Majority shareholder-guarantor denied consumer status due to functional link with borrowing company; appeal dismissed

Acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit și din contractele de garanție încheiate de societate cu banca, formulată de asociatul majoritar în calitate de garant. Analiza calității de consumator în raport cu cele statuate prin Ordonanța CJUE în cauza C-74/15

Cuprins pe materii: Drept comercial. Protecția consumatorilor

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

clauză abuzivă

contract de credit de investiții

contract de fidejusiune

asociat

excepţia lipsei calităţii procesuale active

lipsa calităţii de consumator

Directiva 93/13, art. 1 alin. (1), art. 2 lit. b)

Lege nr. 193/2000, art. 2 alin. (1)

Regulamentul nr. 44/2001, art. 15 alin. (1)

Potrivit dipoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

În cauza CJUE nr. C-74/15, Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa SanPaolo România SA şi alţii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată.

Persoana fizică care, la data contractării creditului de către societate, se afla în raporturi de natură funcţională cu aceasta, având calitatea, pe de o parte, de asociat majoritar și administrator în cadrul societăţii împrumutate iar, pe de altă parte, de garant al împrumutului acordat nu se poate prevala de calitatea de consumator pentru a putea beneficia de protecția drepturilor conferite de Directiva 93/13 și reglementate prin Legea nr. 193/2000.

Faptul că se afla în concediu de maternitate la data perfectării contractului de garanţie nu are nicio relevanţă și nu este în măsură a afecta legătura funcţională cu societatea împrumutată, la care era asociat majoritar, întrucât drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat rămân aceleaşi, nu se suspendă sau anulează. Calitatea de asociat într-o societate nu este identică cu cea de angajat în cadrul acesteia pentru a putea susţine suspendarea drepturilor şi obligaţilor ce decurg din raporturile de muncă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 533 din 8 martie 2022

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/1285/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. SA şi C. SRL solicitând următoarele:

- constatarea calităţii de consumator a reclamantei în cadrul Contractului de credit de investiţii nr. 41435/24.06.2015, Actului Adiţional nr. 1/05.05.2017, Contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. 2756/24.06.2015, Contractului de ipotecă mobiliară nr. 41830/24.06.2015, respectiv Contractului de fideiusiune nr. 41828/24.06.2015;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit de investiţii nr. 41435/24.06.2015 - Condiţii Speciale, la art. 4 lit. e1) privind comisionul de acordare, art. 4 lit. e4) teza a II-a privind comisionul de rambursare anticipată prin alte bănci, art. 8.1 privind posibilitatea băncii de a majora rata dobânzii cu 2 puncte procentuale în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a derula prin bancă un rulaj cel puţin proporţional cu ponderea creditelor acordate de bancă în totalul creditelor contractate de la instituţii de credit şi art. 8.3 privind posibilitatea declarării scadenţei anticipate în cazul contractării de credite bancare sau leasing;

-constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Actul Adiţional nr. 1/05.05.2017 la contractul de credit de investiţii nr. 41435/24.06.2015, la art. 4 lit. a) din contract privind fixarea permanentă a dobânzii curente la un nivel ce nu poate fi mai mic decât marja băncii, art. 8.1 privind posibilitatea băncii de a majora rata dobânzii cu 1 punct procentual în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a derula prin bancă un rulaj minim de 80% din cifra de afaceri şi art. 8.2) privind posibilitatea declarării scadenţei anticipate în cazul contractării de credite bancare sau leasing;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit de investiţii nr. 41435/24.06.2015 Condiţii Generale şi Actul Adiţional nr. 1 Condiţii Generale, la „Secţiunea 3. Costuri" lit.(c) sublit. b) privind posibilitatea de modificare a marjei băncii, „Secţiunea 4. Plata" lit. c) privind posibilitatea băncii de a refuza imputaţia contractuală a plăţii, „Secţiunea 6. Neplata la scadenţă. Scadenţa anticipată sau Ia termen.” teza finală privind posibilitatea declarării scadenţei anticipate chiar în lipsa comunicării unei notificări către vreuna dintre părţi, „Secţiunea 8. Cazuri de culpă.” lit. c) privind încălcarea de către Împrumutat şi/sau oricare Garant a oricărora dintre obligaţiile care îi revin potrivit oricărui alt contract încheiat cu banca şi „Secţiunea 8. Cazuri de culpă.” lit. g) privind declanşarea sau iminenţa declanşării unui litigiu indiferent de natura şi obiectul acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de Ipotecă Imobiliară autentificat sub nr. 2756/24.06.2015, la art. 2 lit. c) privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi diviziune, art. 2 lit. d) privind asigurarea bunului „la o societate de asigurare agreată de bancă”, art. 2 lit. h) privind renunţarea la „orice drept de obiecţiune sau contestaţie la executare”, art. 2 lit. k) teza a II-a privind obligaţia de a permite în orice moment accesul Băncii la imobilul ipotecat şi art. 3 lit. b) privind dreptul băncii de a constata reaua-credinţă a Garantului.

