză a fost administrată proba cu expertiza topo-cadastrală care relevă faptul că există suprapunere parţială între terenul deţinut de către reclamanta în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1942 de către autorul sau D. şi terenul deţinut de către recurenta parată în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 2006.

Chiar dacă în decretul de naţionalizare figurează doar construcţiile, respectiv cele trei apartamente, în fapt a fost preluat de către stat şi terenul aferent fără a exista vreun titlu, utilizarea apartamentelor naţionalizate nefiind posibilă fără terenul aferent imobilului.

In plus, prin acţiunea promovată de către reclamantă, ce a făcut obiectul dosarului nr x/1997, s-a solicitat pe lângă constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului situat în Bd. X. nr 105 şi 107 şi constarea inexistentei dreptului de proprietate al statului şi a celorlalţi pârâţi de la momentul naţionalizării, precum şi obligarea acestora la restituirea imobilului, dar şi constatarea ca pârâţii au calitatea de deţinători precari ai imobilului. În petitul acestei acţiuni nu se vorbeşte de imobilul de la nr 105 şi 107 alcătuit doar din cele trei apartamente ce figurează în Decretul nr. 92/1950, ci se vorbeşte despre imobilul de la nr. 105 şi 107 alcătuit din teren în suprafaţa de 3100 m.p. şi construcţii, aceste solicitări fiind avute în vedere de către instanțele anterioare așa cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr 8214/1997.

Se susține că, în mod eronat, recurenta afirmă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, că nu este titulara dreptului de proprietate cu privire la cele trei apartamente, întrucât reclamanta nu a revendicat de la pârâtă aceste apartamente, care sunt situate la nr. 107, ci terenul ocupat de către aceasta la nr. 105, care formează obiectul acţiunii deduse judecaţii.

Se mai arată că, în speţă, s-a făcut în mod corect aplicarea principiului prior în tempore potior jure şi a dispoziţiilor art. 711-712 din vechiul Cod de procedură civilă, privind opozabilitatea erga omnes a titlului intimatei, transcris anterior (1942), astfel că, indiferent de existenţa bunei sau relei-credinţe la dobândire, nici una din acestea nu paralizează titlul de proprietate mai vechi, deoarece, în cazul de faţă, are prioritate titlul intimatei, fiind mai întâi transcris, conform art. 712 C.proc.civ., având, totodată şi data mai veche, şi fiind astfel mai bine caracterizat.

Intimata consideră că instanţa de apel a realizat în mod efectiv o comparare de titluri şi s-a raportat în acelaşi timp şi la art 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie.

În referire la critica vizând cererea precizatoare formulată de către reclamantă se arată că admiterea unei cereri cu privire la câtimea obiectului cererii nu reprezintă o încălcare a formelor de procedură de natură sa atragă nulitatea actelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., în cauză, fiind respectate prevederile art. 132 alin. 2 pct. 2 din vechiul Cod de procedura civilă

De altfel, prin acţiunea introductivă, reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi mări câtimea obiectului cererii de chemare în judecată faţă de împrejurarea că, la momentul sesizării instanţei, nu se stabilise printr-un alt raport juridic suprafaţa exactă ocupată de către pârâtă din terenul reclamantei, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei fiind solicitată să lămurească şi această chestiune.

Referitor la afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat faptul ca în dosarul nr x/1997, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8214/1997, în apel, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea față de acesta, intimata susţine că acest aspect nu este de natură să afecteze soluţia pronunţată în dosar, neputând să se impute reclamantei acest lucru având în vedere ca acţiunea a fost formulată şi în contradictoriu cu Statul Român.

În plus, în opinia intimatei, instanţa de apel a analizat toate aspectele invocate de către apelanta-pârâtă şi a motivat în mod amplu dezlegările date acestor aspecte, iar faptul că a reţinut în considerentele deciziei recurate că statul a fost obligat să restituie imobilul nu conduce la concluzia că decizia instanţei cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât noţiunea de stat a fost folosită în cuprinsul deciziei în sens larg, acesta fiind reprezentat în acea cauză de către Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.

Se mai arată că instanţa de apel a analizat cauza dedusă judecăţii prin raportare la vasta jurisprudenţă CEDO, respectiv la cauza Dickmann şi Gion contra României, cauza Străin şi alţii contra României, cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, Ana Ionescu contra României, cauza Preda şi alţii contra României, cauze în care instanţa europeană a reţinut faptul că reclamanţii obţinuseră o recunoaştere, în cadrul unor hotărâri definitive, a ilegalităţii confiscării bunurilor acestora de către stat, că instanţele interne au confirmat dreptul lor la acordarea de măsuri reparatorii, având în vedere calitatea de succesori în drepturi ai foştilor proprietari, precum şi faptul că, deşi reclamanţilor li s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilelor şi dreptul de a beneficia de masuri reparatorii, totuşi nu se pot bucura de acestea, întrucât statul le-a vândut şi nu există niciun mecanism care să le permită să obţină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor.

În acest context, CEDO a considerat că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr 1.

Cauza ce formează obiectul acestui dosar se circumscrie întru totul cauzelor soluţionate de către CEDO invocate, întrucât reclamanta este în posesia unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care s-a constatat existenţa neîntreruptă în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului, iar autoritățile statului au fost obligate să restituie imobilul către reclamantă (cauza se circumscrie hotărârii pilot Maria Atanasiu contra României).

Apreciază intimata că este nefondată este şi afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat greşit Decizia nr 33/2008 a I.C.C.J., de vreme ce reclamanta deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, iar sentinţa civilă 8214/1997 este anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, astfel încât dreptul comun constituie singura modalitate prin care aceasta ar putea să-şi redobândească proprietatea.

Deşi instanţa de apel a reţinut în cuprinsul deciziei că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile în conflict, totuşi în considerente s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate reţinându-se că: „In concursul dintre apelanta-reclamanta şi apelanta-parata, Curtea observă că prima se afla în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilității preluării imobilului de către stat şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu paraţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi O. si, implicit, se impune recunoaşterea existentei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul sau."

La pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii şi de restituire a bunului către reclamantă, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 şi următoarele din Codul civil.

Or, în speţă, recurenta-pârâtă are deschisă posibilitatea promovării acţiunii în evicțiune împotriva S.C. F. S.A., actualmente S.C. E. S.A., având în vedere că în contractul de vânzare cumpărare din anul 2006 încheiat de către recurenta cu S.C. F. S.A, există clauza de răspundere pentru evicțiune.

De altfel, recurenta pârâtă a promovat deja în cadrul acestei acţiuni o cerere de chemare în garanţie a vânzătoarei, disjunsă din acest dosar şi care formează obiectul dosarului nr. x/3/2016, suspendat în prezent până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acțiunii în revendicare.

Admiterea acţiunii în revendicare promovată de reclamanta reprezintă singurul remediu prin care reclamanta poate beneficia de redobândirea posesiei proprietăţii, cu consecinţa preferabilităţii dreptului acesteia în raport de dreptul invocat de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât autoarea recurentei, potrivit clauzelor inserate la pct. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2846/2006, a cumpărat imobilul pe riscul său, acceptând pericolul evicţiunii provenite din fapta terţilor, asumându-şi integral şi în mod expres orice acte sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr. 18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei privind retrocedările, indiferent dacă cauza evicțiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului şi indiferent dacă aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau cauza acestora preexista/coincide/este ulterioara momentului semnării contractului de vânzare cumpărare.

Or, situaţia juridică a imobilului a fost adusă la cunoştinţa recurentei la momentul cumpărării imobilului, astfel cum se precizează în mod expres în contractul de vânzare-cumpărare, ambele părţi contractante făcând parte din acelaşi grup de firme, cu aceeaşi acţionari.

Referitor la afirmaţia potrivit căreia reclamanta ar fi efectuat demersuri în baza Legii nr. 10/2001 anterior introducerii acestei acţiuni în revendicare, se susţine că acestea au fost realizate în disperare de cauză, întrucât deşi reclamanta era în posesia sentinţei civile nr. 8214/1997, prin care i s-a reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului şi s-a dispus şi restituirea, nu a reuşit sa intre în posesia imobilului. Aceste demersuri au fost însă pur formale şi ele nu au mai continuat, întrucât nu există nicio șansă de reintrare în posesia imobilului, imobilul nemaifiind în patrimoniul statului, astfel că nu mai putea face obiectul Legii nr. 10/2001.

Totodată, cu privire la precizările recurentei din cuprinsul notelor de ședință anexate la termenul din 29.09.2021, intimata a expus propriul său punct de vedere cu privire la întinderea măsurilor reparatorii solicitate prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, susținând, în esență, că aceasta nu privește terenul revendicat, ci exclusiv construcțiile preluate de la autorul său, în abuziv de stat și nerestituite acesteia, respectiv a invocat tardivitatea completării motivelor de recurs, prin notele de ședință menționate, opinând că, în realitate au fost invocate critici noi.

La termenul de judecată din 21.09.2021 a fost soluţionată excepţia nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor, şi respectiv a situaţiei de fapt nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art.304 C.proc.civ.

Tot cu titlu preliminar, instanța de recurs constată că, deși, în memoriul de recurs, criticile recurentei au fost numerotate și expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate distincte, în cuprinsul motivelor de recurs se regăsește o repetare a argumentelor prezentate, ceea ce impune, pentru rațiuni ce țin de rigoarea raționamentului logico-juridic o examinare a acestora în mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.

O primă categorie de critici formulate de recurentă sunt subsumate motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 C.proc.civ., elementul comun al acestora fiind reprezentat de pretinsa încălcare, prin decizia civilă recurată, a prevederilor art. 315 C.proc.civ.

Raportat la parcursul procesual al litigiului pendinte – astfel cum acesta a fost prezentat în precedent - Înalta Curte notează că în precedentele cicluri procesuale nu a fost pronunțată, în recurs, o decizie de casare, soluțiile dispuse de instanțele de recurs fiind de respingere a recursului (atât în primul, cât și în cel de-al doilea ciclu procesual).

Prin hotărârile menționate, instanțele de recurs au păstrat soluțiile pronunțate în apel, acestea din urmă fiind de anulare a hotărârilor ce se pronunțaseră în primă instanță și de trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța fondului.

Conform art. 315 alin. 1 C.proc.civ. ,,În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității de administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Reiese, din economia normei juridice enunțate, că ipoteza aplicării ei este aceea în care instanța de recurs pronunță o soluție de casare, ipoteză care nu se regăsește în speță, câtă vreme niciuna dintre deciziile pronunțate în recurs – în cele două cicluri procesuale anterioare – nu conține o asemenea soluție. Fiind vorba de o normă specială proprie efectelor acestei categorii de hotărâri pronunțate de o instanță de recurs, ea nu poate fi extinsă prin analogie la alte situații decât cea stabilită prin ipoteza normei legale.

Rejudecarea în fond a cauzei pendinte a avut loc, așa cum s-a arătat, în temeiul soluțiilor pronunțate de instanțele de apel, astfel că efectele obligatorii pentru instanțele de rejudecare au funcționat în coordonatele stabilite prin art. 297 alin. 2 teza finală, care prevede că ,,Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În acest context procesual, semnificația și efectele deciziilor prin care instanța supremă a respins recursurile ce s-au exercitat împotriva hotărârilor pronunțate în apel sunt acelea că s-a stabilit netemeinicia criticilor ce se aduceau – în recurs – acestor din urmă hotărâri, fiind astfel confirmată legalitatea deciziilor de anulare a sentințelor ce se pronunțaseră de instanța fondului care, în primul ciclu procesual soluționase litigiul reținând lipsa calității procesual active a reclamantei, iar în rejudecarea din cel de-al doilea ciclu procesual statuase în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare pendinte.

În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit faptul că, în prima decizie pronunțată în recurs, se regăsește o nuanțare, anume că instanța de recurs a schimbat considerentele relative la efectele ce pot fi atribuite, în speță, sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București.

Concret, a stabilit instanța de recurs că menționata hotărâre judecătorească are, în prezenta cauză, valoarea probatorie a unui înscris autentic, justificat de faptul că pârâta SC B. SRL nu a fost parte în procesul în care ea a fost pronunțată, iar această situație face ca puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare să nu i se poată opune acestei părţi, nici ca prezumție legală absolută și nici ca excepție de fond.

Aceste considerente modificatoare ale instanței de recurs se bucură de puterea lucrului judecat, astfel încât ele trebuiau să primească eficiență în rejudecare pe acest temei juridic, iar nu în temeiul prevederilor art. 315 alin. 1 C.proc.civ., cum eronat invocă recurenta.

Un prim aspect criticat de recurentă, identificat în memoriul de recurs prin pct. 1 lit. a) este acela că instanța de apel a apreciat ca neutilă solicitarea pârâtei de a se efectua o nouă expertiză și de a se completa raportul de expertiză administrat în prima fază procesuală, susținând recurenta că această probă era necesară pentru a se determina - în acord cu dezlegările date prin decizia nr. 2560/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dacă imobilul la care se referă sentința nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 este identic cu cel care face obiectul acțiunii pendinte, ținând cont și de actul de proprietate avut în vedere la pronunțarea acestei hotărâri.

Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a reținut lipsa de temeinicie a motivului de apel relativ la necesitatea efectuării unei completări la expertiza administrată și a solicitării recurentei de administrare a probei cu expertiză în apel.

În argumentarea acestei concluzii s-a precizat că identificarea terenului obiect al litigiului a fost realizată cu claritate, ținându-se seama de sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2, de contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942 ce reprezintă titlul de proprietate exhibat de către reclamantă și în baza căruia a fost pronunțată respectiva sentință, precum și de faptul că imobilul ce a format obiect al deciziei civile nr. 204 A/2004 pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă este distinct de cel în litigiu, întrucât se referă la o locuință înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 și la terenul ce este ocupat de construcția cu această destinație.

