Appeals against rejection of execution objection seeking retroactive application of tax evasion mitigation grounds dismissed; final penalties upheld

Deliberând asupra contestaţiilor declarate de contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 134 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din C. proc. pen. rap la art. 595 din C. proc. pen., s-a respins contestaţia la executare formulata de contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B., ca neîntemeiată. În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., au fost obligaţi contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B. la plata sumei de 200 RON, fiecare, cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit traducătorului autorizat, în sumă de 313,74 RON, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că petenţii condamnaţi - persoana juridică S.C. A. S.R.L şi B. - au formulat contestaţie la executare împotriva sentinţei penale nr. 254/2017 a Curţii de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 280/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Persoana juridică S.C. A. S.R.L., în precizările la contestaţie depuse la data de 10 iunie 2021, a susţinut că menţine motivele invocate în contestaţia la executare iniţială, în esenţă completând, cu următoarele aspecte:

Contestatoarea S.C. A. S.R.L a arătat că prejudiciul, dobânzile şi penalităţile au fost achitate integral. În aceste condiţii, aplicarea Legii nr. 55/2021 numai în cauzele în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă este discriminatorie şi încalcă dispoziţiile art. 4 şi art. 16 din Constituţia României, întrucât creează o situaţie mai grea şi nejustificată pentru persoanele care au achitat integral prejudiciul şi accesoriile dar faţă de care a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Nu este vina persoanelor aflate în astfel de situaţii că procesul lor s-a judecat mai repede decât al altor persoane aflate în situaţii similare.

De altfel, Curtea Constituţională a dezvoltat o jurisprudenţa constantă în acest sens, respectiv dispoziţiile Deciziilor nr. 89 din 27 februarie 2003 sau nr. 573 din 3 mai 2011).

În teză principală, S.C. A. S.R.L. a considerat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 4 C. pen., fapta pentru care a fost condamnată fiind dezincriminată prin Legea nr. 55/2021, lege intrată în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost condamnată.

A apreciat că punctul 4 din Legea nr. 55/2021 reprezintă în realitate o dezincriminare a faptei de evaziune fiscală, în condiţiile în care prejudiciul, dobânzile şi penalităţile au fost achitate integral. Aşa cum a arătat, contestatoarea a menţionat că a fost achitat integral prejudiciul cauzat, accesoriile aferente, precum şi 20 % din baza de calcul şi prin urmare, art. 4 din C. pen. devine aplicabil în speţă.

În sensul tezei potrivit căreia s-a apreciat de către S.C. A. S.R.L că ne aflăm în prezenţa unei dezincriminări a faptei, s-a arătat că pledează şi decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, decizie referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 55/2021. În mai multe rânduri, în considerentele aceste decizii, Curtea Constituţională analizează proiectul de lege la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate ca fiind o lege de dezincriminare.

Pedepsele aplicate ca urmare a condamnării, nu sunt numai cele prevăzute expres în hotărârea penală menţionată mai sus. La acestea se adaugă şi anularea înregistrării în scopuri TVA, pedeapsă care rezultă exclusiv din condamnarea menţionată.

Ca o consecinţă automată, ope legis, a condamnării, prin Decizia nr. 385 din 10.02.2020 a ANAF s-a dispus anularea, din oficiu, a înregistrării în scopuri de TVA, motivat de faptul că, înregistrarea în scopuri de TVA, conform art. 316, art. 317 din Codul fiscal, a fost anulată potrivit art. 316 alin. (11) lit. c) din Codul fiscal, cu data comunicării prezentei decizii, întrucât, persoana impozabilă/asociaţii/administratorii, are/au înscrise în cazierul fiscal infracţiuni şi/sau atragerea răspunderii solidare cu debitorul.

Prin hotărârile penale de condamnare nu s-a dispus nicio măsură cu privire la atributul TVA al S.C. A. S.R.L.

Din această perspectivă, s-a apreciat că anularea înregistrării în scopuri de TVA reprezintă o extindere a pedepsei aplicată prin hotărârile penale de condamnare, iar măsura are efecte ireversibile pentru S.C. A. S.R.L., în condiţiile în care a achitat atât amenda, cât şi prejudiciul care i-a fost imputat în cadrul dosarului penal. Retragerea atributului TVA este o măsură care produce efecte dramatice asupra S.C. A. S.R.L, mult mai ample decât pedepsele la care a fost condamnată prin hotărârea judecătorească menţionată. Din această perspectivă, având în vedere criteriile Engel dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, retragerea atributului TVA constituie o veritabilă pedeapsă penală.

S-a subliniat de către contestatoarea S.C. A. S.R.L că anularea înregistrării în scopuri de TVA produce consecinţe deosebit de grave faţă de societate, dat fiind obiectul său de activitate - acela de societate de producţie şi realizare construcţii civile şi industriale -, dar şi de societate care desfăşoară activităţi de comerţ cu materiale de construcţii. Contestatoarea S.C. A. S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 11 alin. (8) şi (9) din Codul fiscal.

Dată fiind severitatea măsurii aplicate de către organul administrativ fiscal, având în vedere şi efectele negative pe care această măsură le are, respectiv anularea înregistrării în scopuri de TVA, prevăzută de art. 11 alin. (8) şi art. 316 alin. (11) lit. c) din Codul fiscal, această măsură are caracterul unei adevărate pedepse penale, astfel cum s-a reţinut în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în interpretarea şi aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, că noţiunea de "acuzaţie penală" are caracter autonom, din motivele precizate în jurisprudenţa Curţii, precum şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reieşind că atributul "autonom" semnifică faptul că înţelesul noţiunii de acuzaţie penală este propriu, independent de înţelesul pe care acesta în are în legislaţia şi jurisprudenţa statelor membre.

Pentru a stabili dacă există o acuzaţie în materie penală în sensul stabilit prin Protocolul nr. 7, instanţele europene au stabilit criterii de apreciere, şi anume: calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, natura infracţiunii, precum şi gradul de severitate al acesteia, criterii cunoscute drept "Criteriile Engel".

Ca urmare a analizei criteriilor indicate, sfera noţiunilor de "acuzaţie în materie penală" şi "sancţiune penală" poate fi extinsă, de exemplu, şi la sancţiunile de natură fiscală sau administrativă. (Cauza Rosenquist c. Suediei, Decizia din 14.09.2004).

În concluzie, ca urmare a condamnării, contestatoarea S.C. A. S.R.L. a arătat că nu i s-a aplicat doar pedeapsa amenzii penale de 80.000 RON, ci şi pedeapsa anulării înregistrării în scopuri TVA (retragerea atributului TVA) care, în cazul concret, este mult mai drastică, producând pierderi enorme pentru societate, aşa cum a detaliat mai sus.

În teză subsidiară, în măsura în care nu s-ar considera că suntem în prezenţa unei dezincriminări a faptei, S.C. A. S.R.L a solicitat să se ia act că ne aflăm în prezenţa unei legi penale mai favorabile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 6 din C. pen.. A susţinut în acest sens că, într-adevăr, în această teză subsidiară, suma de 20% din baza de calcul, prin gravitatea ei (înseamnă cea 1.848.000 RON) reprezintă o adevărată pedeapsă penală în sensul autonom al acestei noţiuni conferit de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, putând fi asimilată amenzii din dreptul intern. Prin urmare, contestatoarea a considerat că pedeapsa amenzii de 80.000 RON, la care se adaugă anularea înregistrării în scopuri TVA aplicată în speţă, trebuie înlocuită cu pedeapsa instituită de legea nouă mai favorabilă.

Astfel, în favoarea aplicării în cauză dispoziţiilor art. 6 C. pen., contestatoarea a formulat un argument distinct, întemeiat pe dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe noţiunea autonomă de "pedeapsă" dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene. În această teză, a apreciat că suma de 20% din baza de calcul, la care face referire art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, este în realitate, în circumstanţele concrete ale speţei, o "pedeapsă penală" în sensul autonom al acestei noţiuni inclusă în art. 7 din Convenţie. Fiind o pedeapsă pecuniară, de natura amenzii penale din dreptul intern, este evident că aceasta este mai blândă decât pedeapsa cu închisoarea ce i-a fost aplicată, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din C. pen.

Curtea Europeană a atribuit noţiunii de pedeapsă penală la care face referire art. 7 din Convenţie un sens autonom, distinct de cel dat de normele juridice interne, acest termen este în strânsă legătură cu noţiunea de "acuzaţie în materie penală" prevăzută de art. 6 din Convenţie, noţiune care este, de asemenea, autonomă în jurisprudenţa Curţii.

În cauză, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv şi disuasiv, nu are rolul de recuperare a prejudiciului, fiind evident din formularea textului de lege că rol în recuperarea prejudiciului îl au dispoziţiile privind plata acestuia şi plata dobânzilor (eventual a penalităţilor) la care art. 10 modificat face referire expresă. Prin urmare, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv.