-constatarea caracterului abuziv al clauze cuprinse în Contractul de Ipotecă Mobiliară nr. 41830/24.06.2015, la art. 4 lit. c) privind obligaţia de a nu se opune urmăririi sau executării silite.

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de Fideiusiune nr. 41828/24.06.2015, la art. 6 privind renunţarea la beneficiul discuţiunii şi diviziunii, la beneficiile şi excepţiile art. 2295 şi 2298 C. civ., precum şi la orice contestaţie sau obiecţiune împotriva Creditorului, art. 10 privind obligaţia de a plăti orice sumă „pe care Creditorul o va stabilit ca datorată”, art. 11 privind obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată şi de executare silită.

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor constatate a fi abuzive şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea acestora din contract cu efect retroactiv;

- emiterea unui grafic de rambursare actualizat în conformitate cu modificările realizate.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 2, art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006, art. 7, art. 33, art. 36, art. 67, art. 68 şi urm. din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 03.07.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/1285/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., care prin decizia civilă nr. 380/2020 din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii, la 4 decembrie 2020, reclamanta A. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

După expunerea parcursului procesual al litigiului, în motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că înțelege să critice greşita interpretare a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate în susţinerea poziţiei sale procesuale.

Conform recurentei greşita aplicare a hotărârii pronunţate în cauza C-74/15, Dumitru Tarcău şi Ileana Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România SA Arad şi alţii, constă în primul rând în nerealizarea unei analize efective din perspectiva tuturor împrejurărilor speţei şi ansamblul elementelor de probă. Astfel, a arătat recurenta, deşi hotărârile celor două instanţe s-au sprijinit într-o oarecare măsură pe materialul probator aflat la dosar, acestea nu au analizat susţinerile reclamantei, prin care a arătat că la momentul garantării executării contractului de credit nu se afla în realizarea unui interes profesional, neexistând o legătură funcţională între aceasta şi societatea împrumutată la momentul asumării poziţiei sale de garant în raport de obligaţia de restituire a creditului.

Potrivit recurentei, chiar dacă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut cu titlu exemplificativ situaţiile în care ar exista un scop profesional sau o legătură funcţională, cum ar fi administrarea acesteia sau o participaţie la capitalul său social sau dacă a acţionat în scopuri personale, instanţa de apel nu a verificat în mod efectiv existenţa unei astfel de ipoteze. Prin decizia recurată s-a limitat la a constata, contrar celor reţinute în Hotărârea Tarcău, existenţa unei legături funcţionale prin prisma unor împrejurări incidentale, respectiv că anterior sau concomitent garantării contractului de credit recurenta a deţinut un procent de 75% din cota de beneficii şi pierderi în cadrul societăţii împrumutate şi faptul că era asociat majoritar al debitorului din raportul fundamental.

În concret, a susţinut recurenta, în hotărârea recurată s-a realizat o analiză sumară a legăturii funcţionale, chiar dacă parţial a fost sprijinită pe materialul probator administrat în dosar.