În plus, prin decizia civilă recurată s-a constatat că expertul X. a analizat situaţia de la faţa locului, conform datelor culese de pe teren, a întocmit trei planuri de situaţie, cu reconstituirea amplasamentului imobilului dobândit de autorul reclamantei în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 9629/1942, suprafaţa rezultată din măsurători fiind de 2926 mp, faţă de 3100 mp cât este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare menționat. De asemenea, expertul a delimitat terenul în suprafaţă de 4882 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 7625/2006, exhibat de pârâtă, şi a procedat la întocmirea planului de situaţie nr. 3, care confirmă situaţia de suprapunere parțială între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942 şi terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 7625/2006, identificate ca fiind situate la nr. 105 din Bd. X., iar prin răspunsul la obiecţiuni expertul a completat raportul de expertiză iniţial şi a indicat şi suprafeţele ocupate de pârâta SC B. SRL, fără a deţine un titlu de proprietate din terenul proprietatea reclamantei, indicând suprafeţele de 217 mp şi de 454 mp.

Expertul a mai menţionat că restul suprafeţei de teren de 831 mp este ocupată astfel: 264 mp de Şcoala Generală nr. x, 494 mp de imobilul identificat prin IE 229664, 52 mp de imobilul identificat prin IE 228831, 21 mp de domeniul public trotuar.

Deopotrivă, aşa cum rezultă din încheierea de sedinţă din data de 24.06.2020, instanţa de

apel a respins motivat cererea de efectuare a unei noi expertize, având ca obiective „analiza suprapunerii dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1942 și imobilul retrocedat ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2003, în raport de contractul de vânzare cumpărare nr. 3095/1997, nr. 3094/1997 și contractul de vânzare cumpărare nr. 4009/1998”, constatând că, în dosarul nr. x/2003 nu s-a restituit în natură decât apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 4009/1998, pentru celelalte două contracte cererea fiind respinsă pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâților chemați în judecată, respectiv faptul că, în dosarul prezent, nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte o restituire și a acestor două apartamente.

În plus, s-a apreciat că suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1942 și imobilul retrocedat în dosarul nr. x/2003, nu are nicio legătură cu prezentul raport juridic civil dedus judecății, prin care reclamanta solicită lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului ocupat de pârâtă fără drept, iar nu a unor apartamente.

Instanța de recurs constată, așadar, raportat la aceste considerente, că instanța de apel a expus în detaliu argumentele pentru care a reținut atât inutilitatea administrării de noi probe ştiinţifice pentru stabilirea identității între imobilul teren pe care reclamanta îl revendică de la societatea pârâtă și imobilul la care se referă sentința nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, cât și faptul că ansamblul probelor administrate relevă situația că acest teren este distinct de cel a cărui restituire a fost efectiv obținută de reclamantă (în cadrul unei alte acțiuni în revendicare) prin decizia civilă nr. 204 A/2004 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de imobilele ce au fost înstrăinate de stat prin alte două contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (anume contractele nr. 3095/1997 și nr. 3094/1997).

Instanța de recurs reține că aprecierea astfel realizată și motivată în privința menționatului motivul de apel, ca și dispoziția de respingere a solicitării de completare a expertizei în etapa apelului ilustrează exercitarea, în limitele conferite de lege a atribuției instanțelor care judecă fondul, anume aceea ce se degajă din prevederile art. 167 alin. 1 C.proc.civ. - de a încuviința numai acele probe pe care le ,,socotește” apte să ducă la dezlegarea pricinii.

În acest context, având în vedere, totodată, limitele judecăţii stabilite de reclamantă prin cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost precizată, instanţa de recurs constată că nu se poate reţine nici încălcarea obligaţiei instanţei de apel de a stabili în mod complet starea de fapt a cauzei şi nici omisiunea acesteia de a face demersuri pentru aflarea adevărului.

Astfel, de vreme ce litigiul de faţă a vizat revendicarea unei părți din suprafaţa de teren de 3100 mp, pentru care reclamanta invocă calitatea sa de titular al dreptului de proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 9629/1942, respectiv cea ocupată de pârâtă, iar în cauză, raportat la concluziile raportului de expertiză, completat în urma obiecţiunilor încuviinţate părţilor, s-a concluzionat că imobilul revendicat se suprapune, parţial, cu cel ocupat de recurenta pârâtă şi parţial cu alte imobile învecinate, iar în fundamentarea acestei concluzii, expertul a avut la dispoziţie atât contractul de vânzare cumpărare exhibat drept titlu de proprietate de către pârâtă, cât şi titlul exhibat de reclamantă şi a procedat la identificarea şi individualizarea acestor suprafeţe prin schiţele anexe, recurenta nu aduce în dezbatere o împrejurare care ar fi de natură să justifice concluzia pârâtei că situaţia de fapt nu ar fi complet lămurită.

Trebuie menţionat că inclusiv sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, aprecierea asupra necesităţii şi concludenței probelor reprezintă un demers analitic specific instanţei devolutive, constituindu-se în expresia exercitării atribuţiei jurisdicţionale conferite de lege acestei instanţe, care include - conform art. 167 alin. 1 C.proc.civ.- analiza și evaluarea probelor.

Nici împrejurarea că între terenul revendicat şi terenul ocupat de recurentă nu există o suprapunere totală, iar potrivit situaţiei de fapt a cauzei stabilită în apel, rezultă că parte din terenul deținut de autorii reclamantei, conform contractului autentificat sub nr. 9629/1942, este ocupată de construcţia în care este situat apartamentul din Bd. X. nr.107, corp A, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil (ce include și cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie), restituit reclamantei prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, nu relevă o atare ipoteză, câtă vreme instanţa de apel a apreciat lămurită inclusiv această situaţie, reţinând, argumentat, în considerente că eventuala suprapunere cu suprafața de 55,84 mp teren situat sub construcţia anterior menţionată, configurată în prezent ca un imobil distinct, nu influenţează situaţia terenurilor ocupate de recurentă.

Or, în contextul în care instanța de apel a răspuns argumentelor recurentei care aduceau în dezbatere inclusiv modalitatea în care suprafața de 55,84 mp teren, restituită deja reclamantei, în litigiul anterior, este de natură a influența starea de fapt a cauzei, din perspectiva atât a calității procesuale active a reclamantei, cât și din cea a unei duble dezdăunări, argumentând motivat că, în realitate, reclamanta nu pretinde, în speță, un drept asupra unei suprafeţe de teren care ar depăși dreptul deținut conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942, imputarea în recurs a unei pretinse omisiuni a instanței de apel de a cuantifica matematic cota parte redobândită cu cea revendicată, apare ca vădit nefondată.

De altfel, lipsa de relevanţă juridică a acestei critici, care aduce în discuţie lipsa administrării probei cu expertiză în dosarul nr. x/2003, rezultă chiar din faptul că, potrivit fişei imobilului din str. X. nr. 107, întocmită de autoritățile statului, în urma unor măsurători de specialitate, rezultă că terenul aferent acestui imobil, care potrivit acestor ultime hotărâri reprezintă o parte din imobilul în privința căruia reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentința nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, are o suprafaţă de 426 mp, confirmând astfel starea de fapt reținută.

Ca atare, raportat la toate aceste circumstanțe factuale, împrejurarea că recurenta nu a cunoscut, anterior formulării obiecţiunilor la expertiza tehnică, existenţa litigiului soluţionat prin decizia civilă nr. 204A/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, nu este de natură să sprijine construcţia juridică a acesteia, simpla împrejurare că expertul nu a individualizat în schiţa plan, suprafața de sub apartamentul restituit reclamantei, prin sus menționata hotărâre, care nu face obiect al prezentului litigiu, neavând valenţa unui viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat.

Tot astfel, susținerile din recurs vizând faptul că terenul posedat în fapt de recurentă, în privința căruia aceasta nu a fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate, ar avea regim de proprietate publică, nu au fost argumentate în niciun fel, rămânând astfel simple alegații fără relevanță juridică în calea de atac extraordinară a recursului.

În plus, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2560/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligaţia dispusă în sarcina instanţei de rejudecare în privinţa probatoriilor a vizat administrarea de probe concludente în ceea ce priveşte verificarea identităţii și suprapunerii între imobilul revendicat în cauza de faţă şi cel deţinut de pârâtă.

Or, dincolo de faptul că o atare statuare nu impunea în sarcina instanţei de apel obligaţia de a încuviinţa noua expertiză solicitată în speţă, trebuie observat că ea nu viza nicidecum o anumită fază procesuală, ci rejudecarea cauzei, per ansamblu.

Aşa fiind, câtă vreme, în rejudecare, în prima fază procesuală, a fost administrată proba cu expertiză tehnică topografică, au fost încuviinţate obiecţiuni la această expertiză, cărora li s-a răspuns motivat de către expertul judiciar, iar instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, s-a considerat lămurită cu privire la această chestiune litigioasă, respingând motivat cererea recurentei de administrare a probei cu o nouă expertiză, ținând seama aceste constatări și de faptul că măsura de respingere a cererii de suplimentare a probatoriului exprimă exercitarea unei atribuții conferite de lege, Înalta Curte reține că nici analiza realizată de instanța de apel referitor la această chestiune ce viza necesitatea unei expertize suplimentare și nici aprecierea privind eficiența probatorie a expertizei administrate nu contravin vreunei norme imperative ori statuărilor/dezlegărilor obligatorii din precedentele cicluri procesuale, spre a atrage incidența motivului de casare reglementat prin art. 304

pct. 5 C.proc.civ.

Înalta Curte nu poate analiza, în recurs, amplele argumente expuse de recurentă cu privire la aspecte ce privesc forța probantă a lucrărilor de expertiză ce s-a efectuat în cauză și a modului în care concluziile expertizei se coroborează cu toate celelalte mijloace de probă administrate (inclusiv înscrisurile pe temeiul cărora s-a stabilit calitatea reclamantei de moștenitoare), pentru că un atare demers ar semnifica o reevaluare a probatoriului, demers ce este incompatibil cu fizionomia recursului guvernat de prevederile art. 304 C.proc.civ.- aceea de cale extraordinară de atac ce permite numai o evaluare a legalității hotărârii instanței de apel.

Este total lipsită de fundament afirmația recurentei în sensul că ,,Înalta Curte de Casație și Justiție stabilise sarcini precise instanței de rejudecare, de a nu mai aplica vreo prezumție de proprietate în raport de sentința civilă nr. 8214/1997, ci de a verifica efectiv dacă există identitate între bunul revendicat în cauză și cel din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942, de care intimata reclamantă s-a prelevat”.

Dezlegarea ce a fost dată de instanța supremă prin decizia nr. 2560/2015 a avut cu totul alt sens, anume că, în contextul litigiului pendinte, sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București produce efecte probatorii utile ca act autentic, respectiv că acea sentință nu poate fi opusă pârâtei recurente prin prisma efectului pozitiv sau a efectului negativ ce decurg din puterea lucrului judecat.

Or, instanța de apel s-a conformat întocmai acestor statuări ale instanței de recurs, evaluând sentința nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București cu valoare probatorie de înscris autentic în coroborare cu celelalte mijloace de probă ce s-au administrat în timpul procesului.

Circumscris acestei analize, în apel au fost verificate apărările opuse de pârâtă cu privire la lipsa calității reclamantei de moștenitoare a fostului proprietar de la data preluării imobilului de către stat și cele referitoare la lipsa identității între imobilul în litigiu și cel pentru care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat și îndreptățirea reclamantei la restituirea în natură, prin sentința civilă nr. 8214/1997, concluzia reținută în urma acestei analize fiind în sensul că, rezultă din probele administrate, atât calitatea de moștenitor, cât și identitatea dintre imobilul în litigiu și cel care a fost nelegal preluat de către stat în perioada regimului comunist.

Prin urmare, concluziile reținute de instanța de apel nu ilustrează valorificarea, în speţă, a vreunei prezumții absolute de proprietate decurgând din puterea de lucru judecat a sentinței nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București. Dimpotrivă, aceste concluzii sunt fundamentate pe o prealabilă analiză a probelor, care a fost realizată în acord cu dezlegarea dată de instanța de recurs anterioară relativ la efectul probator util al respectivei hotărâri judecătorești, anume cel de act autentic.

În cadrul acestei analize, instanța de apel a făcut în mod judicios aplicarea principiului opozabilității față de terți a actelor jurisdicționale, anume regula că asemenea acte produc, în absența administrării unor probe contrare, efecte de opozabilitate față de terți pentru că reprezintă elemente nou inserate în ordinea juridică ce nu pot fi ignorate de terțele persoane.

Referirea din considerentele deciziei recurate la alte raționamente jurisdicționale (referitoare la aceeași problematică a forței probante a titlului de proprietate al reclamantei și a opozabilității acestuia față de terți) din procese ce au fost anterior inițiate de reclamantă spre a obține efectiva intrare în posesie cu privire la părți din imobilul pentru care i s-a confirmat calitatea de proprietar prin sentința civilă nr. 8214/1997, nu relevă valorificarea respectivelor raționamente în parametrii specifici autorității de lucru judecat.

Aceste trimiteri constituie referințe utilizate mutatis mutandis (adică schimbând ceea ce este de schimbat, dar păstrând esența interpretării referitoare la valoarea juridică a unor acte juridice intrate în circuitul civil) ca unele apte a releva justețea raționamentului potrivit căruia reclamanta deține un titlu de proprietate actual (respectiv contractul autentificat sub nr. 9629/1942 corelat cu sentința nr. 8214/1997 care confirmă actualitatea celui dintâi), care o legitimează în calitate de

proprietar neposesor ce revendică posesia terenului de la pârâtă.

A mai susținut recurenta că nu este corect argumentul instanței de apel în sensul că este irelevant faptul că imobilul de la nr. poștal 107 a fost revendicat de la C., că este lipsit de relevanță argumentul potrivit căruia contractelor de vânzare cumpărare nr. 3095/1997, nr. 3094/1997 și nr. 4009/1998 li se aplică Legea nr. 112/1995, respectiv că, s-a reținut greșit că imobilele revendicate în dosarul nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. X. nr. 107, în lipsa unei expertize administrate în acea cauză, cu consecința că trebuia cuantificat matematic, de către instanța de apel, faptul că reclamanta a redobândit posesia unei cote părți indivize aferente construcției ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 4009/1998.