În acest sens, contestatoarea S.C. A. S.R.L a subliniat că, în caz de neplată a acestei sume, se va dispune pedeapsa închisorii, dacă nu se achită prejudiciul, sau pedeapsa amenzii penale, dacă se achită prejudiciul, dar nu se achită în plus şi 20% din baza de calcul, ceea ce înseamnă că atât sancţiunea de 20%, cât şi închisoarea sau amenda penală, sunt sancţiuni care aparţin aceleiaşi ramuri de drept, dreptul penal.

Această pedeapsă este instituită exclusiv în favoarea statului şi nu exonerează pe debitor de la plata prejudiciului. În plus, s-a arătat că această sancţiune este aplicabilă în cadrul unei proceduri penale, la capătul unui proces care are drept scop verificarea îndeplinirii condiţiilor de tragere la răspundere penală. Suma de 20% din baza de calcul în speţa de faţă, în măsura în care s-ar reţine că fapta este producătoare de prejudiciu, este în cuantum de aproximativ 1.848.000 RON. Aşadar, prin cuantumul ei, aceasta are o gravitate deosebită, specifică pedepsei penale.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii s-au stabilit mai multe criterii potrivit cărora o sancţiune fiscală poate fi considerată o sancţiune penală: când nu are un scop reparator, ci urmăreşte pedepsirea persoanei vinovate, când are un scop preventiv şi represiv, când are o amploare deosebită, iar în caz de neplată, expune persoana vizată riscului închisorii.

Contestatorul B., în precizările la contestaţia formulată în cauză, depuse la dosar la data de 10 iunie 2021, a susţinut, în esenţă, că, prin sentinţa penală contestată în cauză a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire de grup infracţional organizat (art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003) şi la 4 ani şi 11 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 11 luni de închisoare. Totodată, a fost obligat, în solidar cu ceilalţi inculpaţi, la plata prejudiciului de 9.238.577 RON rezultat al infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin decizia penală nr. 408/A din 16 decembrie 2019 i-a fost respins apelul declarat în cauză, fiind păstrată în întregime soluţia instanţei de fond.

Prin Legea nr. 55 din 31 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 1 aprilie 2021, a fost modificat substanţial art. 10 din Legea nr. 241/2005 .

Pentru plata prejudiciului, coinculpata S.C. A. S.R.L. a achitat următoarele sume: la 12 decembrie 2014 - 1.500.000 RON; la 15 ianuarie 2015 - 50.000 RON; la 19 ianuarie 2015-50.000 RON; la 26 ianuarie 2015 - 900.000 RON; la 29 septembrie 2015 - 1.027.305 RON; la 26 noiembrie 2020 - 5.709.607 RON. Aşadar, a fost achitat integral prejudiciul reţinut prin hotărârea a cărei executare o contestă.

De asemenea, ca urmare a faptului că au fost achitate toate datoriile către bugetul de stat înainte de 31 decembrie 2020, în temeiul O.U.G nr. 69/2020, organul fiscal a dispus anularea obligaţiilor de plată accesorii prin decizia nr. 24537/17.12.2020.

În fine, la 12 mai 2021, coinculpata S.C. A. S.R.L. a achitat şi suma de 1.848.000 reprezentând 20% din baza de calcul, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a notificată prin Legea nr. 55/2021.

Prin urmare, s-a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (11) şi art. (12) din Legea nr. 241/2005.

În teză principală, contestatorul B. a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 4 C. pen., fapta pentru care a fost condamnat fiind dezincriminată prin Legea nr. 55/2021, lege intrată în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost condamnat.

Contestatorul a considerat că punctul 4 din Legea nr. 55/2021 reprezintă în realitate o dezincriminare a faptei de evaziune fiscală, în condiţiile în care prejudiciul, dobânzile şi penalităţile sunt achitate integral. Aşa cum a arătat, a fost achitat integral prejudiciul cauzat, accesoriile aferente, precum şi 20 % din baza de calcul şi prin urmare, art. 4 din C. pen. devine aplicabil în speţă.

În sensul tezei potrivit căreia ne-am afla în prezenţa unei dezincriminări a faptei, contestatorul a menţionat că pledează şi Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, decizie referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 55/2021. În mai multe rânduri, în considerentele aceste decizii, Curtea Constituţională analizează proiectul de lege la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate ca fiind o lege de dezincriminare.

În teză subsidiară, în măsura în care nu se va considera că suntem în prezenţa unei dezincriminări a faptei, contestatorul B. a solicitat să se ia act că, în cauză, ne aflăm în prezenţa unei legi penale mai favorabile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 6 C. pen.. Astfel, pedeapsa prevăzută de noua lege, 20 % din baza de calcul, este echivalentă amenzii, în timp ce el a fost condamnat la închisoare, ipoteză prevăzută în alineatul al treilea al normei menţionate.

A arătat că, într-adevăr, în această teză subsidiară, suma de 20% din baza de calcul, prin gravitatea ei, înseamnă aproximativ 1.848.000 RON, reprezentând o adevărată pedeapsă penală, în sensul autonom al acestei noţiuni conferit de Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, putând fi asimilată amenzii din dreptul intern. Prin urmare, contestatorul inculpat B. a considerat că pedeapsa cu închisoarea de 4 ani şi 11 luni aplicată în speţă trebuie înlocuită cu pedeapsa instituită de legea nouă, mai favorabilă.

În favoarea aplicării în cauză dispoziţiilor art. 6 C. pen., contestatorul a formulat un argument distinct, întemeiat pe dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe noţiunea autonomă de "pedeapsă" dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene.

În această teză, a apreciat că suma de 20% din baza de calcul, la care face referire art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, este în realitate, în circumstanţele concrete ale speţei, o "pedeapsă penală" în sensul autonom al acestei noţiuni inclusă în art. 7 din Convenţie. Fiind o pedeapsă pecuniară, de natura amenzii penale din dreptul intern, este evident că aceasta este mai blândă decât pedeapsa cu închisoarea ce i-a fost aplicată, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din C. pen.

Curtea Europeană a atribuit noţiunii de pedeapsă penală la care face referire art. 7 din Convenţie un sens autonom, distinct de cel dat de normele juridice interne. Acest termen este în strânsă legătură cu noţiunea de "acuzaţie în materie penală" prevăzută de art. 6 din Convenţie, noţiune care este, de asemenea, autonomă în jurisprudenţa Curţii.

Având în vedere că, în speţa de faţă, este vorba de protecţia unor drepturi fundamentale şi ţinând seama de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, contestatorul inculpat B. a apreciat că, interpretările pe care Curtea le dă "pedepsei penale" şi "acuzaţiei în materie penală", trebuie aplicate şi în prezenta contestaţie la executare.

În cauză, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv şi disuasiv, ea nu are rolul de recuperare a prejudiciului, fiind evident din formularea textului de lege că rol în recuperarea prejudiciului îl au dispoziţiile privind plata acestuia şi plata dobânzilor, eventual penalităţilor, la care art. 10 modificat face referire expresă. Prin urmare, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv.

În acest sens, contestatorul a subliniat că, în caz de neplată a acestei sume, se dispune pedeapsa închisorii, dacă nu se achită prejudiciul, sau pedeapsa amenzii penale, dacă se achită prejudiciul, dar nu se achită în plus şi 20% din baza de calcul, ceea ce înseamnă că atât 20%, cât şi închisoarea sau amenda penală, sunt sancţiuni care aparţin aceleiaşi ramuri de drept, dreptul penal. Suma de 20% din baza de calcul în speţa de faţă, în măsura în care s-ar reţine că fapta este producătoare de prejudiciu, este în cuantum de 1.848.000 RON. Aşadar, prin cuantumul ei, aceasta are o gravitate deosebită, specifică pedepsei penale.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii s-au stabilit mai multe criterii potrivit cărora o sancţiune fiscală poate fi considerată o sancţiune penală: când nu are un scop reparator, ci urmăreşte pedepsirea persoanei vinovate, când are un scop preventiv şi represiv, când are o amploare deosebită, iar în caz de neplată, expune persoana vizată riscului închisorii.

Prejudiciul, dobânzile şi penalităţile au fost achitate integral şi în aceste condiţii, aplicarea Legii nr. 55/2021 numai în cauzele în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, este discriminatorie şi încalcă dispoziţiile art. 4 şi art. 16 din Constituţia României, întrucât creează o situaţie mai grea şi nejustificată pentru persoanele care au achitat integral prejudiciul şi accesoriile, dar faţă de care a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii noi. S-a menţionat aşadar că nu este vina persoanelor aflate în astfel de situaţii că procesul lor s-a judecat mai repede decât al altor persoane aflate în situaţii similare.

Curtea a constatat că stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde acordarea clemenţei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se acordă graţierea trebuie să se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeaşi situaţie, pot beneficia de iertarea pedepsei.