Recurenta a mai arătat că o altă eroare în aplicarea considerentelor Hotărârii Tarcău constă în aprecierea globală a calităţii în care aceasta a acţionat la data încheierii contractului iniţial, de preluare a facilităţilor de creditare. Astfel, instanţa de apel nu a verificat în mod distinct calitatea de consumator, prin raportare la contractul iniţial sau la contractul de garantare, ci s-a realizat o analiză globală a calităţii de consumator, prin referirea la ambele contracte, preluând în mod automat calitatea recurentei la momentul încheierii contractului iniţial şi aplicând-o contractului de garanţie.

O altă critică priveşte lipsa unei analize comparative între noţiunea de legătură funcţională obiectivă şi noţiunea de legătură funcţională subiectivă. Astfel, printr-o analiză in abstracto a elementelor obiective s-a constatat existenţa unei legături funcţionale, incompatibilă cu calitatea de consumator în cauză, fără a examina dacă în mod subiectiv recurenta avea aptitudinea, prin poziţia sa contractuală, de a genera o legătură funcţională.

Recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel trebuia să cerceteze legătura funcţională subiectivă sau obiectivă, această analiză nu s-a mai realizat, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene fiind respinsă în bloc, fără o motivare pertinentă.

Cu încălcarea exigenţelor Hotărârii Tarcău, din care reiese în mod clar faptul că analiza legăturii funcţionale va trebui efectuată în mod concret, cu privire la toate particularităţile cauzei, instanţa de apel a considerat că acel contract de garanţie a fost încheiat în scop profesional, fiind şi în prezenţa unei legături funcţionale, în sensul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene citate, a mai arătat recurenta.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, recurenta a arătat că instanţa de apel a respins această cerere reţinând că instanţa are la dispoziţie o întreagă jurisprudenţă relevantă pentru soluţionarea aspectelor ce se doresc a fi clarificate prin demersul iniţiat de către apelantă.

Motivarea respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a susţinut recurenta, este lacunară, instanţa neverificând, în concret, relevanţa întrebărilor ridicate.

La 21 ianuarie 2021, intimata-pârâtă D. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului deoarece motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 30 martie 2021, reclamanta A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, iar, pe fond, admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 1 iulie 2021 recurenta a depus punct de vedere, prin care a învederat că este de acord cu concluzia raportorului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a stabilit termen de judecată la 18 ianuarie 2022.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului şi s-a acordat termen la 8 martie 2022 pentru a se comunica intimaților cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 17 ianuarie 2022, recurenta-reclamantă a depus o cerere de sesizare Curții de Justiție a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE, cu motivarea că instanţele de fond au soluţionat cauza reţinând o legătură funcţională între aceasta şi societate, în condiţiile în care deținea o cotă de participație de 75% în societate, dar, în același timp, se afla în concediu de maternitate și nu putea exercita controlul societăţii.

În acest sens recurenta-reclamantă a solicitat în interpretarea art. 1 alin. (1) și a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii lămurirea situaţiei dacă, calitatea de consumator este compatibilă cu calitatea de asociat în cadrul unei persoane juridice, care este contractant principal, şi dacă prin raportare la noțiunea de „raport de natură funcțională” din cauza C-74/15 Tarcău, analiza legăturii funcționale se face prin verificarea unor aspecte concrete, care arată participarea și gradul de implicare efectivă a unui asociat în cadrul persoanei juridice, sau prin analizarea criteriilor abstracte, care arată doar potențialul ca un asociat să fi avut un raport de natură funcțională cu persoana juridică.

De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat a se lămuri dacă pentru a stabili calitatea de consumator a unei persoane fizice, care cumulează și calitatea de asociat în cadrul persoanei juridice care a contractat cu profesionistul, trebuie ca această persoană să aibă în concret posibilitatea să conducă persoana juridică sau este suficient să existe un raport de natură funcțională la nivel aparent pentru a pierde calitatea de consumator în raportul juridic. În acest sens, recurenta reclamantă, invocă imposibilitatea acesteia de a controla activitatea societăţii întrucât se afla în concediu medical.