Or, raportat la considerentele anterior expuse, se reține că aceste susțineri aduc în dezbatere, în realitate, aspecte care privesc modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele, iar nu o analiză insuficientă a probelor ori o omisiune de a colecta probe în coordonatele unui proces echitabil sau de a examina probele administrate în condiții de contradictorialitate.

De aceea, va fi respinsă ca vădit nefondată și critica potrivit căreia menționatele aprecieri ale instanței de apel ar reflecta o ignorare a direcțiilor de casare stabilite de instanța supremă și o abatere de la rigorile impuse de art. 6 din Convenția EDO și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

O a doua critică (identificată în memoriul de recurs la pct. 1 lit. b) este circumscrisă de recurentă soluției de respingere a excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei calității procesual pasive, aceasta susținând încălcarea, în speță, a prevederilor art. 163 C.proc.civ.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs are ca premisă faptul că deciziile pronunțate în recurs, în cele două cicluri procesuale anterior parcurse, sunt decizii de casare (premisă greșită, însă, așa cum s-a demonstrat în considerentele care au fost expuse în cadrul analizei primului motiv de recurs).

Din lecturarea memoriului de recurs, se reține că deși este reală susținerea recurentei în sensul că instanța supremă ar fi stabilit, în primul ciclu procesual, necesitatea de a se analiza în rejudecare forța probantă a înscrisurilor depuse de reclamantă, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1188 C.civ. sau sancțiunea aplicabilă în conformitate cu prevederile art. 139 C.proc.civ., argumentele subsumate acestei critici sunt fundamentate pe o nejustificată interpretare extensivă a considerentelor prin care, în decizia nr. 2560/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dezlegat exclusiv chestiunea efectului util pe care îl poate avea, în speță, sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Astfel, instanța de recurs anterioară nu a statuat asupra consecințelor nedepunerii de către partea adversă a originalelor actelor de stare civilă în dovedirea calității sale procesuale active, ci a tranșat că o atare sarcină revine instanțelor devolutive.

În consecința acestor constatări nu există nicio rațiune juridică pentru a se extinde efectele dezlegării relative la chestiunea litigioasă menționată și în privința modalității în care urmau a fi evaluate – în rejudecare – efectele altor înscrisuri pe care reclamanta le-a depus sau urma să le administreze spre a dovedi pretențiile deduse judecății.

Problema neprezentării originalului actelor de stare civilă prin care reclamanta argumenta

calitatea sa de succesor în drepturi față de defunctul D. (proprietar al imobilului revendicat la data preluării acestuia) a fost analizată de instanța de apel corespunzător criticilor pe care partea pârâtă le formulase relativ la această chestiune.

Expunerea din motivele de recurs relativă la solicitările formulate la termenul de judecată din 12.04.2019 - în fața primei instanțe - de a se aplica sancțiunea reglementată prin art. 139 C.proc.civ., reprezintă o critică la adresa judecății din etapa fondului, iar nu a judecății din apel spre a fi susceptibilă de control în recursul pendinte (controlul judiciar având ca obiect exclusiv hotărârea din apel, în temeiul art. 299 C.proc.civ.).

Nefondată este și critica potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dezlegarea potrivit

căreia recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a sentinței nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București ,,nici ca prezumție irefragabilă, nici ca excepție de fond”.

Considerentele deciziei recurate relevă cu evidență că instanța de apel nu a dat respectivei hotărâri judecătorești vreo eficiență în coordonatele specifice puterii lucrului judecat, ci i-a valorificat efectul util în parametrii stabiliți de instanța de recurs, anume ca act autentic ce devine opozabil terților odată cu intrarea sa în ordinea juridică (adică de la data la care a devenit definitivă și irevocabilă), în sensul că aceștia nu pot nega situația juridică născută din existența unei hotărâri judecătorești, ca fapt juridic, dar pot să demonstreze în justiție contrariul, administrând probe apte să înlăture rezultatul dezbaterilor judiciare la care nu au participat.

În realitate, prin această construcție juridică, recurenta ignoră statuările intrate în puterea lucrului judecat ale deciziei civile nr. 2560/2015 pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, care confirmă neechivoc aptitudinea acestui act jurisdicțional de a constitui un mijloc de dovadă, respectiv de a avea valența probatorie a unui act autentic și posibilitatea recurentei de a face dovada contrară acestei probe în condițiile dreptului comun.

Ca atare, recurenta nu poate pretinde în prezenta cale de atac, în rejudecare, că, neavând calitatea de parte în litigiul în care a fost pronunțată această hotărâre, partea adversă nu s-ar putea prevala de acest act autentic, în dovedirea calității sale procesuale active și nici nu ar putea imputa acesteia omisiunea de a completa probatoriul în sensul de a anexa la dosar înscrisuri care să probeze legitimarea sa procesuală în cauză.

În plus, îndreptăţirea recurentei de a administra probe contrare nu viza, în speţă, stabilirea în sarcina acesteia a obligaţiei de a proba un fapt negativ, de vreme ce, fie inexistenţa actelor de stare civilă, depuse în copie certificată de partea adversă și valorificate în cadrul hotărârii opuse acesteia ca mijloc de dovadă, fie lipsa conformităţii acestora cu registrele de stare civilă, fie dovada că o altă persoană are calitatea de succesor al defunctului D., nu presupuneau o atare situaţie premisă, ci o dovadă a faptului pozitiv contrar.

În acest context, se reține, contrar susținerilor recurentei pârâte, că aprecierile instanței de apel în sensul că înscrisurile analizate probează calitatea reclamantei de moștenitoare a fostului proprietar de la data preluării imobilului, că pârâta, deși era datoare să administreze proba contrară celor statuate prin sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, nu a administrat vreo probă din care să rezulte contrariul celor stabilite prin sentința civilă nr. 8214/1997, nu pot fi calificate ca unele care neagă dreptul părții de a administra proba contrară, de vreme ce reflectă tocmai analiza unui ansamblu de probe administrate de reclamantă și constatarea că pârâta nu a înfățișat judecății probe apte a demonstra contrariul celor reținute din dovezile depuse de reclamantă.

Înalta Curte notează, de altfel, că aceste ultime susțineri ale recurentei sunt fundamentate pe extragerea și izolarea unor considerente ale instanței de apel de contextul analitic în care ele au fost plasate. Reperele astfel propuse nu pot constitui fundament al controlului în recurs pentru că hotărârea instanței de apel reprezintă un întreg, iar fragmentarea ei prin izolarea unor considerente este de natură a altera raționamentul judiciar care explicitează soluția asupra apelului.

În acest punct al analizei este util a fi amintit că instanța de apel a apreciat că, nedepunerea originalelor actelor de stare civilă, prin care reclamanta și-a justificat calitatea de succesoare în drepturi de pe urma fostului proprietar, nu reprezintă o situație de nedovedire a acestei calități în condițiile în care există în dosar acte juridice emanând de la alte autorități publice, în care aceste autorități au constatat, în limitele atribuțiilor lor legale, existența și eficacitatea respectivelor acte de stare civilă.

Între înscrisurile astfel analizate sunt și hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/3/2007, dosar în care reclamanta a revendicat de la autoarea recurentei (SC E. SA, fostă SC F.) același teren ce formează obiect al prezentului litigiu și în care s-a respins acțiunea tocmai pentru că terenul fusese transmis prin contract de vânzare cumpărare pârâtei recurente SC B. SRL.

În condițiile în care înscrisurile doveditoare ce au fost astfel valorificate de instanța

devolutivă sunt ele însele acte autentice – susceptibile de a face dovada deplină, conform art. 1173 C.civ., care prevede ,,Actul autentic are deplina credința în privirea oricare persoane despre dispozițiile si convențiile ce constata”– aspectul particular al nedepunerii originalelor actelor de stare civilă a reprezentat o chestiune care privește modalitatea de apreciere a probelor și nicidecum o omisiune a instanței de a obliga partea potrivnică să depună acte aflate în deținerea sa (cu semnificația afirmată de recurentă, a negării dreptului său de a face dovada contrară).

În plus, calitatea recurentei de succesoare cu titlu particular față de persoana juridică de la care a cumpărat terenul în litigiu, anume față de SC E. SA (fostă SC F.) o califică pe aceasta în calitatea de persoană față de care sunt opozabile hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2/2007, respectiv dezlegările ce s-au dat în respectivul litigiu chestiunii privind calitatea de proprietar a reclamantei A. asupra terenului din str. X. nr. 105-107, decurgând din transmisiunile succesorale succesive ce au intervenit de pe urma fostului proprietar D.

Este eronată afirmația recurentei în sensul că instanța supremă s-ar fi pronunțat în cauză în sensul că, dezlegările instanțelor pronunțate în orice alte litigii nu pot fi opuse recurentei, nici ca prezumție absolută, nici ca excepție de fond. Prin această afirmație, recurenta extinde nejustificat considerentele deciziei civile nr. 2560/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anume cele care stabilesc în mod particular că efectul probator util care poate fi reținut, în speță, în privința sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București este acela al unui act autentic.

Împrejurarea că acțiunea formulată de reclamantă împotriva autoarei pârâtei recurente a fost respinsă pe temeiul lipsei calității procesual pasive, nu a fost omisă în analiza realizată de către instanța de apel, ci a fost chiar relevată alături de constatarea că lipsa legitimării procesuale a respectivei autoare a fost determinată tocmai de faptul vânzării imobilului în litigiu către SC B. SRL– pârâtă în prezenta cauză, precum și de constatarea că, în același proces, s-a dat dezlegarea potrivit căreia reclamanta are calitate procesual activă spre a revendica.

Înalta Curte notează, așadar, că dezlegările jurisdicționale date de instanțe în litigiul în revendicare ce s-a purtat între reclamanta A. și SC E. SA (autoarea pârâtei recurente), opuse de reclamantă prin invocarea inclusiv a acestor hotărâri ca mijloc de dovadă, nu puteau fi ignorate în prezenta cauză, astfel cum propune recurenta.

De altfel, trebuie observat că recurenta pârâtă este continuatoarea cu titlu particular (având-cauză) față de autoarea sa în ce privește drepturile și obligațiile ce decurg din dreptul de proprietate asupra terenului transmis prin vânzare-cumpărare.

Mai susține recurenta că instanța de apel a prezumat vecinătățile imobilului, iar acest demers este contrar dispoziției exprese a instanței de recurs anterioare de a nu se aplica prezumții în rejudecare.

Această susținere critică a recurentei este vădit nefondată. Instanța supremă nu a statuat, prin vreuna dintre cele două hotărâri pronunțate în recurs, o obligație în sensul de a nu se aplica în rejudecare vreo prezumție, ci, așa cum s-a arătat, a stabilit că pârâtei nu i se poate opune puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București ,,nici ca prezumție legală irefragabilă și nici ca excepție de fond”.

Prin urmare, nu există temei spre a se reține că demersul analitic prin care instanța de apel a

stabilit vecinătățile imobilului ar fi unul contrar dezlegărilor obligatorii date în precedentele cicluri procesuale parcurse în prezenta cauză.

Relativ la Ordonanța nr. 134/P/2011 emisă de organele de cercetare penală, recurenta susține că nu poate fi utilizată în aprecierea calității procesual active a reclamantei pentru că respectiva ordonanță poate doar să confirme sau să infirme săvârșirea unei fapte penale, respectiv că nu este o hotărâre judecătorească în sensul art. 163 C.proc.civ.

Se constată că instanța de apel nu a valorificat menționata ordonanță după criteriile ce sunt proprii hotărârilor judecătorești, situație față de care nu există temei spre a se reține greșita aplicare a prevederilor art. 163 C.proc.civ. Eficiența probatorie ce i s-a acordat reprezintă o chestiune de

apreciere a probelor și nu poate forma obiect de analiză în recurs.

În condițiile în care ordonanțele emise de organele de cercetare penală constituie acte care emană de la o autoritate publică și exprimă exercitarea unor atribuții/competențe specifice sferei de activitate a respectivelor autorități, acestea reprezintă acte autentice ce pot servi la stabilirea ori lămurirea unor raporturi juridice conexe celor ce au format obiect al cercetărilor penale. În plus, în speță, Ordonanța nr. 134/P/2011a fost analizată în coroborare cu alte probe administrate, iar analiza astfel realizată nu poate fi apreciată ca nelegală atâta vreme cât nu s-a argumentat incidența unei interdicții normative de a se evalua, sub aspect probatoriu, un asemenea act juridic într-un proces civil.

Relativ la soluția asupra excepției lipsei calității procesual pasive, recurenta reproșează instanței de apel că ar fi statuat cu titlu general că aceasta neagă ,,dreptul de proprietate al intimatei reclamante recunoscut jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, în fața unei instanțe judecătorești imparțiale și independente, ceea ce ar contraveni sferei de protecție a conferite de art. 6 par. 1 CEDO”.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se identifică un asemenea raționament al instanței de apel în cadrul analizei relative la problema calității procesual pasive.