În susţinerea contestaţiei la executare, inculpatul B. a ataşat la dosar următoarele înscrisuri: ordinul de plată din 12 decembrie 2014 pentru suma de 1.500.000 RON; ordinul de plată din 15 ianuarie 2015 pentru suma de 50.000 RON; ordinul de plată din 19 ianuarie 2015 pentru suma de 50.000 RON; ordinul de plată din 26 ianuarie 2015 pentru suma de 900.000 RON; ordinul de plată din 29 septembrie 2015 pentru suma de 1.027.305 RON; ordinul de plată din 26 noiembrie 2020 pentru suma de 5.709.607 RON; decizia nr. 24537 din 17 decembrie 2020 privind anularea obligaţiilor de plată accesorii; ordinul de plată din 12 mai 2021 pentru suma de 1.848.000 RON; adresă în română şi italiană, prin care a arătat că solicită judecata în lipsă şi doreşte să fie reprezentat de avocat ales; hotărârea instanţei italiene, care atestă că este în arest la domiciliu în executarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Craiova.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 iunie 2021, la interpelarea instanţei, contestatorii B. şi S.C. A. S.R.L, prin apărător ales, au arătat că temeiul juridic al contestaţiei la executare este reprezentat de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la disp. art. 595 din C. proc. pen., invocând, în principal, aplicarea disp. 4 din C. pen. şi, în subsidiar, aplicarea disp. art. 6 din C. pen.. Contestatorul persoana fizica a formulat cerere de judecare în lipsă conform art. 364 alin. (4) din C. proc. pen.

Analizând contestaţia la executare formulată, s-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 254 din 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. x/2016, referitor la persoana juridică-inculpat S.C. A. S.R.L. şi la inculpatul B., s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. s-au recalificat faptele cu privire la care inculpata persoană juridică S.C. A. S.R.L. Craiova ce a fost trimisă în judecată, potrivit legii în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplic art. 74 alin. (1) lit. aşi) c şi alin. (2) C. pen. anterior, şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi respectiv cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (2) C. pen. anterior şi art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. anterior a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de la pedeapsa de 4 ani şi 11 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 66 C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 11 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior a fost condamnată inculpata persoană juridică S.C. A. S.R.L. Craiova la pedeapsa de 80.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prev. de art. 531 alin. (3) lit. d) C. pen. anterior, respectiv interdicţia de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 397 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român - prin reprez. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică Bucureşti şi, printre alţii, au fost obligaţi inculpatul B. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. C. S.R.L. Bistriţa Năsăud, prin lichidator D., precum şi inculpata persoană juridică S.C. E. S.A. Sibiu, S.C. A. S.R.L. Craiova, S.C. F. S.R.L. Craiova şi S.C. G. S.R.L. Băileşti, în solidar, la plata sumei de 9.238.577 RON reprezentând despăgubiri civile către această parte civilă, cu obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, de la data când acestea au devenit scadente, până la data executării integrale a plăţii.

S-a constatat că S.C. A. S.R.L. Craiova a achitat, conform ordinelor de plată nr. x/12.12.2014, suma de 1.500.000 RON, nr. 162/15.01.2015 suma de 50.000 RON, nr. 212/19.01.2015, suma de 50.000 RON şi nr. 319/26.01.2015, suma de 900.000 RON, cu titlu de "plată provizorie parţială" în dosarul nr. x/2012.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 249 alin. (5) C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra stocului de marfă al S.C. A. S.R.L. Craiova, astfel cum a fost comunicat prin adresa nr. x/13.10.2014, până la concurenţa sumei de 9.238.577 RON.

Hotărârea Curţii de Apel Craiova a rămasă definitivă prin decizia penală nr. 408/A din 16 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, printre altele, referitor la apelurile declarate de persoana juridică-inculpat S.C. A. S.R.L. şi de inculpatul B., a decis admiterea apelului declarat de inculpata S.C. A. S.R.L. Craiova împotriva sentinţei penale nr. 259 data de 08 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori. A desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, a constatat că apelanta - intimată inculpată persoană juridică S.C. A. S.R.L. Craiova a achitat şi suma de 1.027.305 RON prin O.P. nr. x din 29 septembrie 2015 în cursul procedurii de cameră preliminară . S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, dacă nu contravin deciziei. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de B..

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 55 din 31 martie 2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial Nr. 332 din 1 aprilie 2021, dispoziţiile relevante din Legea nr. 241/2005 au următorul cuprins:

Art. 9 - (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale (…).

Art. 10 - (1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.

(1/1) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. (1/2) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1/1).

Regimul sancţionator al infracţiunii de evaziune fiscala prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 în urma modificărilor operate prin Legea nr. 55/2021:

Pedeapsa amenzii prevăzute alternativ cu pedeapsa închisorii nu are caracter autonom, în sensul ca instanţa de judecată nu are un drept de opţiune între cele două categorii de sancţiuni penale - amenda sau închisoarea - în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, potrivit criteriilor de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 74 C. pen., ci sancţiunea amenzii poate fi aplicată numai în condiţiile dezvoltate de art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021.

Către aceasta concluzie conduce interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 55/2021, prevederile art. 10 având rolul de a stabili cadrul procesual penal în care poate sau trebuie aplicată sancţiunea penală a amenzii. Astfel, prevederile art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu trebuie interpretate şi aplicate izolat, ci numai în coroborare şi raportare la dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ, al căror rol completator este de a stabili condiţiile de natura substanţială (cuantumul prejudiciului) şi procesual penală (momentul achitării prejudiciului) în care devine aplicabilă prevederea din prima parte a art. 9 din Legea nr. 241/2005 privind pedeapsa penală a amenzii pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

O interpretare contrară ar atrage lipsa de coerenţă şi totodată contrarietatea celor doua dispoziţii legale, dacă legiuitorul a prevăzut pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea în textul de reglementare al art. 9 din Legea nr. 241/2005 ar însemna că instanţa de judecată să poată aplica aceasta sancţiune în cazul oricărei forme infracţionale, indiferent de cuantumul prejudiciului (chiar şi mai mare de 100.000 euro) şi fără a ţine seama dacă acesta a fost recuperat până la rămânerea definitivă a hotărârii. O asemenea interpretare este infirmată prin chiar textul articolului legal următor - art. 10 din Legea nr. 241/2005- care stabileşte, pe paliere financiare, condiţiile de aplicare a pedepsei amenzii reglementate prin partea introductiva a art. 9 din Legea nr. 241/2005.

În consecinţă, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 55/2021, rezultă următorul sistemul sancţionator:

- în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 9, dacă valoarea prejudiciului este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, pedeapsa este închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi; dacă acest prejudiciu cauzat a fost recuperat în cursul urmăririi penale sau al judecăţii se aplică pedeapsa cu amenda. Se instituie, astfel, un caz de aplicare obligatorie a pedepsei amenzii dacă sunt îndeplinite cerinţele legale privind cuantumul prejudiciului şi momentul recuperării sale integrale. Aceasta prevedere legală are valoarea juridică a unei cauze de atenuate a pedepsei, obligatorie pentru instanţa de judecata, cu efecte juridice proprii, de sine-stătătoare, constând în înlocuirea pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii.

- în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 9, dacă valoarea prejudiciului nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, pedeapsa este tot închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi; dacă acest prejudiciu a fost recuperat în cursul urmăririi penale sau al judecăţii se poate aplica pedeapsa cu amenda. Se instituie un caz de aplicare facultativă a pedepsei amenzii, alternativ cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani (ale cărei limite rămân aşadar nemodificate), dacă sunt îndeplinite cerinţele legale privind cuantumul prejudiciului şi momentul recuperării sale integrale. Aceasta prevedere legală are valoarea juridica a unei cauze facultative de atenuare a pedepsei, constând în posibilitatea înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii.

- în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 9, dacă valoarea prejudiciului depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani. Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani. Nu a intervenit nicio modificare legislativă în ceea ce priveşte regimul sancţionator, chiar şi în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, neexistând nicio cauza de atenuare a regimului sancţionator reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 241/2005 în urma ultimei modificări legislative.

- conform art. 10 alin. (1)/1 şi 1/2: în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 lit. h) din C. proc. pen.. Se reglementează o cauză de nepedepsire, respectiv fapta există, constituie infracţiune, dar din motive de politică penală nu se mai pedepseşte. Dispoziţiile se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului, ceea ce conferă cauzei de nepedepsire caracter real. Natura juridică a acestor prevederi este de cauză de nepedepsire, astfel cum rezulta din formularea lipsită de echivoc din textul legal, care face trimitere inclusiv la temeiul de drept procesual de stingere a acţiunii penale, art. 16 lit. h) din C. proc. pen.. Curtea Constituţională a statuat expres că "se reglementează şi o cauză de nepedepsire" în paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021.

Domeniul de aplicare:

După cum rezultă din exprimarea in terminis a legiuitorului, cauzele de atenuare facultativă sau obligatorie a pedepsei reglementate în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi respectiv cauza de nepedepsire reglementată în art. 10 alin. (1)/1 din Legea nr. 241/2005 modificată, sunt condiţionate de acoperirea prejudiciului, respectiv şi a cotei de 20% din baza de calcul, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Aceste cauze de atenuare a pedepsei şi cauze de nepedepsire nu se aplică inculpaţilor faţă de care hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a rămas definitivă, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021 şi care nici nu au achitat integral prejudiciul până la rămânerea definitivă a hotărârii, dar l-au achitat (inclusiv cu majorarea de 20% din baza de calcul) după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, o interpretare diferită ar adăuga la lege.