La 6 martie 2022, intimata-reclamantă E. S.R.L. a depus note scrise, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor.

Înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene şi decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele considerente:

Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în recurs, la data de 17.01.2022, Înalta Curte constată că este identică cu cea formulată la instanţa de apel, care a primit o dezlegare, şi urmează a o respinge având în vedere că jurisprudenţa CJUE menţionată în cauză este în măsură a răspunde aspectelor pe care recurenta le solicită a fi lămurite privind legătura funcţională raportat la situaţia concretă a recurentei, nefiind necesară sesizarea Curţii de Justiție a Uniunii Europene.

Criticile recurentei privind greşita aplicare a ordonanţei pronunţate în cauza CJUE nr. C-74/15, Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa SanPaolo România SA şi alţii, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit cele dezlegate prin ordonanţa pronunţată în cauza CJUE nr. C-74/15, întrucât la data garantării executării contractului de credit nu se afla în realizarea unui interes profesional, neexistând o legătură funcţională cu societatea împrumutată.

În cauza nr. C-74/15, CJUE a stabilit că în cazul unei persoane fizice care a garantat executarea obligaţiilor unei societăţi comerciale, revine instanţei naţionale obligaţia de a stabili dacă această persoană a acţionat în cadrul activităţii sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcţionale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participaţie la capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acţionat în scopuri personale.

În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că reclamanta se află în raporturi de natură funcţională cu societatea împrumutată, având calitatea de asociat şi administrator al acesteia şi, în consecinţă, nu se poate prevala de calitatea de consumator pentru a putea justifica protecţia drepturilor reglementate prin Legea nr. 193/2000.

Prin decizia recurată s-a constatat că la 24.06.2015 s-a încheiat contractul de credit de investiţii nr. 41435/2015, prin care banca a acordat societăţii C. SRL un credit în cuantum de 1.335.037 lei pentru preluarea facilităţilor de credit în sold ale F. SRL. Convenţia de credit a fost semnată de reclamanta A. şi G., în calitate de garanţi ai obligaţiei de plată, aceştia semnând şi contractele de ipotecă imobiliară şi mobiliară.

Totodată, se reţine că recurenta a deţinut calitatea de asociat în cadrul societăţii împrumutate începând cu anul 2013, având 75% din cota de participaţie la beneficii şi pierderi.

Pentru ca recurenta să beneficieze de protecţia drepturilor conferite de Legea nr. 193/2000 este obligatoriu să justifice în primul rând calitatea de consumator.

Prin urmare, curtea de apel a aplicat corect chestiunile dezlegate prin Cauza CJUE nr. C-74/15, întrucât instanţei naţionale îi revine obligaţia de a stabili dacă a acţionat în cadrul activităţii sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcţionale, pe care le are cu societatea pentru care a garantat executarea obligaţiilor.

În egală măsură, instanţa de apel a procedat la analiza situaţiei concrete a recurentei şi a constatat că la data încheierii contractului de credit şi a contractelor accesorii, prin care a garantat obligaţia de restituire a împrumutului, aceasta avea calitatea de asociat şi administrator.

În cauză s-a argumentat prin decizia recurată că recurenta se afla la data contractării creditului de către societatea intimată C. SRL într-o legătură funcţională cu aceasta, având în vedere calitatea recurentei, pe de o parte, de asociat majoritar în cadrul societăţii împrumutate iar, pe de altă parte, de garant al împrumutului acordat şi, în acord cu jurisprudenţa CJUE, nu beneficiază de protecţia drepturilor conferite de Directiva 93/13.

În acest sens sunt şi dipoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care transpun Directiva 93/13 potrivit cărora „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Or, analiza calităţii de consumator a unei persoane fizice s-a făcut în funcţie de criteriul scopului în care recurenta a acţionat, constatându-se că există un raport de natură funcțională cu societatea comercială pentru care a garantat şi nu se justifică protecţia instituită prin Legea 193/2000.