Ceea ce a reținut instanța de apel a fost că ,,în cadrul apărărilor formulate cu privire la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, ... apelanta pârâtă nu a invocat niciun motiv relevant în ceea ce privește identitatea dintre pârâta chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, necontestând efectiv faptul că ocupă terenul pentru care s-a formulat prezenta cerere în revendicare, ci doar a susținut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 2409/2003, reclamanta a fost deja repusă în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului(...)”. Consecutiv acestei constatări s-a reținut că reiese din probatoriul administrat contrariul celor susținute de pârâtă, anume că, în dosarul nr. x/2003, s-a restituit numai o parte din suprafața de 3100 mp la care se referă sentința civilă nr. 8214/1997 și contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942, că terenul care se revendică în prezenta cauză reprezintă o parte dictinctă a suprafeței menționate și că pârâta ocupă efectiv o parte a terenului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 9629/1942.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că este incorectă premisa propusă de recurentă în fundamentarea criticilor referitoare la chestiunea legitimării procesuale pasive. Prin urmare, argumentele dezvoltate în acest context nu pot forma suport al controlului de nelegalitate specific recursului pentru că nu tind la a demonstra lipsa de identitate între pârâtă și subiectul de drept care posedă terenul revendicat în cauză și, în plus, privesc aspecte distincte de cele pe care instanța de prim control judiciar le-a avut în vedere în evaluarea relativă la calitatea procesual pasivă a recurentei pârâte.

Argumentele critice relative la modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea, în speță, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului vor fi analizate ulterior, în cadrul analizei circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dat fiind că, în logica raționamentului judiciar care fundamentează soluția de admitere a acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, această jurisprudență a constituit un reper în demersul de stabilire a preferinței unuia dintre titlurile exhibate de părți.

În privința argumentelor circumscrise modalității în care instanța de apel a statuat cu privire la situația de suprapunere între terenurile pentru care părțile au exhibat titlurile de proprietate, instanța de recurs constată că statuarea criticată este rezultatul analizei unui ansamblu de probe, respectiv a expertizei judiciare și a înscrisurilor relevate în considerentele deciziei recurate. Prin urmare, este vădit eronată teza propusă de recurentă în sensul că instanța de apel ar fi stabilit în mod greșit această suprapunere pe temeiul unei autorități de lucru judecat (astfel cum reiese formularea ,,fără a fi îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză în speță”).

Critica relativă la faptul că instanța de apel ar fi apreciat eronat că imobilul preluat de la antecesorul reclamantei, în baza Decretului nr. 92/1950, include și terenul în suprafață de 3100 m.p. – afirmând recurenta că preluarea a avut loc numai pentru trei apartamente – nu vizează un aspect de nelegalitate, ci privește chiar situația de fapt. Or, această situație a fost stabilită (astfel cum reiese fără echivoc din considerentele deciziei) pe baza analizei probelor.

Prin urmare, nu pot forma obiect de analiză în recurs argumentele care exprimă punctul de vedere al recurentei cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se interpreteze conținutul anexei la Decretul nr. 92/1950, care a individualizat construcțiile preluate de stat de la autorul reclamantei, contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942, sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București și decizia civilă nr. 204 A/2004 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a și care, în concret, tind la a evidenția o aplicare greșită a de către instanța de apel a unor prezumții judiciare.

Aşadar, dincolo de faptul că, o atare prezumție este susținută de faptul conex necontestat al preluării construcțiilor deținute de autorul reclamantei și efectuarea ulterioară de către stat a unor acte de administrare și de dispoziție asupra terenului revendicat, trebuie observat că o atare critică nu se circumscrie unui aspect de nelegalitate apt să învestească legal instanța de recurs, din perspectiva normei imperative inserate în art. 304 din Codul de procedură civilă.

Deopotrivă, deși recurenta susține că există o discrepanță majoră între ceea ce s-a solicitat în dosarul nr. 5492/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 București și prezenta acțiune în revendicare, respectiv că s-a ignorat faptul că nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra a trei apartamente, aceasta ignoră nepermis limitele judecății stabilite prin cererea introductivă, precizată, respectiv faptul că, reclamanta nu a înțeles să învestească instanțele, în prezentul litigiu, cu o cerere în revendicarea întregului imobil individualizat în contractul de vânzare cumpărare 9629/1942 și în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București (prin care s-a constatat că reclamanta este proprietar al imobilului situat în București, str. X., nr. 105-107, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții), ci a revendicat terenul în suprafață de 2095 mp, situat în București, str. X., nr. 105-107, identificat prin expertiza judiciară ca fiind situat la nr. 105, și posedat de pârâtă (parțial în temeiul unui titlu de proprietate).

Afirmația recurentei în sensul că instanța de apel a expus, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, ,,simple presupuneri și prezumții” este nefondată pentru că este formulată cu neobservarea faptului că judecata în apel este una devolutivă și că limitele devoluțiunii sunt date de criticile formulate de partea apelantă.

Or, relativ la problema legitimării procesual pasive, instanța de apel a subliniat că partea pârâtă a argumentat doar evocând o situație de fapt nespecifică criteriilor după care se verifică legitimarea procesuală a părții chemate în judecată, anume a invocat faptul că reclamanta obținuse deja retrocedarea efectivă a imobilului ce a fost preluat de la antecesorul D. în temeiul Decretului nr. 92/1950, anume cel cu adresa str. X. nr. 107. Consecutiv acestei constatări, a fost realizată în concret analiza susținerilor pârâtei recurente, concluzionându-se că din probatoriul administrat reiese că de la autorul menționat au fost naționalizate trei apartamente, dar și teren în suprafață de 3100 m.p., toate situate la adresa str. X. nr. 105-107, iar retrocedarea efectivă de care a beneficiat anterior reclamanta a operat cu privire la numai unul dintre apartamentele preluate în modalitatea arătată, situat în Bd. X. nr. 107.

Argumentele critice formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă și identificat în memoriul de recurs cu nr.1 lit. c) sunt apreciate nefondate pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, se susține că instanța de apel nu a respectat direcțiile de casare ale instanței de recurs ce a judecat în cel de-al doilea ciclu procesual.

Distinct de faptul că hotărârea de referință pronunțată de instanța de recurs nu este o decizie de casare în sensul prevederilor art. 315 C.proc.civ., așa cum s-a arătat deja în analiza precedentelor motive de recurs, se constată că fragmentul citat la paragraful 95 din memoriul de recurs relevă constatarea instanței de recurs care a pronunțat decizia civilă nr. 1336/2017, în sensul că operațiunea de comparare a titlurilor trebuie făcută de prima instanță în rejudecare, ca aspect ce ține de fondul cauzei, precum și că trebuie să se țină seama de limitele stabilite prin decizia din recurs din primul ciclu procesual.

Astfel, deciziile ce s-au pronunțat în precedentele judecăți în recurs, în prezenta cauză, nu conțin dezlegări referitoare la cerințele proprii noțiunii juridice de „bun actual” și nici nu au stabilit efectele concret produse de sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, ci aspectele litigioase tranșate privesc exclusiv faptul că această din urmă hotărâre poate fi opusă pârâtei cu valoarea (efectul probatoriu util) de înscris autentic, după cum nici nu s-a statuat, în concret, asupra criteriilor care trebuie să constituie temei al operațiunii de comparare a titlurilor.

Cât privește trăsăturile juridice evocate ca fiind cele specifice acțiunii în revendicare din perspectiva prevederilor art. 480 C.civ., anume că o asemenea acțiune reală presupune compararea titlurilor de proprietate exhibate de partea reclamantă și de partea pârâtă, se constată că acestea au fost respectate prin analiza realizată în cauză.

Astfel, ceea ce este caracteristic speței deduse judecății este faptul că, atât reclamanta, cât și pârâta (pentru suprafața de 1424 mp) invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, titluri ce provin de la autori diferiți. În această situație, regula care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun este aceea că va avea câștig de cauză partea al cărui titlu este mai bine caracterizat.

Cum în cauză, ambele părți cu interese contrare au formulat pretenții concrete cu privire la imobilul în litigiu (restabilirea situației anterioare actului de preluare/menținerea situației juridice născute din convenția încheiată de pârâtă) în contextul unei acțiuni ce impunea, pe de o parte, cercetarea unor criterii de preferabilitate în raport cu titlurile aflate în conflict judiciar, iar, pe de altă parte, constatarea existenței dreptului, dar și a posibilităților concrete și efective de apărare a acestuia în patrimoniul fiecărei părți, instanța de apel a procedat la analiza comparativă a titlurilor exhibate de părți și a apreciat că este preferabil titlul reclamantei pe temeiul unor criterii pe care le-a apreciat ca unele ce sunt prioritare.

Astfel, a apreciat instanța de apel, fără a ignora aspectele apte să releve, potrivit criteriilor jurisprudențiale interne, preferabilitatea titlurilor părților litigante, ci făcând referire inclusiv la aceste criterii, că este necesară analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor de preferabilitate care se degajă din jurisprudența Curții EDO.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu are situația juridică specială, particulară, de a fi unul ce a fost preluat nelegal de către autoritățile statale în perioada unui regim politico-juridic relativ la care este notoriu faptul că a preluat abuziv un număr însemnat de proprietăți imobiliare, respectiv acela că, deși statul a fost obligat să îl restituie, în natură, reclamantei printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care produce efecte retroactive, hotărâre pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul revendicat a fost înstrăinat, de către stat, autorilor recurentei, care l-au dobândit de la un non dominus, cu consecința că reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a-și recupera bunul.

În plus, contrar afirmațiilor recurentei, situaţia premisă de la care s-a pornit în soluţionarea

acţiunii în revendicare dedusă judecăţii a fost valabilitatea titlurilor de proprietate pe care părţile şi le-au opus reciproc relativ la bunul revendicat (pentru suprafață de 1424 mp, în ceea ce o privește pe pârâtă).

Prin urmare, situația particulară a imobilului în litigiu anterior expusă a fost aceea care a fundamentat evaluarea problemei litigioase prin prisma jurisprudenței Curții EDO care privește imobile cu o situație juridică similară.

Un atare demers nu poate fi calificat ca unul contrar prevederilor art. 480 C.civ., pentru că această normă nu stabilește nici criterii de comparare a titlurilor și nici o ierarhie a criteriilor ce pot fi utilizate de instanțe în aplicarea reglementării legale. În plus, menționata normă apartenentă legislației naționale nu poate înlătura incidența blocului de convenționalitate (format din prevederile Convenției EDO și jurisprudența Curții EDO), ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României care consacră imperativul interpretării legislației interne în concordanță cu pactele și tratatele ratificate de Statul Român.

Prin urmare, nu există temei spre a se reține că aprecierea instanței de apel în sensul că este prevalentă compararea titlurilor prin prisma criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții EDO ar releva, în sine, un viciu de legalitate al deciziei supuse controlului judiciar.

De asemenea, nu există temei spre a se reține că soluția instanței de apel este contrară prevederilor art. 480 C.civ. prin prisma faptului că nu s-a efectuat comparația titlurilor și din perspectiva unor criterii ce au fost consacrate în jurisprudența națională din materia revendicărilor de drept comun. Astfel, specific soluţionării acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este procedeul comparării titlurilor invocate de părţi, având câştig de cauză partea al cărei drept este preferabil. Or, atâta vreme cât această normă de drept nu conține imperativul de a se realiza examenul comparativ, prin prisma unui număr minim de criterii, nu există un dezacord între norma de drept și aprecierea realizată de instanța de apel, în sensul că, având în vedere faptul că titlul pârâtei provine de la un non dominus (Statul Român), iar cel al reclamantei a fost consolidat retroactiv, printr-o hotărâre judecătorească, este pertinentă și necesară, în speță, analiza criteriilor prevalente ce se degajă din jurisprudența Curții EDO.

Înalta Curte notează, în plus, sub acest aspect că, astfel cum reiese cu evidență din considerentele deciziei recurate, aprecierea instanței de apel în sensul că ,,în cauză, nu se mai impune analiza acțiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, argumente invocate de apelanta-reclamantă prin cererea de apel (...)” este consecutivă expunerii contextului procesual, respectiv a evocării criteriilor prin prisma cărora prima instanță stabilise preferabilitatea titlului pârâtei SC B. SRL.

Or, față de trimiterea astfel făcută la contextul procesual și ținând seama de faptul că judecata în apel reprezintă un control judiciar în privința judecății deja realizate în primă instanță, menționata apreciere a instanței de apel nu poate fi calificată – astfel cum propune recurenta - drept un refuz de a analiza unele dintre criteriile specifice revendicării prin compararea titlurilor ori o necercetare a fondului cauzei, ci constituie expresia stabilirii în calea de atac a unei ordini diferite de analiză a criteriilor de comparație, specifice acțiunilor în revendicare de drept comun, prin prisma situației particulare a imobilului în litigiu.

Urmează a se analiza ulterior, în contextul evaluării criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., aspectele referitoare la analiza comparativă concret efectuată de instanța de apel între cele două titluri exhibate de părți.

Nici critica recurentei, identificată în memoriul de recurs la pct. 1 lit. d) privind soluția adoptată în privința problemei tardivității depunerii cererii completatoare nu va fi validată.

Reiese din considerentele deciziei recurate că instanța de prim control judiciar a evaluat natura juridică a cererii prin care reclamanta a solicitat să i se restituie posesia și a suprafețelor de 217 m.p. și de 454 m.p. situate la aceeași adresă – Bd. X. nr. 105 - ocupate de societatea pârâtă, ținând seama de conținutul acesteia, dar și de împrejurarea că reclamanta precizase în cererea de chemare în judecată că va formula precizările relative la întinderea suprafeței revendicate în raport constatările expertizei ce urma a se efectua în cadrul procesului.

De asemenea, s-a reținut că doar momentul întocmirii raportului de expertiză a făcut posibilă cunoaşterea deplină şi exactă întregii suprafețe pe care pârâta o ocupă din terenul revendicat de reclamantă.

Prin prisma acestor elemente ale litigiului, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., calificând solicitarea reclamantei ca fiind o cerere de majorare a câtimii obiectului revendicării inițial formulate prin cererea

introductivă, iar nu o cerere completatoare ce ar conține o nouă pretenție.