Nu există egalitate în drepturi între aceste două categorii de persoane, întrucât situaţia lor diferă în substanţă, inculpaţii aflaţi în cursul procesului penal au achitat prejudiciul cu respectarea momentului procesual al rămânerii definitive a hotărârii, iar persoanele faţă de care procesul a luat sfârşit, eventual cu mult înainte de intrarea în vigoare a legii care a introdus cauze de atenuare a pedepsei şi de nepedepsire se afla în cursul executării hotărârii, când nu mai pot fi repuse în discuţie fapte şi împrejurări care ţin de fondul acuzaţiei penale şi al acuzaţiei civile accesorii celei penale; în acest ultim caz, achitarea prejudiciului echivalează cu punerea în executare a unei hotărâri definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În cauza penală dedusa judecăţii, procesul s-a finalizat prin hotărârea definitivă cu mai mult de 1 an şi 3 luni înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, astfel că nu este operabil criteriul celerităţii procedurii care ar fi operat în defavoarea contestatorilor, astfel cum aceştia pretind.

- Prin decizia nr. 932/din 14 decembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în forma în vigoare la acea dată - care prevedea o cauză de reducere a pedepsei, Curtea Constituţională fiind sesizată chiar cu domeniul de aplicare al acestei cauze de reducere a pedepsei, a statuat în mod expres:

"Curtea a reţinut că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă.

Principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat.

În legătură cu critica referitoare la încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea reţine că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. În consecinţă, Curtea constată că, în speţa examinată, primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal".

Prin aceasta decizie Curtea Constituţională nu a statuat asupra încălcării principiului egalităţii în faţa legii faţă de inculpaţii în raport de care hotărârea a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a legii, ci doar a extins beneficiul aplicării textului legal până la termenul imediat următor intrării în vigoare a legii, indiferent de faza în care se afla procesul penal, însă numai până la rămânerea definitivă a hotărârii.

- Prin deciziile nr. 1.483 şi 1.470 din 8.11.2011, Curtea Constituţională a României a statuat că dispoziţiile art. 3201 din C. proc. pen. - acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ce au o dublă natură - procesuală şi de drept material, sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Aşadar, prevederile art. 3201 din C. proc. pen. anterior se aplicau până la începerea cercetării judecătoreşti, iar în situaţii tranzitorii (recunoaşterea vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi - anterior Legii nr. 202/2010, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit legii noi - după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 care a introdus art. 3201 din C. proc. pen. anterior), până la primul termen de judecată cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011.

Prin urmare, cauza specială de reducere a pedepsei - art. 3201 din C. proc. pen. anterior - s-a aplicat numai în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive (în situaţii tranzitorii), şi nu a fost susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile în faza executării. Nu a fost admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice - unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Sunt relevante pentru problematica suspusă dezbaterii şi alte decizii pronunţate de Curtea Constituţională referitoare la neaplicarea retroactivă, după rămânerea definitivă a hotărârii, a dispoziţiilor art. 3201 din C. proc. pen. anterior care cuprindeau o cauza de reducere a pedepsei ca urmare a recunoaşterii faptei de către inculpaţi:

- decizia nr. 512 din 15 mai 2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 20.06.2012 - "principiul aplicării legii penale mai favorabile... în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 din C. proc. pen. nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din C. pen. referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din C. pen. ...aşa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept".

- decizia nr. 185 din 6 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi ale art. 3201 din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 248 din 12.04.2012 şi decizia 80 din 2 februarie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 20.03.2012.

În decizia nr. 573 din 3 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 741 din C. pen. anterior, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25.05.2011, Curtea Constituţională a dezvoltat principiul egalităţii în faţa legii, astfel:

"Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii - art. 16 alin. (1) din Constituţie".

Rezultă în mod evident că nu s-a avut în vedere egalitatea în faţa legii între inculpaţii aflaţi în cursul procesului penal în diferite stadii procesuale şi cei faţă de care hotărârea a rămas definitivă.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil (spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).

Argumentele invocate de apărarea din prezenta cauză penală fac referire la tratamentul juridic de clemenţă care nu ar fi justificat de situaţia diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluţionării cauzei, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei fiind în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei.

Aceste argumente nu sunt aplicabile în cauză, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, la analizarea egalităţii în faţa legii - în ceea ce priveşte cauzele de reducere a pedepselor sau care influenţează răspunderea penală - se au în vedere diferitele stadii procesuale din timpul procesului penal, iar nu compararea situaţiei persoanelor aflate în cursul procesului penal cu situaţia persoanelor faţă de care hotărârea a rămas definitivă, tocmai pentru ca aceste situaţii nu sunt egale, ele diferă în substanţă.

Astfel, chiar în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea Constituţională a menţionat că instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza în primă instanţă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Se susţine că "Tratamentul juridic diferenţiat afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanţă, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioada".

Prin urmare, se află în situaţii juridice egale sau comparabile din punct de vedere al aplicării unei cauze de atenuare a pedepsei inculpaţii aflaţi în cursul procesului penal, iar nu şi cei faţă de care hotărârea a rămas definitivă.

Deciziile pronunţate de Curtea Constituţională referitoare la neconstituţionalitatea art. 8 din Legea nr. 543/2002 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât fundamentele juridice sunt diferite. Astfel, graţierea este o cauză care înlătură executarea pedepsei, prin urmare, a fost nevoie de instituirea unui criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului graţierii, ţinând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracţiunii, întrucât la finalul procesul penal toţi inculpaţii condamnaţi pentru infracţiuni comise într-un interval de timp definit se aflau în situaţii de egalitate obiectivă şi rezonabilă - primeau o pedeapsă pentru infracţiunile comise într-un anumit interval de timp.

Prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 a evaziunii fiscale nu fac referire la data comiterii infracţiunii, ci la o anumită conduită procesuală a inculpaţilor în cursul procesului penal, constând în acoperirea prejudiciului până la un anumit moment procesual. Cauzele de atenuare a pedepsei şi cauza de nepedepsire au o natură juridică mixtă - se fundamentează pe măsuri procesuale - dar produc efecte de drept substanţial, asupra răspunderii penale.

Dispoziţiile care înlătură executarea pedepsei, astfel cum este graţierea, se raportează la momentul comiterii infracţiunii, întrucât pedeapsa este o consecinţă a infracţiunii.

Acoperirea prejudiciului până la rămânerea definitivă a hotărârii nu are legătură cu momentul comiterii infracţiunii, ci depinde doar de voinţa acuzatului, rămâne strict la latitudinea lui.

Din acest punct de vedere, legea penală care instituie o cauză de nepedepsire respectiv o cauza de atenuare a pedepsei decurgând din voinţa inculpatului de a achita prejudiciul în cursul procesului penal, nu poate retroactiva şi în raport de procesele penale finalizate definitiv, întrucât s-ar aduce atingere principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. În aceste situaţii, retroactivitatea ar fi impusă exclusiv de voinţa şi acţiunea persoanei condamnate de a achita prejudiciul după rămânerea definitivă a hotărârii, iar nu în virtutea unor prevederi legale generale şi obiectiv aplicabile.

Totodată, dacă dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 s-ar aplica şi proceselor penale finalizate, ar însemna că toate hotărârile penale de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 să fie susceptibile de reformare pe calea contestaţiei la executare, pentru valorificarea cauzei de atenuare a pedepsei sau a cauzei de nepedepsire, determinate numai de manifestarea de voinţă a persoanelor condamnate de a achita prejudiciul în orice moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii, poate chiar până la împlinirea termenului de reabilitare. O asemenea procedura care nu intervine decât ca efect al unei anumite conduite a persoanei condamnate în faza de executare a hotărârii încalcă efectul autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale definitive şi excede aplicării legii penale mai favorabile reglementate de art. 6 C. pen.

Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii. Se produce şi un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

Achitarea prejudiciului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se înscrie în efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii definitive, fără a da naştere dreptului la reexaminarea hotărârii definitive în scopul obţinerii unei cauze de reducere a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire neprevăzută de legea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii.

S-a constatat că nu este incidentă instituţia dezincriminării conform art. 4 C. pen. pentru următoarele considerente:

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 din C. pen., potrivit căruia "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă".

Textul este completat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia dispoziţiile art. 4 din C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Ipoteza avută în vedere este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care dobândeşte o cauza de atenuare a pedepsei adăugata conţinutului constitutiv sau o cauza de nepedepsire, dar rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv.