Contrar celor susţinute de recurentă, se constată că instanţa de apel a analizat situaţia concretă a recurentei fiind cercetat atât contractul de împrumut cât şi cele accesorii, de garanţie, sens în care s-a constatat că garanţia a fost efectuată în scop profesional şi nu urmare a nevoilor sale personale.

Critica recurentei privind lipsa analizei legăturii funcţionale subiective de către instanţa de apel prin raportare la imposibilitatea de exercitare a unui interes profesional la momentul încheierii contractului de garanţie, deoarece era în concediu de maternitate, nu este fondată.

Raportul funcţional cu societatea intimată C. SRL a fost analizat din perspectiva calităţii recurentei de asociat majoritar la aceasta în acord cu cele reținute de CJUE la paragraful 29 din Cauza nr. C-74/15. În consecinţă, garantarea împrumutului acordat nu a fost în interesul personal al recurentei pentru a fi incidentă legislaţia din domeniul protecţiei consumatorului.

Faptul că recurenta se afla în concediu de maternitate la data perfectării contractului de garanţie nu are nicio relevanţă, întrucât drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat rămân aceleaşi, nu se suspendă sau anulează. Calitatea de asociat într-o societate nu este identică cu cea de angajat în cadrul acesteia pentru a putea susţine suspendarea drepturilor şi obligaţilor ce decurg din raporturile de muncă.

În consecinţă, faptul că recurenta la data perfectării contractului de garanţie se afla în concediu de maternitate nu este în măsură a afecta legătura funcţională cu societatea împrumutată, la care era asociat majoritar, şi scopul urmărit prin această operaţiune, care în niciun caz nu a fost unul personal.

Critica recurentei privind respingerea în mod greşit a cererii de sesizare a CJUE cu anumite întrebări preliminare, întrucât instanţa a reţinut existenţa unei jurisprudenţe pentru soluţionarea aspectelor ce se urmăresc a fi clarificate, este nefondată.

Procedura întrebărilor preliminare poate fi utilizată într-o cauză supusă spre soluționare instanței naționale, atunci când se ridică o chestiune nouă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului UE sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să furnizeze clarificarea necesară pentru abordarea unei situații juridice noi.

Or, în cauză, în mod just, instanţa de apel a reţinut că pentru aspectele ce se doresc a fi clarificate s-a conturat o jurisprudenţă şi nu este necesar a se parcurge această procedură, întrucât instanţa va aplica chestiunile dezlegate prin hotărârile CJUE.

Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 5 decembrie 2013 în cauza Vapenik, C - 508/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat că noțiunea de consumator folosită în mai multe reglementări din dreptul Uniunii trebuie să primească aceeași semnificație pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul european în domeniul contractelor încheiate de consumatori, precum și coerența dreptului Uniunii.

În acest sens, instanţa de apel a enumerat cu titlu exemplificativ hotărârea pronunţată în Cauza Dietzinger C-45/96 potrivit căreia contractul de garanţie sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părţilor contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părţile la contractul principal. Prin urmare, părţile la contractul de garanţie sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acţionat.

De asemenea, prin hotărârea pronunțată la data de 14 martie 2013 în cauza Ceskâ Sporitelna, C-419/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat la punctul 32 că articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care se referă la noțiunea „consumator”, nu vizează decât consumatorul final privat, care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale iar prin hotărârea pronunțată la 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa, C - 542/99, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut la punctul 17 că numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională.

Totodată, în Cauza Tarcău nr. C-74/15, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reţinut condițiile în care un contract de garanție poate fi analizat din perspectiva clauzelor abuzive, respectiv contractul de fidejusiune sau de garanție sa fie încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal şi lipsa unui raport de natura funcționala între garant si societatea împrumutată.

Prin urmare, se reţine că instanţa naţională apreciază asupra utilităţii şi concludenţei sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel considerând că este lămurită privind chestiunile ce se solicită a fi clarificate, în mod just, a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 380/2020 din 10 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte D. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte a respins cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.