Este nefondată apărarea recurentei în sensul că cererea adițională ce face obiect al prezentei analize ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată. Această cerere conține aceeași pretenție în revendicare ca și cererea de chemare în judecată, fiind întemeiată pe același titlu de proprietate, pe același mod de dobândire și pe aceeași imputație opusă pârâtei - de a poseda terenul cu încălcarea dreptului de proprietate pe care îl conferă reclamantei titlul pe care aceasta și-a fundamentat demersul juridiciar. Împrejurarea că pârâta putea opune apărări diferite pentru părți diferite ale terenului revendicat, așa cum se susține prin motivele de recurs, nu poate schimba cauza demersului de revendicare întreprins de reclamantă, calificarea acestuia impunându-se a fi realizată exclusiv prin prisma pretenției formulate de partea care l-a inițiat.

În absența oricărei distincții legale între acțiunea în revendicare ce se exercită împotriva unui posesor ce poate justifica această posesie printr-un titlu de proprietate și acțiunea în revendicare îndreptată împotriva unui posesor ce nu deține vreun titlu, ținând cont că scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant, nu există temei spre a se reține că mențiunea din cererea de chemare în judecată relativă la titlul deținut de pârâta-recurentă ar determina prin ea însăși interpretarea restrictivă propusă de recurentă, anume aceea că revendicarea pendinte a avut ca obiect exclusiv terenul pentru care pârâta a exhibat titlul de proprietate.

Prin motivul de recurs identificat în memoriul de recurs la pct. 1 lit. e) se susține că este nelegală decizia recurată prin prisma efectelor unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii în care recurenta nu a fost parte.

Formulând această critică, recurenta se raportează însă la fragmente ale deciziei recurate ce sunt scoase din contextul analitic în care ele au fost amplasate de instanța de prim control judiciar.

Primul dintre cele două fragmente citate reprezintă expunerea făcută de instanța de apel a conținutului unei probe ce a fost analizată alături de un complex de alte dovezi spre a tranșa cu privire la chestiunea calității procesual active a reclamantei.

Cât privește cel de-al doilea fragment citat, se constată că reiese chiar din conținutul acestuia că ilustrează o evaluare a sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București în parametrii de opozabilitate care sunt specifici oricărui act juridic autentic care face parte din ordinea juridică internă.

Lecturând aceste considerente în contextul analitic în care se regăsesc, se poate constata, în mod neîndoielnic, faptul că instanța de apel nu a reținut opozabilitatea sentinței civile nr. 8214/1997 și/sau a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul în care reclamanta s-a judecat cu numita C. ca efect al autorității lucrului judecat, ci a stabilit efectul util probatoriu al acestora tocmai în coordonatele stabilite de instanța supremă în recurs, anume acela de acte autentice care trebuie respectate pentru că ele fac parte din ordinea juridică internă și nu pot fi ignorate de persoanele terțe de procesele în care s-au pronunțat, dar ale căror mențiuni pot fi combătute prin administrarea unor probe contrare.

În alte cuvinte, chiar dacă respectivele hotărâri nu au aptitudinea de a genera față de terți drepturi ori obligații de a executa dispozițiile ce le conțin, ele – ca orice act juridic – dau naștere îndatoririi de a respecta situația juridică ce s-a creat odată cu intrarea în circuitul civil a respectivelor acte jurisdicționale, sub rezerva neexercitării, de către terțele persoane cărora li se opun, a dreptului acestora de a se apăra în sensul de a administra probe contrare situației ce a făcut obiect al dezbaterilor din cadrul acelor litigii.

Or, analiza instanței de apel a fost realizată tocmai în aceste coordonate, fiind în mod real ascultate și verificate apărările pe care pârâta le-a opus relativ la aspectele tranșate prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigii în care aceasta nu a fost parte. Concluzia asupra efectului de opozabilitate (care nu se confundă cu efectul de obligativitate) produs de hotărârile judecătorești analizate a fost dedusă consecutiv constatării că au caracter neîntemeiat apărările pe care pârâta le-a susținut ca unele ce ar avea aptitudinea de a face dovada contrară situațiilor relevate de respectivele acte jurisdicționale și înlăturate de către instanța devolutivă ca nefiind sprijinite pe astfel de probatorii.

Aspectul evocat de recurentă, anume acela că sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost reformată în apel în sensul admiterii lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, a fost relevat de instanța de apel, astfel că, fără temei se susține că ar reprezenta un aspect ignorat de această instanță.

Împrejurarea că recurenta atribuie respectivului aspect o semnificație esențială în proces relevă o susținere critică relativă la aprecierea asupra actualității dreptului de proprietate pe care îl pretinde recurenta în cauză, această chestiune urmând a fi analizată de Înalta Curte în contextul evaluării criticilor relative la eficiența ce se poate acorda titlurilor exhibate de părți din perspectiva ansamblului de criterii de preferabilitate de care acestea s-au prevalat.

Prevederile art. 435 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 – la care recurenta face referire - nu își găsesc aplicare în speță pentru că această lege este incidentă numai litigiilor declanșate ulterior datei intrării ei în vigoare (conform art. 3 din Legea nr. 76/2012), iar litigiul pendinte este anterior respectivei date.

Nici distincția făcută de recurentă între, pe de o parte, terții desăvârșiți față de hotărârile judecătorești și, pe de altă parte, persoane (terțe) care nu au participat în proces din cauza omisiunii de a fi chemate în judecată nu se constituie într-un argument apt să valideze construcţia juridică a recurentei câtă vreme fiind vorba de persoane care nu au participat în proces, ori nu sunt continuatori în drepturi ai participanților în proces, asemenea persoane se includ deopotrivă în categoria de terți și au aceleași drepturi și obligații de a respecta și, respectiv, de a dovedi contrariul celor dezlegate prin actele jurisdicționale autentice opuse de partea adversă, ca mijloc de dovadă.

Prin motivul de recurs identificat în memoriul de recurs la pct. 2 lit. a) se susține că hotărârea instanței de apel este nemotivată cu privire la comasarea terenurilor și a suprafețelor revendicate de reclamantă.

Înalta Curte constată că, spre a argumenta această critică, susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta redă fragmente disparate ale considerentelor deciziei recurate. Or, așa cum s-a arătat în precedent, considerentele deciziei recurate trebuie evaluate în raport de contextul analitic în care au fost expuse de instanță și ținându-se seama de faptul că – potrivit art. 295 alin. 1 C.proc.civ. - în apel se realizează o analiză a criticilor aduse judecății din primă instanță, iar nu o nouă judecată a fondului pricinii.

Prin urmare, extragerea din context și reinterpretarea unor considerente – astfel cum recurenta a procedat – constituie un demers ce nu are aptitudinea de a conferi un suport adecvat al controlului de legalitate permis de calea de atac a recursului. Nu poate fi reținută o situație de nemotivare a deciziei pronunțate de instanța de apel prin prisma celor două extrase citate de recurentă la paragraful 130 al memoriului de recurs pentru că aceste fragmente reprezintă numai părți ale silogismului judiciar cu mult mai complex în care se regăsește analiza criticilor ce au fost deduse judecății instanței de prim control judiciar, din perspectiva stabilirii situației de fapt a cauzei.

Afirmând lipsa de relevanță a faptului că suprafața de teren revendicată de reclamantă anterior, cumulată cu cea revendicată de la pârâta recurentă nu o depășește pe cea inițial deținută de antecesorul reclamantei pentru că ar fi posibil ca întreaga suprafață să fie deținută de altcineva, pârâta recurentă nu numai că ignoră nepermis starea de fapt reținută de instanța devolutivă, ca efect al evaluării probelor cu înscrisuri și expertiză judiciară, dar tinde practic la a determina reevaluarea situației de fapt și la a se stabili în recurs – deosebit de ceea ce au reținut instanța de apel, dar și instanța fondului – că terenul în litigiu nu este efectiv ocupat de SC B. SRL. Or, o atare reevaluare este incompatibilă cu exigențele impuse de art. 304 C.proc.civ.

Susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi omis să analizeze revendicarea, anume să procedeze la comparația titlurilor, este, de asemenea nefondată, fiind formulată cu neobservarea limitelor judecății în etapa apelului, dar și a circumstanțelor în care instanța de apel a apreciat că au caracter prevalent criteriile care decurg din jurisprudența Curții EDO.

Menționata apreciere a instanței reprezintă o motivare care respectă exigențele stabilite de art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă și de art. 6 din Convenția EDO, atâta vreme cât oferă o justificare pertinentă de a nu da prevalență analizei comparative propusă de recurentă ci, de a valorifica criterii pe care instanța de apel le-a considerat, în mod argumentat, ca relevante raportat la judecata realizată în prima fază procesuală, în rejudecare, și la circumstanțele particulare ale pricinii.

În egală măsură, argumentul că instanța de apel a reținut o comasare a imobilelor ,,fără nicio dovadă în acest sens” tinde spre finalitatea reevaluării probatoriului și a situației de fapt, finalitate ce este incompatibilă cu judecata în recurs.

O altă critică susținută – identificată în memoriul de recurs la pct. 2 lit. b), circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., vizează faptul că decizia recurată conține considerente străine de pricină ori contradictorii.

Sub un prim aspect, recurenta afirmă că este străin pricinii considerentul referitor la partea împotriva căreia a fost pronunțată sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București. Dezvoltând această susținere, recurenta arată că ,,instanța de apel reține, în mod complet străin de conținutul hotărârii anterior menționate, că aceasta a fost pronunțată împotriva Statului Român” și că ,,acest considerent nu are un corespondent la situația din prezenta cauză”.

Raportat la acest mod de argumentare a criticii formulate de recurentă, Înalta Curte constată că se invocă, de fapt, o greșită apreciere/evaluare a unui mijloc de probă, anume a sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, iar nu expunerea vreunui considerent care nu ar avea legătură cu acțiunea în revendicare pe care reclamanta A. a promovat-o împotriva pârâtei recurente SC B. SRL, prevalându-se de un drept de proprietate recunoscut prin anterior menționata sentință, drept dobândit conform contractului de vânzare cumpărare nr. 9629/1942. Prin urmare, o atare susținere formulată de recurentă nu poate forma obiect de analiză în temeiul art. 304 C.proc.civ.

Se mai susține că hotărârea instanței de apel conține considerente contradictorii, anume că s-a reținut, pe de o parte, că hotărârea instanței de fond nu este susținută de prevederile art. 480 C.civ ce sunt aplicabile speței și, pe de altă parte, s-a reținut că, în cauză, nu se mai impune analiza acțiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict.

Verificând considerentele deciziei recurate criticate ca fiind contradictorii, Înalta Curte constată nu există vreo contradicție între acestea în măsura în care ele sunt lecturate integral și integrat contextului în care au fost expuse de instanța de prim control judiciar. În realitate, raționamentul judiciar expus de instanța de apel este acela că statuarea primei instanțe (în sensul că statul este cel în măsură să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamantă prin nerestituirea imobilului) nu este susținută de dispozițiile convenționale aplicabile cererii în revendicare, precizând această instanță că această cerere a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 480 C.civ., cât și pe Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv pe jurisprudența Curții EDO, reprezentată de hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții, şi de hotărârile pronunțate în cauzele Ana Ionescu c. României, Dickmann și Gion c. României.

Astfel, instanța de apel a precizat că raportat la ,,acest context” a concluzionat că analiza comparativă a titlurilor de proprietate nu se mai impune a fi realizată în calea de atac (și) prin prisma acelor criterii jurisprudențiale care fuseseră invocate de apelanta reclamantă prin cererea proprie de apel și valorificate în sentința supusă controlului în apel. În alte cuvinte, instanța de apel a reținut, într-o manieră suficient de detaliată și cu un raționament logic și convingător, lipsa de utilitate a analizării criteriilor de comparație suplimentare pe care partea apelantă-reclamantă le propunea prin apelul propriu și a constatat că prima instanță stabilise eronat preferabilitatea titlului pârâtei prin prisma criteriilor care formaseră obiect de analiză (și care nu au fost negate, ci doar au fost schimbate

în apel sub aspectul semnificației lor juridice).

Cum raționamentul judiciar astfel expus are deplină coerență, nu se poate reține viciul contrarietăţii considerentelor sancționat de motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

În cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., o primă critică – identificată în memoriul de recurs la pct. 3 lit. a) și parțial la pct. 1 lit. b) – vizează faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a ,,normelor aplicabile fondului litigiului”, a jurisprudenței Curții EDO și a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii.

În argumentarea acestei critici se susține că instanța de apel ar fi fost obligată, în limitele de rejudecare, să compare titlurile exhibate în concordanță cu prevederile art. 480 C.civ.

Argumentul astfel susținut este vădit nefondat în condițiile în care – așa cum s-a reținut în precedent – art. 480 C.civ. nu instituie criterii imperative ori criterii prioritare ce ar trebui analizate în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, ci consacră caracterul absolut al dreptului de proprietate și condițiile în care pot fi aduse limitări acestui drept.

În alți termeni, instanța de apel nu a ignorat conținutul juridic al dreptului de proprietate privată reglementat de art. 480 din vechiul Cod civil, ci a constatat, în concordanță cu limitele judecății stabilite prin acțiunea cu a cărei analiză a fost învestită, că reclamanta urmărește să redobândească acest drept în plenitudinea atributelor reglementate de această normă, context în care a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate consacrate în jurisprudență.

De altfel, acest argument este formulat cu neobservarea faptului că temeiul juridic invocat de reclamantă în fundamentarea acțiunii în revendicare a fost unul complex, în sensul că s-a invocat aplicarea și a jurisprudenței Curții EDO, precum și a dezlegărilor obligatorii din Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, raportat la situația concretă a imobilului în litigiu, cu consecința necesității unei cercetări a fondului raportului juridic litigios în acest context procedural ce configura și impunea o astfel de abordare a drepturilor părților din dosarul pendinte.

Cum, în speță, analiza instanței de apel a fost realizată tocmai prin raportare la temeiul juridic complex ce a fost astfel invocat și la circumstanțele factuale ale speței, situație ce reiese fără echivoc din amplele considerente ce explicitează soluția dată apelurilor formulate de părți, critica recurentei nu poate fi primită.