Dezincriminarea unei infracţiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispoziţiilor de incriminare, însă trebuie apreciată în concret, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracţiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracţiune. Dezincriminarea va opera numai atunci când fapta comisă de inculpat, potrivit legii noi, nu mai atrage răspunderea penală, respectiv persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată. În acest sens s-a statuat: suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii: atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă; şi, respectiv, în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 9/2016).

Instituirea unei cauze de atenuare a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire nu echivalează cu dezincriminarea, întrucât în aceste situaţii fapta există, constituie infracţiune, însă din motive de politica penală legiuitorul a înţeles să confere conduitei procesuale a persoanei acuzate, de achitare a prejudiciului, valenţele unei împrejurări favorabile care determină reducerea sau aplicarea unei pedepse mai uşoare, respectiv nepedepsirea pentru infracţiunea comisă.

Prin Decizia nr. 651/2018 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. şi ale art. 4 din C. pen., Curtea Constituţională a reţinut:

"37. Pentru determinarea legii penale mai favorabile, consacrată de art. 6 din C. pen., s-a adoptat criteriul aprecierii în concret, legea penală mai blândă fiind cea care conduce la un rezultat favorabil pentru inculpat, după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte şi ţinând seama de toate împrejurările cauzei... Curtea constată că nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispoziţiilor art. 595 din C. proc. pen., ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pentru că numai în acest fel se respectă voinţa şi logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din C. pen. instituţia aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă şi din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei), dar acestea nu se circumscriu ipotezei art. 6 din C. pen. şi, deci, nu pot constitui temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă".

Apărarea a invocat anumite paragrafe din Decizia nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale prin care s-a efectuat un control a priori de neconstituţionalitate al Legii nr. 55/2021, pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate, obiecţie respinsă. În cuprinsul paragrafelor 79, 91,104 şi următoarele Curtea Constituţională a făcut referire la instituţia dezincriminării, însă aceste considerente sunt de ordin general, în cadrul obiecţiilor de neconstituţionalitate intrinsecă, în subcapitolele 2.2.3.-2.2.6, pentru a explica opţiunea politică a statului de a acorda clemenţa persoanelor care au achitat prejudiciul derivând din infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005, clemenţa manifestată prin reducerea pedepsei sau înlăturarea răspunderii penale că urmare a antrenării unei forme de răspundere civila.

Neintervenirea dezincriminării infracţiunii de evaziune fiscală prin modificările aduse prin Legea nr. 55/2021 rezultă cu evidenţă din alte paragrafele ale aceleiaşi decizii nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale, care a menţionat:

"70. Legea criticată modifică Legea nr. 241/2005 în sensul că elimină cauzele de reducere a pedepsei închisorii şi reglementează pedeapsa principală alternativă a amenzii pentru infracţiunile de la art. 8 şi 9. Aplicarea amenzii poate fi dispusă, potrivit art. 10 alin. (1), dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare opţională sau obligatorie, după caz, a pedepsei principale a amenzii.

71. În privinţa celor două texte de incriminare se reglementează şi o cauză de nepedepsire, care se aplică dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen . . . . . . . . . ."

97."Prin urmare, legea criticată nu stabileşte pedepse fixe şi nu afectează competenţa judecătorului de a realiza individualizarea judiciară a faptei, ci reglementează, în funcţie de ipoteza normativă aplicabilă, numai pedeapsa închisorii, alternativ pedeapsa închisorii cu cea a amenzii şi, în fine, numai pedeapsa amenzii. Alegerea unui astfel de regim sancţionator are la bază o dozare a pericolului social al infracţiunii comise în funcţie de un dublu criteriu, respectiv prejudiciu produs/acoperit, cele mai grave fiind sancţionate numai cu închisoare, cele mai uşoare cu pedeapsa amenzii, iar cele intermediare prin apelarea la un sistem mixt, în funcţie de decizia judecătorului".

104."... reglementarea unui caz special de nepedepsire şi stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesităţii identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină şi să reparare integritatea bugetului public ..."

119." Practic, în cauza de faţă, legiuitorul nu a făcut altceva decât să convertească o circumstanţă personală în sfera celor reale justificat de scopul urmărit - recuperarea rapidă a prejudiciului provocat bugetului de stat."

130. "Curtea observă că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din "baza de calcul", la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Prin Decizia nr. 147 din 30 martie 2019, par. 31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma "baza de calcul", ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale".

Dezincriminarea va opera numai atunci când fapta comisă de inculpat, potrivit legii noi, nu mai atrage răspunderea penală, respectiv persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată. Deci fapta concreta nu mai este sancţionată de legea penală, actul de conduita al persoanei nu mai este în mod concret prevăzut şi sancţionat de legea penală, nemairealizându-se o corespondenta între actul de conduita şi prevederea din legea penală. Nefiind atrasă răspunderea penală, în mod automat nici răspunderea civilă derivând dintr-o infracţiune nu poate fi antrenată, având în vedere ca infracţiunea constituie temeiul juridic unic al acţiunii penale şi acţiunii civile, conform art. 9 C. pen.. Aşadar, dezincriminarea determină soluţia de achitare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza întâi C. proc. pen., iar nu încetarea procesului penal conform art. 16 lit. h) din C. proc. pen., iar sub aspectul laturii civile intervine lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., iar nu obligarea la achitarea prejudiciului.

Urmare a unei eventuale dezincriminări, acţiunea penală va fi stinsă, iar acţiunea civilă rămâne lipsită de suportul acţiunii penale, urmare a relaţiei de accesorialitate, astfel că răspunderea civilă nu va fi soluţionată în cadrul procesului penal.

Dezincriminarea constituie opera legiuitorului, iar nu rezultatul conduitei condamnatului de a achita prejudiciul produs prin infracţiune, soluţia dezincriminării nu poate fi obţinută în urma unei anumite manifestări procesuale a acuzatului, lăsată la latitudinea lui.

Referitor la anularea înregistrării în scop de TVA este reglementata prin dispoziţiile art. 316 din Codul fiscal.

Conform art. 316 alin. 11 din Codul fiscal, organele fiscale competente anulează înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA: c) dacă asociaţii/administratorii persoanei impozabile sau persoana impozabilă însăşi au înscrise în cazierul fiscal infracţiuni şi/sau faptele prevăzute la art. 4 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierul fiscal, de la data comunicării deciziei de anulare de către organele fiscale competente (art. 4 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015 prevede: in cazierul fiscal se înscriu şi informaţii din documentele întocmite pentru atragerea răspunderii solidare, patrimoniale sau a inactivităţii fiscale, după cum urmează: a) atragerea răspunderii solidare cu debitorul, stabilită prin decizie a organului fiscal competent, emisă în condiţiile Codului de procedură fiscală, rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege sau prin hotărâre judecătorească definitivă, în situaţia în care decizia organului fiscal a fost atacată în justiţie).

Art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede: 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat. 2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. 3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenţie.

Primul paragraf enunţă cele trei componente-cheie ale principiului non bis in idem: 1. cele două proceduri trebuie să fie de natură "penală", 2. acestea trebuie să aibă ca obiect aceeaşi infracţiune şi 3. trebuie să fie vorba despre repetarea procedurii penale. Aceasta a treia componentă include trei elemente: a doua procedură trebuie să fie nouă, prima decizie trebuie să fie "definitivă" şi acesteia nu trebuie să i se aplice excepţia menţionată la paragraful al doilea.

Sintagma "procedură penală", folosită în textul art. 4 din Protocolul nr. 7, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale aplicabile expresiei "acuzaţie în materie penală" şi termenului "pedeapsă", care figurează la art. 6 şi, respectiv, la art. 7 din Convenţie.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa sau nu a unei "acuzaţii în materie penală" trebuie apreciată în funcţie de trei criterii, denumite în mod curent "criteriile Engel" [Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC)]. Curtea a apreciat ca, pentru a asigura coerenţa interpretării Convenţiei în ansamblul său, este preferabil ca aplicabilitatea principiului non bis in idem să fie reglementată de criteriile definite în hotărârea în cauza Engel [A şi B împotriva Norvegiei (MC), pct. 105-107]. Primul este calificarea juridică a faptei în dreptul intern; cel de-al doilea este însăşi natura faptei; iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească. Criteriile al doilea şi al treilea sunt alternative şi nu neapărat cumulative. Acest lucru nu împiedică totuşi adoptarea unei abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existenţa unei acuzaţii în materie penală [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), pct. 53; Jussila împotriva Finlandei (MC), pct. 30-31; Mihalache împotriva României (MC), pct. 54].

Anularea înregistrării în scop de TVA a fost dispusa faţă de persoana juridică din prezenta cauza prin Decizia nr. 385/10.02.2020 emisă de Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Anularea înregistrării în scop de TVA nu reprezintă o pedeapsă distinctă de pedeapsa penală, ci o consecinţă a condamnării persoanei juridice sau persoanei fizice administrator pentru anumite fapte prevăzute expres de lege, în acest caz - fapte care au atras răspunderea solidară cu debitorul stabilită prin hotărâre judecătorească definitiva. Nu s-a parcurs o noua procedura distincta, ci decizia s-a emis în considerarea exclusivă a faptei cauzatoare a unei datorii solidare a persoanei juridice şi administratorului acesteia, către stat, fapta stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă. Anularea înregistrării în scop de TVA nu are un domeniu de aplicare general, ci limitat de natura faptei comise pentru care a intervenit o hotărâre definitivă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de calitatea persoanei în cauză. Prin urmare, nu se aplică tuturor persoanelor juridice, ci numai cu respectarea anumitor condiţii imperative care îi limitează domeniul de aplicare şi o circumstanţiază.