Nefondat este și argumentul prin care recurenta afirmă, subsecvent evocării sub formă de citat a unor fragmente din decizia recurată, că instanța de apel ar fi intenționat soluționarea acțiunii în revendicare prin comparația de bunuri, iar nu prin comparația de titluri. Concluzia asupra caracterului nefondat al acestui argument decurge din faptul că se fundamentează pe o situație premisă ce a fost creată artificial de recurentă, prin fragmentarea raționamentului judiciar care a fundamentat soluția adoptată în apel. O lecturare trunchiată, astfel cum este propusă de parte, denaturează înțelesul respectivelor considerente astfel că fragmentele citate ca referințe nu pot constitui un suport pertinent pentru controlul judiciar din recursul pendinte.

Este nefondată, deopotrivă, susținerea potrivit căreia hotărârea instanței de apel este contrară prevederilor art. 480 C.civ. prin aceea că ar lipsi cu desăvârșire operațiunea comparației de titluri. Această susținere este consecința neobservării de către recurentă a unei trăsături esențiale a judecății din apel - anume aceea de a reprezenta un control judiciar relativ la judecata ce s-a realizat deja în primă instanță și a faptului că, în speță, comparația de titluri a fost realizată prin sentința tribunalului, iar instanța de prim control judiciar a reevaluat relevanța criteriilor de comparație în raport de situația concretă a părților din proces, premisa acestei reevaluării fiind reprezentată tocmai de analiza comparativă pe care prima instanță o efectuase.

Sub un al doilea aspect, recurenta susține încălcarea dispozițiilor convenționale și a dezlegărilor date de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv că deși instanța de apel a reținut că prima instanță încălcase această din urmă decizie nu a

indicat în ce mod s-a realizat această încălcare.

Critica astfel susținută este nefondată pentru că are ca premisă eronată reinterpretarea într-o manieră subiectivă a considerentelor real expuse de instanța de apel. Ceea ce a reținut instanța de apel a fost că – în privința soluției date cererii în revendicare - analiza primei instanțe era incorectă prin aceea că nu se ținuse seama de situația litigioasă concretă și de temeiul juridic invocat de reclamantă în fundamentarea pretenției deduse judecății, cu consecința că prima instanță a făcut aplicarea greșită a principiilor care se degajă din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, în ceea ce privește situația în care fostului proprietar, deposedat abuziv de către stat, titular al unui bun actual, îi poate fi recunoscută preferabilititatea titlului opus unui particular care, la rândul său, deține un bun-ipoteză care se regăsește tranșată inclusiv în dispozitivul acestei decizii.

Astfel, deși raționamentul expus de instanța de apel sub acest aspect nu excelează prin rigoare, raportat la ansamblul considerentelor care tratează această chestiune litigioasă, este neechivoc că în opinia instanței de apel, instanța de fond a aplicat eronat, raportat la circumstanțele factuale particulare ale imobilului revendicat, principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate și principiul securității raporturilor juridice civile.

Recurenta atribuie un înțeles eronat și Deciziei nr. 33/2008, afirmând că prin aceasta s-ar fi statuat ,,necesitatea ca acțiunea în revendicare să nu se suprapună peste demersurile administrative/judiciare de restituire a imobilului în baza dispozițiilor legilor speciale de reparație”.

Această susținere este formulată cu neobservarea unor considerente relevante ale Deciziei 33/2008, anume cele care oferă următoarea dezlegare: ,,Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”.

În condițiile în care s-a reținut, în speță, că reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a calității sale de titular al unui „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții EDO (fiind valorificată în acest sens, hotărârea pronunțată de instanța europeană în cauza pilot M. Atanasiu și alții împotriva României) și că această recunoaștere se realizase printr-o hotărâre pronunțată în procesul anterior purtat între reclamantă și o autoritate publică descentralizată a statului (statul fiind cel care, printr-o altă autoritate publică a transferat bunul revendicat către autoarea pârâtei – J. SA, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate M07, nr. 0428/22.12.1994), instanța de apel a făcut o corectă aplicare a menționatei dezlegări date de instanța supremă, procedând la analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor determinate de situația de excepție a imobilului în litigiu (anume aceea de a fi un imobil pe care statul l-a preluat anterior anului 1989 și în privința căruia s-a pronunțat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit atât nelegalitatea preluării, cât și dreptul reclamantei de a intra în posesia bunului astfel preluat, invocată în cauză, de către reclamantă, ca mijloc de dovadă).

În acest context factual, împrejurarea că reclamanta a notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului ce se revendică în speță, așa cum s-a dovedit prin probatoriul administrat în recurs, nu poate conduce prin ea însăși către un fine de neprimire al cererii formulate de reclamantă și nici nu poate constitui un argument de netemeinicie a pretenției de revendicare.

În acest punct al analizei se impune a se reține că deși intimata reclamantă s-a apărat în recurs susținând tardivitatea depunerii de către recurenta pârâtă a unor completări ale argumentelor invocate deja prin cererea de recurs (care au învestit instanța de recurs cu analiza unei apărări relative la modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra preferabilității titlului reclamantei, reținând lipsa oricărei posibilități de dezdăunare a acesteia conform dreptului național), aceste argumente nu pot fi validate, întrucât completările menționate nu aduc în dezbatere aspecte neinvocate deja în calea de atac ci, doar individualizează și particularizează premisa deja invocată de către recurentă - aceea a existenței unei notificări formulate de reclamantă conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul revendicat - în urma administrării probei cu acest înscris, în prezenta cale de atac.

Răspunzând acestor argumente ale recurentei, instanța de recurs reține, însă, că independent de întinderea drepturilor solicitate a fi recunoscute, în temeiul legii speciale de reparație (în privința cărora părțile au opinii divergente), ceea ce este relevant, în speță, este faptul că respectiva notificare nu a fost soluționată până în prezent (ceea ce exclude ipoteza existenței, în speță, a unei duble dezdăunări a reclamantei) și că, formularea acesteia nu are aptitudinea de a se finaliza printr-o soluție de restituire în natură a imobilului revendicat în speță, de vreme ce acesta este deținut de către un particular, respectiv recurenta pârâtă.

Astfel, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să soluţioneze pretenţiile formulate de reclamantă, vizând restituirea, în natură, a bunului în litigiu, existenţa imobilului în proprietatea unei persoane juridice, respectiv a recurentei, nu justifică concluzia că, în circumstanţele date, reclamantei, care a declanşat un asemenea demers, i se poate imputa că nu a continuat procedura legii speciale.

Atâta vreme cât, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a beneficiat de o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit nu numai nelegalitatea preluării de către stat a imobilului, ci și dreptul acesteia de a obține restituirea în natură a acestui bun, chiar în ipoteza în care s-ar acorda în baza respectivei notificări reparații prin echivalent (în formele prevăzute de legea specială), acestea nu ar reprezenta un remediu efectiv pentru vătămarea pe care reclamanta–intimată a suferit-o prin lipsirea acesteia de posesia bunului, după ce i s-a stabilit dreptul de a obține însăși restituirea bunului printr-un act jurisdicțional intrat în circuitul civil.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine, în natură, imobilul, în disputa cu o persoană juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, cum este cazul recurentei, îl reprezintă acţiunea în revendicare, în cadrul căreia instanța trebuie să procedeze la toate verificările impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Decizia în interesul legii nr.33/2008.

Din această perspectivă, faţă de specificul litigiului de faţă, care vizează un imobil preluat în regimul politic trecut, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se ţină seama pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii menţionată, de jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul Protocol.

Or, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impun verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).

Din acest punct de vedere împrejurarea că, în speță, instanța de apel a procedat la realizarea propriei analize în aceste coordonate, ținând cont de circumstanțele concrete, particulare ale cauzei, nu relevă o ipoteză de încălcare a principiului disponibilităţii, ci o analiză conformă Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii și paradigmei CEDO, aceste circumstanţe fiind singurele în măsură să configureze în termeni foarte clari, dincolo de complexitatea raporturilor juridice succesive intervenite cu privire la posesiunea bunului, de interesele părților aflate în conflict judiciar, semnificația noțiunii de bun/privare de bun/ justificarea acestei privațiuni (ingerințe)/proporționalitatea acestei ingerințe, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de recurs constată, așadar, că, în cauză, s-a apreciat corect că interpretarea legii naționale trebuie să se realizeze și din perspectiva posibilității acesteia de a asigura în mod efectiv repararea prejudiciului cauzat prin ingerința asupra unui drept protejat prin Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul Protocol al Convenției, iar, atunci când ambele părți dețin bunuri în sensul Convenției, să se aplice criterii de preferință a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă și efectivă reparare a prejudiciului.

Argumentul că pârâta recurentă nu a fost parte în procesul în care s-a confirmat actualitatea dreptului de proprietate al reclamantei și îndreptățirea acesteia de a redobândi posesia imobilului din str. (actual Bd.) X. nr. 105-107 nu poate conduce la o concluzie contrară, pentru că așa cum s-a arătat anterior, această hotărâre reprezintă un mijloc de dovadă de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în cauză, context în care revenea recurentei sarcina de a proba contrariul celor reținute în cuprinsul actului autentic în absenţa participării sale la procedura judiciară.

Câtă vreme, efectele acestei hotărâri au fost examinate de instanţa de rejudecare, conform deciziilor instanțelor de recurs pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, ca probă administrată de o parte litigantă, pe care instanța era obligată să o analizeze cu ocazia deliberării, potrivit regulilor de drept procedural aplicabile, argumentul recurentei nu are o fundamentare nici legală și nici factuală.

De altfel, chiar potrivit jurisprudenței interne, în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

Or, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, antecesorul mediat al pârâtei (în privința dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu) a fost o societate comercială (SC J. SA) care a dobândit dreptul tocmai de la autoritățile statale ce dețineau bunul în temeiul unei preluări ce a fost jurisdicțional declarată abuzivă. În alte cuvinte, autorul pârâtei recurente a fost un non dominus, care – potrivit principiului general de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși) – a avut un drept de proprietate afectat de viciul nelegalității titlului statului, viciu care s-a perpetuat și transmis odată cu acest drept și către succesivii subdobânditori ulteriori.

În ceea ce o privește pe reclamantă, se reține că s-a constatat deja jurisdicțional că bunul revendicat a ieșit din patrimoniul autorilor săi, ca efect al unei preluări nelegale, iar dreptul său de proprietate a fost consolidat, retroactiv, printr-o hotărâre judiciară ulterioară.

În plus, starea de fapt stabilită în cauză, confirmă faptul că titlul de proprietate al reclamantei (reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat) este anterior celui de care se prevalează recurenta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Contrar afirmațiilor din recurs, împrejurarea că în litigiul în care s-a soluționat acțiunea în revendicare și s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, cu consecința că s-a dispus restituirea posesiei imobilului către reclamantă (prin sentința nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, reformată în apel cu privire la lipsa calității procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor) a fost admisă numai în contradictoriu cu Municipiul București și cu Consiliul General al Municipiului București relevă faptul că s-a apreciat jurisdicțional, că aceste din urmă entități au îndreptățirea de a reprezenta statul în calitate de autorități statale descentralizate (deci, de structuri componente ale Statului Român), ceea nu poate avea semnificația că statul nu avea îndatorirea de a se conforma dispozițiilor executorii ale hotărârii prin care s-a finalizat acel litigiu sau că respectivul act jurisdicțional nu produce față de Statul Român - care, de altfel, a confirmat, prin legislația specială adoptată ulterior (art. 6 din Legea nr. 213/1998), analiza realizată prin acest act jurisdicțional, în ceea ce privește legalitatea preluării imobilului revendicat - efectul de obligativitate specific hotărârilor judecătorești.

Referitor la inopozabilitatea acestei hotărâri faţă de recurenta-pârâtă, invocată de aceasta prin motivele de recurs, în mod judicios, instanța de apel analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei CEDO (în special cauza M. Atanasiu vs. România) a constatat că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un „bun actual” al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în conformitate cu această jurisprudență, reclamanta care se prevalează de această hotărâre judecătorească are un „bun actual”, situaţie în care aceasta poate pretinde protecţia dreptului de proprietate şi valorificarea sa, prin intermediul prezentei acţiuni.

Ca atare, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că reclamanta se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorilor săi este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Este, deopotrivă, eronată susținerea recurentei că dezlegările ce se regăsesc în Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme și jurisprudența Curții EDO s-ar aplica exclusiv raporturilor juridice ce se stabilesc între stat și particulari și că, din acest motiv, ar avea numai o relevanță subsidiară în cadrul analizei comparative a titlurilor exhibate de părțile din procesul pendinte. Lecturarea integrală a considerentelor Deciziei nr. 33/2008 – între care și cele citate anterior - ilustrează fără echivoc faptul că instanța supremă a analizat inclusiv situația raporturilor juridice ce au luat naștere între, pe de o parte, foștii proprietari deposedați de autoritățile statului anterior anului 1989 și, pe de altă parte, subdobânditorii de la stat ai imobilelor preluate prin asemenea deposedări.

De asemenea, reperele jurisprudențiale ale Curții EDO (relative la semnificația prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția EDO și a art. 6 din Convenția EDO) ce au fost indicate ca referințe de instanța de apel relevă cu evidență că instanța europeană a dat incidental și dezlegări cu privire la raporturi juridice ce s-au creat între particulari, în legătură cu proprietăți relativ la care autoritățile statale au dispus fără drept preluarea și, ulterior, transmiterea lor către terți subdobânditori.

Prin urmare, este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat raporturilor juridice din prezentul litigiu, ce se poartă între particulari, dezlegări jurisdicționale care ar privi o altă categorie de raporturi juridice (anume cele dintre stat și particularii deposedați abuziv de proprietăți).

Așa cum s-a reținut anterior, prin acțiunea în revendicare pendinte, reclamanta tinde la efectiva realizare a unui drept recunoscut jurisdicțional, anume dreptul de a redobândi posesia unei părți semnificative din imobilul pe care statul l-a preluat în mod nelegal de la autorul său.