Impunerea de către diferite autorităţi a unor sancţiuni diferite în ceea ce priveşte acelaşi comportament poate fi într-o anumita măsură admisibilă în raport de articolul 4 din Protocolul nr. 7, în pofida existenţei unei decizii finale. O combinaţie de sancţiuni în astfel de cauze trebuie luată în consideraţie ca un întreg, întrucât reprezentantul sau administratorul persoanei juridice cunoştea care sunt consecinţele comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005, prin care s-au adus prejudicii bugetului statului, prin urmare consecinţa anularii înregistrării în scop de TVA era previzibilă, dat fiind domeniul în care se activa, şi în care a fost săvârşită infracţiunea, vechimea existenţei entităţii juridice, practicile sale în materie comercială.

În cauza R.T. împotriva Elveţiei (30.05.2000) s-a decis ca o condamnare la pedeapsa închisorii şi retragerea permisului de conducere ca urmare a comiterii aceleiaşi infracţiuni nu echivalează cu repetarea procedurilor penale într-un mod contrar articolului 4 din Protocolul nr. 7. Trebuie constatat că anularea permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Curtea Europeana a constatat că deşi anularea litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri.

În cauza Maszni împotriva României (2006) Curtea Europeana a precizat ca deşi dreptul intern califică anularea permisului de conducere drept o măsură administrativă, ea îmbracă, prin gradul sau de gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi se aseamănă aşadar cu o pedeapsă penală. Curtea reaminteşte apoi că art. 4 din Protocolul nr. 7 are că scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate, evitând astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru acelaşi comportament de către instanţele aceluiaşi stat. Or, în speţă, trebuie constatat că anularea permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Într-adevăr, Curtea constată că, deşi anularea litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri. Strânsa legătură dintre cele două sancţiuni determină Curtea să concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării penale, din care face parte integrantă (a se vedea,mutatis mutandis, cauzele R.T., şi Nilsson). Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7.

În cauza Nilsson c. Suedia, 13 decembrie 2005, Curtea Europeană a menţionat ca art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice condamnarea penală a unei persoane de două ori pentru aceeaşi faptă, dar nu interzice aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă, cât timp acestea au scop diferit. În speţă, Curtea a constatat că reclamantul a fost sancţionat penal cu o pedeapsă, însoţită de retragerea permisul său de conducere. Curtea a constatat că scopul celor două sancţiuni este diferit, iar retragerea permisului de conducere este o consecinţă previzibilă a comiterii unei infracţiuni rutiere grave, astfel că nu are relevanţă faptul că, din raţiuni procedurale, cele două sancţiuni au fost aplicate în cadrul unor proceduri diferite - una penală, iar una administrativă. Retragerea permisului nu implică faptul că reclamantul a fost "judecat sau pedepsit din nou… pentru o infracţiune pentru care a fost deja în cele din urmă… condamnat" cu încălcarea articolului 4 § 1 din Protocolul nr. 7.

Aplicând criteriile şi principiile degajate din jurisprudenţa Curţii Europene se poate concluziona că cele două sancţiuni aplicate persoanei juridice - condamnarea la pedeapsa amenzii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 şi anularea înregistrării în scop de TVA au fost impuse de diferite autorităţi diferite privind aceleaşi fapte, există o legătură suficient de strânsă din punct de vedere material şi temporal pentru a putea fi considerate ca făcând parte din aceeaşi procedură, astfel încât procedura administrativă care s-a impus în consecinţa condamnării nu constituie o procedura noua, ci se încadrează în prima procedură penală. Persoana juridica nu a fost nici judecată, nici pedepsită a doua oară pentru o infracţiune pentru care a făcut deja obiectul unei condamnări definitive şi prin urmare, nu a existat o repetare a procedurii, contrar art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

S-a observat că anularea înregistrării în scop de TVA a implicat faptul că persoana juridica a fost găsită în mod definitiv vinovată de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, cauzatoare a unor prejudicii ce constituie debite solidare ale persoanei juridice impozabile şi persoanei fizice administrator. Decizia în acest sens a fost luată la scurt timp de la pronunţarea hotărârii în cadrul procedurii penale, s-a bazat în mod direct pe condamnarea definitivă a persoanei juridice pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi, prin urmare, nu a inclus examinarea separată de către organele fiscale a infracţiunii sau a comportamentului fiscal fraudulos în cauză. Cele doua proceduri sunt legate intrinsec din punct de vedere material şi temporal şi constituie una şi aceeaşi procedură, fără a se încălca art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Decizia de anulare a înregistrării în scop de TVA nu a fost emisă pe baza unei reexaminări a comportamentului şi răspunderii persoanei juridice în temeiul legislaţiei fiscale, realizată independent şi distinct de evaluarea efectuată în cadrul procedurii penale, ci dimpotrivă decizia s-a bazat în mod direct şi exclusiv pe o condamnare definitivă pentru o infracţiune prin care s-a adus atingere integrităţii bugetului de stat - datorie solidara şi, prin urmare, nu a implicat o examinare separată a infracţiunii sau a comportamentului în cauză. În consecinţă, există o legătură suficient de strânsă, din punct de vedere material şi temporal între procedura penală şi procedura fiscală pentru a considera că acestea făceau parte din mecanismul integrat de sancţiuni, prevăzut de dreptul naţional; procedura mixtă nu constituie o repetare a acţiunii penale în justiţie, interzisă de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (cauza A şi B împotriva Norvegiei pct. 144-147 şi 149-154).

Atât timp cât cele două proceduri penală şi fiscală urmăresc scopuri complementare şi, prin urmare, abordează în concret aspecte diferite ale conduitei infracţionale, procedura fiscală a fost o consecinţă previzibilă, atât în drept, cât şi în practică, a aceluiaşi comportament incriminat, având în vedere atât calitatea de comerciant a persoanei juridice, experienţa sa profesională, dar şi caracterul accesibil şi previzibil al legii care a impus aceasta sancţiune fiscală, procedura fiscală a fost străină de orice colectare şi reapreciere a elementelor de probă din procedura penală, preluând stabilirea faptelor efectuată în mod definitiv în cadrul unei procedurii penale, se poate concluziona că cele doua proceduri mixte nu au încălcat dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei, întrucât procedura fiscală nu a fost o repetare a procedurii penale, nu a fost separată material şi temporal, ci a constituit o consecinţă directă a procedurii penale, formând împreuna un ansamblu integrat şi coerent cu rol şi funcţii complementare. Astfel, nu a existat o repetare a procedurii penale, contrar art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Referitor la natura juridică a procentului de 20% din baza de calcul al prejudiciului, cuprins în reglementarea art. 101 din Legea nr. 241/2005:

Conform articolului 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi art. 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.

A fost reglementată aşadar o cauză specială de nepedepsire, care operează indiferent de valoarea prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii. Pentru a beneficia de cauza de nepedepsire este necesar a fi recuperat integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Legiuitorul a reglementat o singură condiţie pentru a opera cauza specială de nepedepsire, respectiv să fie acoperit integral, înainte de pronunţarea hotărârii definitive de condamnare, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.

Prin această cauză de nepedepsire legiuitorul a reglementat o formă de sancţiune civilă, această majorare de 20% din valoarea prejudiciului reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept.

Natura de forma de răspundere civilă a majorării de 20% din valoarea prejudiciului rezultă chiar din Decizia nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale:

"102. legea reglementează o cauză specială de nepedepsire înlocuind răspunderea penală cu una civilă în cazul acoperirii prejudiciului, majorat cu 20%, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile." "103. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili taxele şi impozitele, precum şi de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate pe dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit paragrafului 15 al Deciziei nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014 ... statul, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului."

"106. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea mai rapidă a finalităţii urmărite".

"107. Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitaţie la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relaţiilor sociale încălcate, şi anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluţiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât şi în recuperarea prejudiciilor suferite.

Este opţiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite - de natură penală sau extrapenală - pentru a asigura alimentarea corectă şi rapidă a bugetului de stat, în condiţiile în care integritatea acestuia a fost afectată. În acest domeniu, care nu ţine de drepturile şi libertăţile fundamentale, marja de apreciere a legiuitorului în folosirea sau nu a mijloacelor de drept penal sau în modul de configurare a infracţiunilor este foarte mare." "109. Or, reglementarea unui caz special de nepedepsire şi stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesităţii identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină şi să reparare integritatea bugetului public". "130.