În acest context, nu este necesar să se constate o imposibilitate absolută de reparație pentru dreptul de proprietate pe care l-a invocat, pentru că forma reparației în natură a fost deja stabilită în beneficiul reclamantei în contradictoriu cu statul uzurpator, înainte de a se fi edictat legea specială de reparație nr. 10/2001. Consecința unei asemenea recunoașteri este aceea că dreptul reclamantei de a beneficia de restituirea în natură a devenit unul concret și efectiv, căruia nu i se pot aplica limitările reglementate de o ulterioară lege specială prin care statul a recunoscut abuzurile intervenite în perioada 1945-1989 și s-a obligat să acorde pentru acestea reparații în diferite forme.

Altfel spus, sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București reprezintă actul de autoritate prin care s-a stabilit forma de reparație pe care reclamanta era îndreptățită să o primească potrivit legislației în vigoare la epoca la care a avut loc judecata, iar conținutul acestui drept nu poate fi schimbat în temeiul unei legi ulterior intrate în vigoare, în sensul de a fi restrâns în considerarea unei ipotetice posibilități de a obține cândva, în viitor, reparații prin echivalent.

Întrucât ambele părţi litigante (pârâta pentru terenul în suprafață de 1424 mp) se bucură, de existenţa în patrimoniul lor a unui „bun actual", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi au opus un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil - în limitele menționate - verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă, operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate impunându-se a fi realizată din perspectiva criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare.

Așa cum s-a reținut anterior, prin acțiunea în revendicare pendinte reclamanta tinde la efectiva realizare a unui drept recunoscut jurisdicțional, anume dreptul de a redobândi posesia unei părți semnificative din imobilul pe care statul l-a preluat în mod nelegal de la autorul său.

Prin urmare, împrejurarea că reclamanta a formulat și notificare în temeiul Legii nr.10/2001 – în privința căreia procedura de soluționare a stagnat, aflându-se încă la entitatea notificată în pofida faptului că au trecut aproape 20 de ani de la expirarea termenului de depunere a acestui tip de cereri de reparație –nu poate avea relevanța propusă de recurentă, anume aceea că ar ilustra un demers care va prilejui o dublă reparație ori că ar face inaplicabile dezlegările ce se degajă din hotărârea pronunțată de Curtea EDO în cauza Dickmann și Gion c. România.

Este vădit nefondată susținerea recurentei în sensul că raționamentul instanței de apel ignoră consecințele unui demers de notificare întreprins în condițiile Legii nr. 10/2001 și a mecanismului prin care pârâta recurentă ar urma să suporte consecințele culpei autorităților statului.

Este real că la momentul soluționării apelului, nu fuseseră administrate probe din care să rezulte existența notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, trebuie observat că, așa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În plus, regula electa una via, non datur recursus ad alteram a fost recunoscută de dreptul naţional raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii.

Or, în speță, reclamanta a ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat pe calea dreptului comun, iar nu potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

În acest punct al analizei, trebuie observat că, în cauza Răţeanu contra României (parag. 23), Curtea Europeană a considerat că „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei

despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Ca urmare, în optica Curții Europene, în acest caz, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri. În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin înstrăinarea imobilului revendicat de către stat, înstrăinare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.

Deopotrivă, în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

Cum, raportat la limitele învestirii primei instanțe, caracterul eficient al procedurii speciale s-a impus a fi examinat de instanţa naţională în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor administrative de la momentul pronunţării hotărârii şi de situaţia particulară a reclamantei, nu s-ar putea imputa instanței de apel că, analizând din această perspectivă situația intimatei, a apreciat în considerentele expuse în partea finală a deciziei recurate asupra lipsei de eficacitate a unei notificări ce ar fi formulată pentru realizarea dreptului reclamantei și la remediile pe care pârâta recurentă le poate accesa ca urmare a evingerii sale în prezentul litigiu și nici că ar fi încălcat principiul contradictorialității.

În acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou administrat în recurs nu relevă nicio o schimbare semnificativă a situației de fapt, notificarea formulată de reclamantă neprimind o soluție, context în care a impune în sarcina acesteia, obligația de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate și termen de soluționare sunt incerte ar avea, în concret valența unei sarcini excesive impuse acestei părți.

Sub acest aspect, sunt relevante inclusiv statuările Curții EDO din cauza Dimitrie Dan Popescu și alții c. României (39480/03), publicate în M.Of. Partea I nr.40/2021 cauze, în care reclamanții inițiaseră proceduri în curs în baza Legii nr. 10/2001, nefinalizate și în care Curtea a făcut o analiza tranșantă a lipsei unui remediu efectiv pentru protecția dreptului de proprietate în baza procedurii interne prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 165/2013, reținând imposibilitatea reclamanților de a se bucura de dreptul lor de proprietate, recunoscut de instanțele naționale (prin hotărâri judecătorești definitive care au constatat că naționalizarea de către fostul regim comunist a bunurilor lor este ilegală și că nu au încetat niciodată să fie proprietarii legali ai acestor proprietăți), asupra clădirilor naționalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, aceste proprietăți fiind vândute de stat, cu consecința statuării în sensul încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

În același sens, în mod corect s-a reținut în speță, prin decizia civilă recurată nu doar parcursul demersurilor pe care reclamanta le-a întreprins pentru reconfirmarea dreptului său de proprietate și redobândirea posesiei imobilului, așadar, faptul că acesteia nu i se poate imputa o pasivitate în a obține protecția dreptului dedus judecății, ci și împrejurarea că această parte deși a beneficiat de recunoașterea calității de titular al unui „bun actual” (în procesul purtat cu autoritățile descentralizate ale Statului Român de la care autoarea pârâtei recurente a dobândit terenul în litigiu), nu a obținut nici repunerea sa în posesia bunului preluat abuziv și nici altă formă de reparație, context în care nu există nicio justificare rezonabilă ca pretenția de restituire în natură să îi fie respinsă cu motivarea (propusă de recurentă) că reclamanta ar putea eventual să obțină despăgubiri de la stat în temeiul art. 41 din Convenția EDO.

Așa cum s-a arătat anterior, în raporturile juridice cu autoritățile statale, reclamanta și-a

realizat dreptul de proprietate prin efectul sentinței civile nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Or, o atare premisă nu putea fi ignorată în speță, din perspectiva incidenței principiului securității și stabilității raporturilor juridice.

Ca atare, reclamanta este îndreptățită să urmărească bunul spre a-l revendica de la alte persoane care l-au dobândit prin transmisiuni consimțite de entitățile publice ce l-au deținut în mod nelegal.

De altfel, chiar în sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, noţiunea de „satisfacţie echitabilă" acordată victimei ca urmare a încălcării unui drept garantat de Convenţie presupune, astfel cum a fost conturată şi dezvoltată această noţiune în jurisprudenţa instanţei europene (spre exemplu, Hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei, ce marchează un reviriment al jurisprudenţei Curţii în aplicarea art. 41, fost art. 59, din Convenţie), prima obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de natură să conducă la restabilirea situaţiei anterioare.

Înalta Curte notează că instanța de apel a avut în vedere, contrar afirmațiilor din recurs, că destinatar al protecției conferite de Convenția EDO este oricare particular, aspect relevat de ampla analiză expusă relativ la împrejurarea că atât reclamanta, cât și pârâta (evident în limitele suprafeței de teren în privința căreia acesta justifică un titlu de proprietate, iar nu pentru porțiunile de teren revendicate, în raport de care recurenta nu a invocat și nu a argumentat deținerea unui astfel de titlu) se califică drept titulari ai unui „bun” în sensul Convenției, la consecințele care decurg din această calitate, precum și la posibilitatea pe care pârâta o are de a obține despăgubiri pentru terenul de care este evinsă în speță.

Prin urmare, împrejurarea că, în speță, prin decizia civilă recurată s-a stabilit că este preferabil titlul reclamantei nu este consecința neobservării sferei destinatarilor protecției pe care Convenția o acordă și nici consecința unei statuări în sensul că titlul pârâtei ar fi viciat din cauza lipsei unui alt mecanism juridic prin care reclamanta să poată obține realizarea dreptului său de proprietate, după cum nu se constituie nici într-un mecanism prin care s-a transferat pârâtei o răspundere specifică de drept public.

Invocata bună credință a recurentei pârâte nu putea devaloriza însușirile/calitățile titlului de proprietate al reclamantei și preferabilitatea de care aceasta beneficiază prin prisma criteriilor analizate atâta vreme cât viciul nelegalității titlului antecesorului (non dominus) mediat al pârâtei (Statul Român) a fost reținut ca unul cert și el a rămas atașat dreptului de proprietate pe care l-a transmis indiferent dacă subdobânditorul este sau nu este de bună credință.

Or, este îndeobşte cunoscută (primind, de altfel, şi o reglementare expresă în noul C. civ., în art. 17 alin. (1) regula generală care ţine de siguranţa circuitului civil - consacrată în drept prin adagiul nemo dat quod non habet - potrivit cu care nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.

Drept urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea judicioasă a principiului priorităţii restituirii în natură a bunului litigios, câtă vreme circumstanţele particulare ale cauzei s-au pretat, prin natura

lor, la acordarea pe plan intern a acestei forme de reparaţie.

Critica potrivit căreia interpretarea dată de instanța de apel ar fi contrară principiului securității raporturilor juridice este fundamentată, parțial, pe argumente care exprimă dezacordul recurentei față de modalitatea în care a fost stabilită situația de fapt, respectiv de modul în care au fost apreciate probele. Or, calea de atac a recursului nu permite a se reaprecia probatoriul administrat și/sau situația de fapt, astfel că nu vor fi analizate argumentele expuse de recurentă cu privire la modalitatea în care imobilul a ieșit din patrimoniul statului și a fost ulterior transmis succesiv până a ajuns în posesia recurentei pârâte.

Consideră recurenta, subsumat aceluiași aspect litigios, că stabilirea preferinței unui titlu de

proprietate, în urma unei analize comparative ce este specifică revendicării, s-ar confunda cu anularea ori anihilarea titlului apreciat ca nepreferabil. Această opinie nu poate fi validată în condițiile în care însăși premisa unei asemenea analize comparative este aceea a existenței a două titluri deopotrivă valabile, iar soluția de preferabilitate a unuia dintre actele juridice comparate semnifică doar faptul că unul dintre acestea este mai bine caracterizat juridic, neafectând valabilitatea și existența celuilalt titlu constatat nepreferabil. Acesta din urmă continuă să producă efecte specifice naturii juridice a actului în care se materializează, unul dintre aceste efecte fiind chiar subliniat de instanța de apel, anume cel de a activa dreptul pârâtei evinse de fi despăgubită de către vânzător pe temeiul garanției pentru evicțiune.

Tot astfel, faptul că sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost pronunțată ulterior înstrăinării bunului revendicat de către stat, nu a fost ignorat de către instanța de apel, în analiza acestui criteriu, ci s-a avut în vedere efectul retroactiv produs de această statuare jurisdicțională, necombătută de recurentă, în ceea ce privește consolidarea dreptului de proprietate deținut de către reclamantă în temeiul unui titlu de proprietate preferabil, dar și jurisprudența CEDO.

Or, trebuie reamintit că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (cauza Rozalia Avram împotriva României, Hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31).

Cum, în speță, dreptul de proprietate al intimatei s-a consolidat, în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești, aceasta deţinând, în accepţiunea Convenţiei, un „bun actual" în patrimoniul său care o îndreptăţeşte să redobândească posesia asupra imobilului revendicat, nu s-ar putea reține un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modalității în care, în speță, s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate și s-a stabilit prevalenţa titlului acestora. Prin urmare, fără temei se susține că interpretarea și soluția dată în apel situației litigioase din cauza pendinte ar fi contrară principiului securității raporturilor juridice civile.

Un aspect distinct de nelegalitate invocat de recurenta pârâtă este acela că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 36 din Legea nr.7/1996 – normă care se referă la acțiunea în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe prevederile art. 36 din Legea nr.7/1996, astfel că fără temei i se reproșează că a făcut aplicarea respectivei reglementări într-un mod eronat.

De altfel, potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor naționale, în ipoteza în care titlurile de proprietate opuse de părţi nu provin de la acelaşi autor, cum este și cazul în speță, este lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia recurenta a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, de vreme ce criteriul de preferabilitate al părţii care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi, se ridică doar în ipoteza în care titlurile provin de la acelaşi autor.

În plus, se cuvine a fi subliniat că acțiunea pendinte este una de revendicare, având ca obiect tranșarea litigiului relativ la posesia unui imobil și se deosebește de tipul de acțiune reglementat prin art. 36 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996 - anume cea al cărei obiect este de a tranșa litigii care se nasc în legătură cu mențiunile existente în cartea funciară.

Afirmând că, prin prisma art. 36 din Legea nr. 7/1996, neexercitarea de către reclamantă a acțiunii în rectificarea cărții funciare ar determina o consolidare absolută a dreptului de proprietate în favoarea terțului înscris în cartea funciară, pârâta nu formulează o critică de nelegalitate a deciziei recurată, ci propune instanței de recurs să dea prevalență unui alt criteriu de preferință a titlului său.

Or, instanța de apel a comparat titlurile părților dintr-o perspectivă complexă care include și

blocul de convenționalitate al Convenției EDO, reținând prevalența criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții EDO relativ la imobilele care au situația specială de a fi fost preluate abuziv de către stat și în privința cărora s-au pronunțat anterior hotărâri judecătorești ce statuează dreptul foștilor proprietari la restituirea lor. Acest context de analiză precum și concluzia privind semnificația dezlegărilor care se degajă din jurisprudența instanței de contencios european reflectă un demers analitic ce corespunde exigențelor art. 20 alin. 2 din Constituție care prevede ,,Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Având în vedere aceste rigori care se degajă din prevederile constituționale, reglementarea apartenentă legii naționale pe care recurenta o invocă – anume art. 36 raportat la art. 31 din Legea nr. 7/1996 – nu poate conduce la concluzia caracterului nelegal al aprecierii potrivit căreia titlul reclamantei are deplină eficacitate în prezentul litigiu în revendicare, litigiu a cărui finalitate este aceea a redobândirii posesiei unei părți din imobilul ce a fost abuziv preluat de stat, de către partea reclamantă căreia i s-a confirmat dreptul de proprietate prin acte jurisdicționale.