Totodată, Curtea observă că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din "baza de calcul", la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Prin Decizia nr. 147 din 30 martie 2019, par. 31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma "baza de calcul", ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale.

De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale".

Procentul de 20% din baza de calcul a prejudiciului are natura unei forme de răspundere civilă, o despăgubire distinctă raportată la valoarea prejudiciului, prin a cărui plată persoana vinovată de infracţiunea de evaziune fiscală este exonerată de răspundere civilă. Reprezintă o situaţie în care se acordă prioritate reîntregirii bugetului de stat în detrimentul răspunderii penale a persoanei, care în acest caz va răspunde civil inclusiv în mod suplimentar cu procentul de 20% din prejudiciu.

Procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, este aşadar reglementat cu titlul de sancţiune civilă care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea comisă. Neavând caracterul unei pedepse penale, nu cade sub incidenta dispoziţiilor art. 6 din C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii.

Scopul procentului de 20% nu este represiv, ci, dimpotrivă se subsumează unui instrument de înlocuire a răspunderii penale aferente faptei comise. Caracterul de răspundere civilă este dat şi de cuantumul variabil, în funcţie de prejudiciu, a cărui valoare o influenţează şi pe aceea a despăgubirii suplimentare.

Gravitatea, respectiv valoarea financiară a acestui procent de 20% este variabilă, fiind dată de valoarea prejudiciului la care se raportează calculul, astfel că un eventual cuantum ridicat este o consecinţă directă a valorii însemnate a prejudiciului. Cuantumul redus sau mediu al prejudiciului va influenta în consecinţă şi valoarea procentului de 20%, astfel că există o relaţie direct proporţională între prejudiciul cauzat în mod direct prin săvârşirea faptei şi procentul de 20% din acest prejudiciu, procent care constituie o forma de răspundere civilă care înlătură răspunderea penală.

Valoarea însemnată a procentului de 20% din prezenta cauză penală este o consecinţă directă a cuantumului ridicat al prejudiciului rezultat din comiterea infracţiunii de către persoanele condamnate, astfel că, în mod indirect aceasta valoare însemnată li se datorează, tot astfel cum este şi producerea prejudiciului, astfel ca nu pot invoca ulterior caracterul autonom de sancţiune penală al procentului de 20% în considerarea cuantumului ridicat, acesta fiindu-le imputabil.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 6 din C. pen.:

În ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, cauzele de reducere şi de nepedepsire se aplică doar pentru infracţiunile în curs de judecată, dar nu se aplică în procesele penale în care s-a pronunţat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021 o hotărâre definitivă de condamnare.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Textul legal prevede imperativ când operează reducerea pedepsei închisorii sau amenzii, atunci când intervine o lege mai favorabilă după o hotărâre definitivă de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei - anume când pedeapsa definitivă aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Dispoziţiile art. 6 din C. pen. realizează un echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Prin garantarea principiului legalităţii se face o individualizare legală a pedepsei, înlăturându-se partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă fără a face o nouă individualizare.

Sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se va înţelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menţionată în norma de incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, săvârşită sub imperiul legii penale vechi şi cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din C. pen. ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 7/2014).

Dispoziţiile art. 187 din noul C. pen., care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanţelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanţelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanţelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei şi a circumstanţelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispoziţiile art. 79 din C. pen. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 8/2014) .

Prin Legea nr. 55/2021 au fost aduse modificări legislative esenţiale care au vizat capitolul III al Legii nr. 241/2005"Cauze de reducere a pedepselor, interdicţii şi decăderi". Au fost reglementate o cauză obligatorie de reducere a pedepsei - art. 10 alin. (1) teza a doua a din Legea nr. 241/2005, o cauză facultativă de reducere a pedepsei - art. 10 alin. (1) teza întâi şi o cauză de nepedepsire - art. 10 alin. (1)1 din acelaşi act normativ.

Având în vedere ca ambii contestatori au fost condamnaţi pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, ceea ce a însemnat producerea unui prejudiciu peste 500.000 euro, dacă se aflau în cursul procesului penal la momentul adoptării Legii nr. 55/2021, se încadrau în dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, respectiv beneficiau de cauza de nepedepsire numai dacă achitau prejudiciul şi procentul de 20% din baza de calcul la care se adăugă dobânzi şi penalităţi. Achitarea doar a prejudiciului nu determină aplicarea unei cauze de atenuare obligatorie sau facultativă a pedepsei conform art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Nu au intervenit modificări legislative privind limitele de pedeapsa prevăzute de noua lege pentru aceeaşi infracţiune comisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021, în sensul art. 187 din C. pen., respectiv pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Cauzele de reducere a pedepsei nu intră în noţiunea de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă în forma consumată, astfel cum rezultă şi din deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în materia aplicării dispoziţiilor art. 6 din C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii.

Cu atât mai mult, cauza de nepedepsire nu se circumscrie domeniului de aplicare a art. 6 C. pen., întrucât constituie o cauză care împiedică continuarea exercitării acţiunii penale, prin înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă, care rămâne şi constituie infracţiune, numai consecinţa penală este înlăturată. După cum s-a argumentat anterior, cota de 20% din prejudiciu reglementată prin art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 nu reprezintă o sancţiune penală, ci constituie o formă de răspundere civilă, menită să înlăture răspunderea penală, pe fondul marjei de acţiune a politicii penale a statului, care acorda prioritate reparării prejudiciilor aduse bugetului de stat.

Prin Decizia nr. 13/2017 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a argumentat: raţiunea dispoziţiilor art. 6 din C. pen. nu este aceea de a repune în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a înlătura de la executare partea din sancţiune care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei în raport cu dispoziţia legală în vigoare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din C. proc. pen., rap la art. 595 din C. proc. pen. s-a respins contestaţia la executare formulata, ca neîntemeiată. În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., au fost obligaţi contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B., aflaţi în culpă procesuală, la plata sumei de 200 RON, fiecare, cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit traducătorului autorizat (aferent activităţii de traducere a înscrisurilor în limba italiana), în sumă de 313,74 RON, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021 au declarat contestaţii contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B..

Au solicitat admiterea contestaţiei desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, având în vedere nemotivarea hotărârii, iar în situaţia în care s-ar constata că hotărârea este motivată, au solicitat admiterea contestaţiei pe fond.

În esenţă, contestatorii au susţinut că din perspectiva art. 4 din C. pen., noţiunea de lege penală de dezincriminare trebuie interpretată într-un sens mai larg, aşa cum a făcut-o Curtea Constituţională în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, decizie prin care s-a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 55/2021, lege incidentă în cauză. Astfel, punctul 4 din Legea nr. 55/2021 reprezintă în realitate o dezincriminare a faptei de evaziune fiscală în condiţiile în care prejudiciul, dobânzile, penalităţile, precum şi 20 % din baza de calcul sunt achitate şi art. 4 din C. pen. devine aplicabil în speţă. Un argument suplimentar pentru dezincriminare îl oferă chiar instanţa de fond atunci când consideră că procentul de 20 % din baza de calcul ar fi o sancţiune pur civilă, ar reprezenta o formă de răspundere civilă (paginile 20-22 din sentinţa atacată). Din moment ce fapta în discuţie ar antrena doar răspunderea civilă, implicând plata prejudiciului, a dobânzilor, a penalităţilor şi a unui procent de 20 % din baza de calcul (sancţiune civilă în opinia instanţei de fond) nu se mai poate vorbi de incriminarea faptei respective, de menţinerea ei în sfera ilicitului penal.

În susţinerea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 C. pen., au menţionat că dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi noţiunea autonomă de "pedeapsă" dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene în această teză, suma de 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 fiind în realitate, în circumstanţele concrete ale speţei, o "pedeapsă penală" în sensul autonom al acestei noţiuni inclusă în art. 7 din Convenţie. Fiind o pedeapsă pecuniară, de natura amenzii penale din dreptul intern, este evident că aceasta este mai blândă decât pedeapsa cu închisoarea ce le-a fost aplicată, astfel încât, devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din C. pen.

Având în vedere că în speţa de faţă este vorba de protecţia unor drepturi fundamentale şi ţinând seama de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, interpretările pe care Curtea le dă "pedepsei penale" şi "acuzaţiei în materie penală" trebuie aplicate şi în prezenta contestaţie la executare. Pentru a califica o pedeapsă ca fiind penală, Curtea a statuat că trebuie ţinut seama, alternativ, de natura şi scopul măsurii în cauză, de calificarea ei în dreptul intern, de procedurile asociate adoptării şi executării ei, precum şi de gravitatea acestei măsuri.

În cauză, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv, neavând rolul de recuperare a prejudiciului, fiind evident din formularea textului de lege că rol în recuperarea prejudiciului îl au dispoziţiile privind plata acestuia şi plata dobânzilor (eventual a penalităţilor) la care art. 10 modificat face referire expresă, suma de 20% din baza de calcul având un rol represiv.