De altfel, plecând de la principiul relativității înscrierilor în cartea funciară (art. 51 și art. 29 din Legea nr. 7/1996) care exprimă cerința ca înscrierea în cartea funciară să se facă numai cu consimțământul titularului înscris și de la dispozițiile art. 56 alin. 1 din Legea nr.7/1996, care consacră implicit regula că proprietarului care are un titlu transcris nu i se poate opune lipsa întabulării dreptului său, argumentele expuse de către recurentă ignoră faptul că Legea nr. 7/1996 a urmărit tranșarea conflictelor între proprietarii tabulari, premisă care nu este incidentă în cauză.

În plus, susţinerea vizând intervenirea unei prezumţii absolute de proprietate, după trei ani de la înscrierea dreptului de proprietate al autoarei lor, fără formularea, în acest interval de timp, a unei acţiuni în rectificare de carte funciară, prin trimitere la doctrina de specialitate, bazată pe efectul dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, nu validează critica de nelegalitate formulată, în condiţiile în care, la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, această operaţiune avea rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, iar nu de a asigura dobândirea dreptului de proprietate prin înscriere, relevante fiind în acest sens dispozițiile art. 56 alin. 1 și 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Având în vedere că nici în prezent definitivarea cadastrului general nu a fost finalizată, partea interesată poate formula acţiune în revendicare împotriva titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, soluţionarea acesteia făcându-se conform criteriilor valorificate prin decizia civilă recurată, astfel că nu se justifică nici din această perspectivă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

O altă susținere critică este în sensul că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva invalidării titlului de proprietate al recurentei ,,care la origine este un act administrativ cu caracter individual, necontestat și valabil la acest moment”.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit considerentelor expuse anterior și care nu se mai impun a fi reluate, ele fiind pe deplin aplicabile, stabilirea preferinței unuia dintre titlurile ce se compară în cadrul acțiunii în revendicare nu are semnificația invalidării celuilalt titlu și/sau a titlurilor deținute de antecesori ai actualului titular.

Ca urmare, împrejurarea că titlul de proprietate al pârâtei - recurente are la bază un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației nu este de natură a constitui un reper apt să conducă la concluzia preferabilității titlului pârâtei pentru că respectiva autoritate statală a transmis dreptul de proprietate și a emis certificatul tocmai în calitate de reprezentant al statului, iar acesta din urmă nu putea transmite ori constitui mai multe drepturi decât avea el însuși.

În condițiile în care nicio statuare a instanței de apel nu produce consecința invalidării

certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994 emis de Statul Român - Ministerul Agriculturii și Alimentației, nu există temei spre a se reține că această instanță a nesocotit jurisprudența la care recurenta face referire (anume aceea potrivit cu care actul administrativ nu poate fi invalidat pe calea unei acțiuni civile) sau normele care reglementează competența funcțională a instanțelor.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii și jurisprudenței Curții EDO incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată în apel, cu consecinţa respingerii acestui motiv de recurs ca nefondat.

Prin motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. se afirmă că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura ori înțelesul neîndoielnic al acestuia.

Înalta Curte are în vedere că sfera de incidență a motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. vizează ipotezele de încălcare a principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. (potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante) prin interpretările date de instanţa de judecată conţinutului (clauzelor) unui anume act juridic, denaturându-i astfel înţelesul ori natura acestuia.

Or, argumentele dezvoltate de recurentă în fundamentarea acestui ultim motiv de recurs relative la raționamentul instanței de apel care constituie o premisă analitică a concluziei că nu există identitate între terenul care formează obiectul prezentului litigiu (având suprafața totală de 2095 m.p., iar nu de 3100 m.p. cum eronat afirmă recurenta) și imobilul în privința căruia reclamanta a câștigat acțiunea în revendicare din dosarul nr. x/2003 (litigiu anterior în care s-a recunoscut în contradictoriu cu numita C., dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului situat la parterul corpului A al imobilului situat în Bd. X. nr.107, vândut de către stat în baza Legii nr. 112/1995 și a terenului în suprafață de 55.84 m.p., aferent respectivului apartament), nu evidențiază vreo greșeală a instanței de apel legată de interpretarea naturii ori înțelesului actelor juridice pe care părțile le-au exhibat, ci se referă la efectul probatoriu dat de recurentă unor mijloace de probă.

Aşadar, asemenea argumente critice nu pot deschide recurentei calea unor critici de nelegalitate formulate pe acest temei legal, pentru că ele se referă la modalitatea de stabilire a unor aspecte ce țin de situația de fapt a terenului în litigiu, pe baza aprecierii probelor, iar nu la aspecte ce țin de interpretarea naturii unor acte juridice ori a unui înțeles lămurit şi vădit neîndoielnic al unor asemenea acte.

Nici împrejurarea reiterată de recurentă vizând faptul că sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost schimbată în apel în sensul că s-a stabilit lipsa calității procesuale pasive a pârâtului (din acel proces) Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu are aptitudinea de a susține o atare critică și nici nu putea constitui un obstacol în a se acorda eficiență probatorie menționatei sentințe pentru că, așa cum s-a arătat deja în cele ce preced, aceasta a fost evaluată în cauză cu efectul probator al unui act juridic - conform statuărilor jurisdicționale obligatorii din precedentele cicluri procesuale, reținându-se corect că, modalitatea în care a fost stabilit cadrul procesual în acel litigiu este rezultatul interpretării și aplicării normelor legale care

reglementau, la acea epocă, modalitatea în care statul putea fi reprezentat în litigiile cu acest obiect.

Susținând că reclamanta nu se află într-o situație de excepție precum cea din cauza Maria Atanasiu și alții c. România pentru că sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București nu ar recunoaște un titlu de proprietate cu privire la suprafața de 3100 m.p., recurenta dă respectivului act juridic o interpretare deosebită de cea care a fost dată de instanța de apel. Or, o asemenea reinterpretare a probelor nu este permisă judecății în recurs.

În condițiile în care instanța de apel a reținut că menționata sentință conține atât constatarea nelegalității preluării, prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, a imobilului în litigiu, cât și dispoziția expresă de restituire în natură a bunului respectiv către reclamantă, apare ca fiind judicioasă reținerea incidenței în prezentul litigiu a dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea EDO în cauza Maria Atanasiu.

Înalta Curte notează că au fost expuse, în cadrul analizei unor anterioare motive de recurs, considerentele pentru care este lipsit de relevanță în cauză atât faptul că reclamanta a făcut sau nu a făcut demersuri pentru a obține reparații prin echivalent pentru terenul în litigiu, cât și faptul că admiterea acțiunii în revendicare a reclamantei nu are semnificația că pârâtei i s-a stabilit sarcina de a suporta sarcina culpei autorităților statului.

Respectivele considerente constituie un răspuns și pentru susținerile critice relative la aceste aspecte, având în vedere că recurenta doar a reiterat respectivele susțineri în coordonatele motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. fără a oferi vreun argument particular suplimentar în sensul că ele ar releva interpretarea unui act juridic dedus judecății într-un mod contrar naturii sale juridice ori a unui înțeles lămurit și neîndoielnic.

Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel, prin considerentele expuse la fila 38 a deciziei recurate, ar fi prezumat în mod nelegal că terenul în suprafață de 3100 m.p a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 este, de asemenea, nefondată pentru că și aceasta este formulată prin izolarea unui considerent de ansamblul celor care relevă analiza pe care instanța de prim control judiciar a realizat-o asupra cererilor de apel formulate de părți.

Lecturat în acest context procedural și în corelare cu ansamblul considerentelor relative la situația proprietății ce a aparținut numitului D. (antecesorul reclamantei) în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 9629/1942, considerentul criticat de recurentă reprezintă în mod neîndoielnic o concluzie pe care instanța a dedus-o din analiza probelor dosarului. Or, o atare concluzie este expresia exercitării de către instanța devolutivă a atribuției de a interpreta conținutul probelor potrivit propriei convingeri și în scopul aflării adevărului, astfel cum reiese din prevederile art. 129 alin. 5 coroborat cu art. 167 alin. 1 C.proc.civ.

În mod eronat se susține că aprecierea instanței de apel în sensul că pârâta recurentă are posibilitatea de a obține reparația integrală a prejudiciului suferit prin exercitarea unei ulterioare acțiuni întemeiată pe evicțiune ar fi contrară dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea EDO Tudor și Tudor împotriva României. Această critică este fundamentată pe o interpretare eronată a considerentelor inserate la paragr. 37-42 din hotărârea pronunțată de instanța de contencios european, considerente care, în mod neechivoc, identifică acțiunea în despăgubire pentru evicțiune ca fiind o cale ,,suficient de sigură”pentru repararea prejudiciilor încercate de persoanele ce au calitatea de subdobânditori (de la stat) ai unor imobile pe care autoritățile statale le obținuseră printr-o preluare abuzivă și care s-au restituit foștilor proprietari deposedați.

Recurenta a mai susținut că riscul de evicțiune pe care autoarea sa și l-a asumat prin convenția de vânzare cumpărare ce a constituit titlul său de proprietate - făcând referire la „orice acte sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr. 18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei privind retrocedările, indiferent dacă cauza evicțiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului şi indiferent dacă aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau cauza acestora preexista/coincide/este ulterioară momentului semnării contractului de vânzare cumpărare”- nu ar fi opozabil acesteia prin prisma relativității efectelor contractului.

Acest argument nu tinde, însă, la a evidenția o ipoteză de interpretare greșită a unei convenții, ci aduce în dezbatere un criteriu de preferabilitate reținut de către instanța de apel, a cărui analiză se poate realiza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Or, trebuie observat, din această perspectivă, că neparticiparea recurentei la încheierea respectivului contract de vânzare cumpărare, nu o îndreptățește să pretindă, în speță, negarea efectului de opozabilitate al acestei convenții, prin prisma calității sale de succesor (continuator) cu titlu particular în drepturile autoarei sale legate de terenul dobândit prin acea convenție.

Cu toate acestea, trebuie observat că, în speță, instanța de apel nu a apreciat că o atare circumstanță particulară are consecințe asupra valabilității titlului de proprietate al recurentei, ci a valorificat această premisă în scopul determinării titlului preferabil. Or, o atare analiză se circumscrie limitelor în care trebuie analizată o acţiune în revendicare, ca mijloc legal de apărare a dreptului de proprietate și obligației instanței de a stabili în mod complet situația de fapt a cauzei.

De altfel, în aplicarea art. 1898 alin. (1) C. civ. de la 1864 rezultă că cel care dobândeşte un imobil poate fi considerat de bună-credinţă numai atunci când în mod sincer şi onest, în afara oricărei rezerve rezultate din fapte care, în concret, i-ar fi putut schimba convingerea, a considerat că acela de la care a dobândit avea toate calităţile cerute de lege pentru a putea fi considerat un proprietar desăvârşit. De vreme ce, în speță, nu s-a reținut că recurenta ar fi cunoscut demersurile reclamantei realizate în scopul redobândirii bunului revendicat, susținerea că recurenta s-a întemeiat cu bună credință pe verificarea cuprinsului cărții funciare, care nu cuprindea elemente din care să rezulte vreun dubiu cu privire la calitatea autoarei sale de deținător al dreptului de proprietate înstrăinat prin vânzare, nu are valența pretinsă de recurentă, aceea a invalidării titlului pe care aceasta îl exhibă și nici a unei încălcări a principiului bunei credinţe.

Prin critica potrivit căreia instanța de apel nu a dat interpretarea cuvenită împrejurării că alte persoane au primit deja despăgubiri în echivalent ,,în contul imobilului privatizat” recurenta atribuie instanței de apel o greșeală în stabilirea situației de fapt a cauzei prezentând însă o ipoteză factuală ce este esențial diferită de cea pe care instanța a reținut-o în mod concret în raport de probatoriul administrat, sub acest aspect.

Instanța de apel a reținut caracterul nefondat al apărării prin care pârâta afirma că, pentru terenul în litigiu, au fost acordate despăgubiri unei terțe persoane, respectiv a constatat că respectiva terță persoană a obținut despăgubirile pentru un alt teren decât cel care formează obiectul litigiului pendinte, învecinat cu acesta.

Un alt aspect de nelegalitate susținut de recurentă subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este acela că instanța de apel ar fi ignorat împrejurarea că prezenta cauză se află în rejudecare, după ce instanța supremă a pronunțat decizii de casare conținând direcții de rejudecare.

Așa cum s-a arătat deja în debutul analizei recursului pendinte, niciuna dintre cele două decizii anterior pronunțate în speță de instanța de recurs nu conțin soluții de casare cu trimitere spre rejudecare, pentru a fi incidente prevederile art. 315 C.proc.civ., după cum nu se poate ignora faptul că, aspectul privind posibilitatea reclamantei de a formula, în rejudecare, cererea precizatoare, nu a făcut obiect al analizei în precedentele cicluri procesuale.

De asemenea, în privința calificării ce s-a dat cererii prin care reclamanta a individualizat întinderea suprafeței pe care a revendicat-o de la pârâtă și a pretinsei decăderi a reclamantei de a formula această cerere, prezenta instanță de recurs a expus deja considerentele pentru care a apreciat că această calificare a fost realizată cu respectarea cerințelor art. 132 alin. 2 C.proc.civ., considerente care răspund și argumentelor critice pe care recurenta le-a reluat formal în cadrul acestui nou motiv de recurs, fiind așadar inutil a fi reiterate.

Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei atacate.

În consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.proc.civ. recursul a fost respins.