În mod greşit instanţa de fond a înlăturat aceste argumente pe motiv că în cauză nu ar fi intervenit "modificări legislative privind limitele de pedeapsă prevăzute de noua lege pentru aceeaşi infracţiune comisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021, în sensul art. 187 din C. pen., respectiv pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma ei consumată fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.", aşa cum rezultă la pagina 23 din sentinţa atacată. Instanţa de fond se limitează la aplicarea exclusivă a dispoziţiilor legale interne, ignorând prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi au fost invocate expres. Trebuie remarcat că instanţa de fond nu a făcut absolut nicio referire la aplicabilitatea în cauză a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei pertinente a Curţii de la Strasbourg. Atunci când evaluează aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 6 din C. pen., paginile 22-24 din sentinţa atacată, instanţa de fond nu analizează în niciun fel incidenţa în cauză a acestor norme internaţionale şi nu răspunde punctual la argumentele fundamentate pe ele. Or, este evident că teza invocată aceea că suma de 20 % din baza de calcul este o pedeapsă penală echivalentă pedepsei amenzii, mai uşoară decât pedeapsa închisorii aplicată prin hotărârea de condamnare. În loc să analizeze incidenţa lor în cauză, instanţa de fond a preferat să le evite şi să se cantoneze exclusiv în domeniul dreptului penal intern, iar ignorarea acestora de către instanţa de fond, care nu a răspuns argumentelor derivate din ele, înseamnă încălcarea dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţia României care conferă un loc privilegiat Convenţiei în dreptul intern.

În concluzie, s-a susţinut că în principal sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 4 C. pen., iar în subsidiar cele ale art. 6 C. pen.. Dacă suma de 20% este considerată o sancţiune civilă în sens larg, aşa cum susţine instanţa de fond, ne aflăm în prezenţa unei discriminări şi deci este aplicabil art. 4 C. pen., din contră, dacă suma de 20% este considerată o pedeapsă penală, atunci aceasta este mai uşoară decât cea care au fost aplicate şi sunt incidente dispoziţiile art. 6 C. pen.

Examinând contestaţiile declarate de contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021, prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare reprezintă o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale. Printr-o contestaţie la executare nu se pot invoca aspecte ce ţin de judecata pe fond a cauzei, ci doar aspecte care privesc executarea hotărârilor.

Potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei

Contestaţia la executare este un mijloc jurisdicţional de rezolvare a unor incidente ivite în cursul executării hotărârii, pe această cale putându-se invoca numai aspecte ce ţin de executarea acestora, iar nu şi de legalitatea şi temeinicia lor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. împotriva executării unei hotărâri penale se poate face contestaţie când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută (teza I) sau vreo împiedicare la executare (teza a II-a), cerere care, în conformitate cu prevederile art. 598 alin. (2) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte critica formulată de contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B. referitoare la nemotivarea sentinţei contestate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, fiind justă motivarea instanţei de fond, întrucât în considerentele hotărârii se regăsesc motivele şi argumentele care au condus la pronunţarea sentinţei, aceasta răspunzând criticilor formulate de către contestatori, precum şi dispoziţiile legale care au condus la respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei la executare. Deşi Convenţia Europeană obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, art. 6 nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk contra Olandei), astfel că se constată că instanţa de fond a analizat în mod efectiv criticile formulate de contestatori, sentinţa contestată fiind amplu motivată, aşa cum rezultă din considerentele acesteia, filele x din hotărâre.

Analizând în continuare criticile formulate, Înalta Curte reţine că prin sentinţa penală nr. 254 din 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. x/2016, referitor la persoana juridică-inculpat S.C. A. S.R.L. şi la inculpatul B., s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. s-au recalificat faptele cu privire la care inculpata persoană juridică S.C. A. S.R.L. Craiova ce a fost trimisă în judecată, potrivit legii în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplic art. 74 alin. (1) lit. aşi) c şi alin. (2) C. pen. anterior, şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat. În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi respectiv cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (2) C. pen. anterior şi art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. anterior a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de la pedeapsa de 4 ani şi 11 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 66 C. pen. anterior. În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 11 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior a fost condamnată inculpata persoană juridică S.C. A. S.R.L. Craiova la pedeapsa de 80.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prev. de art. 531 alin. (3) lit. d) C. pen. anterior, respectiv interdicţia de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 397 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român - prin reprez. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică Bucureşti şi, printre alţii, au fost obligaţi inculpatul B. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. C. S.R.L. Bistriţa Năsăud, prin lichidator D., precum şi inculpata persoană juridică S.C. E. SA Sibiu, S.C. A. S.R.L. Craiova, S.C. F. S.R.L. Craiova şi S.C. G. S.R.L. Băileşti, în solidar, la plata sumei de 9.238.577 RON reprezentând despăgubiri civile către această parte civilă, cu obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, de la data când acestea au devenit scadente, până la data executării integrale a plăţii.

S-a constatat că S.C. A. S.R.L. Craiova a achitat, conform ordinelor de plată nr. x/12.12.2014, suma de 1.500.000 RON, nr. y/15.01.2015 suma de 50.000 RON, nr. z/19.01.2015, suma de 50.000 RON şi nr. w/26.01.2015, suma de 900.000 RON, cu titlu de "plată provizorie parţială" în dosarul nr. x/2012.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 249 alin. (5) C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra stocului de marfă al S.C. A. S.R.L. Craiova, astfel cum a fost comunicat prin adresa nr. x/13.10.2014, până la concurenţa sumei de 9.238.577 RON.

Hotărârea Curţii de Apel Craiova a rămasă definitivă prin decizia penală nr. 408/A din 16 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, printre altele, referitor la apelurile declarate de persoana juridică-inculpat S.C. A. S.R.L. şi de inculpatul B., a decis admiterea apelului declarat de inculpata S.C. A. S.R.L. Craiova, a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, a constatat că apelanta - intimată inculpată persoană juridică S.C. A. S.R.L. Craiova a achitat şi suma de 1.027.305 RON prin O.P. nr. x din 29 septembrie 2015 în cursul procedurii de cameră preliminară . S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, dacă nu contravin prezentei decizii. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de B..

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, iar alin. (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.

Prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 1 aprilie 2021, la art. 4 s-au stabilit următoarele: La articolul 10, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins: "(11) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. (12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11)."

Aşadar, contrar criticilor formulate de contestatori, Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021 introduce o cauză de neimputabilitate în condiţiile în care persoana achită prejudiciul plus 20% din baza de calcul în curs de urmărire penală sau cercetare judecătorească, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Or, astfel cum rezultă persoanele faţă de care s-a pronunţate deja o hotărâre de condamnare definitivă nu pot beneficia de prevederile acestei legi.

Dispoziţiile art. 4 din C. pen. - Aplicarea legii penale de dezincriminare - stabilesc că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

Dispoziţiile art. 6 din C. pen. - Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei - stabilesc: (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. (4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. (5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. (6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. (7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) - (6).

Având în vedere dispoziţiile anterior menţionate şi contrar criticilor formulate de contestatorii SC. A. S.R.L. şi B., se reţine că prin instituirea unei cauze de atenuare a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire nu operează dezincriminarea faptei, dezincriminarea fiind numai atunci când fapta comisă de inculpat potrivit legii noi nu mai atrage răspunderea penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 9/2016 a stabilit "suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii: atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă; şi, respectiv, în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta".

În ceea ce priveşte susţinerea contestatorilor referitoare la aplicarea art. 6 din C. pen., Înalta Curte constată că prin Legea nr. 55/2021nu au intervenit modificări legislative în sensul art. 187 din C. pen. pentru aceiaşi infracţiune comisă anterior intrării în vigoare a legii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege care incriminează fapta săvârşită, iar cauzele de reducere a pedepsei nu intră în noţiunea de pedeapsă prevăzută de lege.

Criticile formulate de contestatori sunt nefondate, întrucât nu este vorba despre o lege de dezincriminare, iar achitarea prejudiciului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se înscrie în efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii definitive, nefiind posibilă reexaminarea hotărârii definitive în scopul obţinerii unei cauze de reducere a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire neprevăzută de legea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia la executare promovată de contestatorii SC. A. S.R.L. şi B. neputându-se reţine criticile acestora, întrucât în realitate, nu se urmăreşte lămurirea dispozitivului, ci o completare a acestuia, în sensul de a se constata dezincriminată fapta.

Concluzionând, Înalta Curte şi-a format convingerea că motivele contestaţiei invocate de către contestatori nu se circumscriu cazului prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., întrucât pe calea contestaţiei la executare se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor.

Înalta Curte, în acord cu argumentele Curţii de Apel Craiova, expuse în hotărârea contestată, care sunt însuşite în totalitate, observă că demersul judiciar aşa cum s-a menţionat şi în precedent nu poate fi fundamentat pe dispoziţiile art. 4 din C. pen. sau art. 6 din C. pen., acestea nefiind aplicabile în speţă.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, prin raportare la dispoziţiile art. 599 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile declarate de contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile declarate de contestatorii S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 134 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2021.

GGC - MM