Validity of suspension of tax objection pending criminal investigation and deductibility of transport expenses based on document discrepancies

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanţe, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, anularea Deciziei nr. 702/13.07.2015 de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscal pentru persoane juridice nr. x/10.04.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscal încheiat în data de 10.04.2015.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 33 din 27 februarie 2017, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte Decizia nr. 702/2015 emisă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi cu privire la pct. 1 şi 3, a anulat în parte decizia de impunere privind obligaţii fiscale de plată stabilite de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Inspecţie Fiscală CM pentru suma de 7.605 RON (5.299 RON impozit pe profit, 1.519 RON dobânzi de întârziere şi 787 RON penalităţi de întârziere).

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea cererii de anulare a Deciziilor nr. 1851/03.03.2015 şi nr. 2211/08.05.2015 emise de D.G.R.F.P. Braşov şi a cererii de obligare a D.G.R.F.P. Braşov de a soluţiona pe fond contestaţiile reclamantei înregistrate sub nr. x/24.10.2014 şi nr. y/08.01.2015, şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În argumentarea recursului, se susţine că prin hotărârea atacată, au fost încălcate normele de drept material aplicabile, dispunându-se restrângerea nejustificată a aplicării unor dispoziţii legale.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat pârâta recurentă a susţinut următoarele:

Referitor la pct. 1 din Decizia nr. 702/2015, organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Constanţa au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa sesizarea penală nr. 3972/16.04.2015 care vizează impozitul pe profit în sumă de 1.203.102 RON şi accesoriile aferente în sumă totală de 539.869 RON stabilită prin Decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală x/10.04.2015, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale vreunei/unor infracţiunii precum şi stabilirea persoanelor vinovate de săvârşirea acesteia/acestora, motiv pentru care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

Reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 702/2015 însa nu aduce argumente cu privire la nelegalitatea soluţiei de suspendare. Prin cererea de chemare în judecată se aduc argumente doar în sprijinul deductibilităţii cheltuielilor şi a realităţii tranzacţiilor efectuate.

Cu toate acestea instanţa de fond analizează pct. 1 din decizie şi arată că măsura de suspendare este nelegală, depăşind limitele învestirii.

Pe de altă parte, se consideră că între stabilirea cheltuielilor nedeductibile în sumă de 7.519.389 RON constatată prin Raportul de inspecţie fiscală din data de 10.04.2015 în baza căruia s-a emis Decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală x/10.04.2015 contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema existenţei unui circuit economico-financiar ce simulează realitatea tranzacţiilor, fapt motivat de faptul că societatea vânzătoare a cerealelor B. S.R.L. (ce au făcut obiectul prestărilor de servicii de transport pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere a TVA în sumă de 63.633 RON) nu funcţionează la sediul social şi nu a declarat livrările efectuate către societatea A. S.R.L. astfel că nu se pot stabili adevăratele societăţi comerciale furnizoare precum şi calitatea de persoană impozabilă a acestora.

Pentru marfa achiziţionată de la societatea B. S.R.L. reclamanta nu a prezentat copii ale autorizaţiilor de depozit acordate de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale din care să rezulte spaţiile autorizate în care au fost depozitate cerealele, nu a prezentat contracte de vânzare-cumpărare pentru întreaga cantitate de cereale achiziţionată de la societatea B. S.R.L., neputându-se determina persoana care trebuia să suporte cheltuielile de transport, nu a prezentat scrisori de trăsură (CMR) pentru toate facturile de transport.

Pentru marfa achiziţionată de la societatea B. S.R.L., societatea A. a înregistrat cheltuieli cu transportul acesteia în sumă de 265.139 RON.

În speţă, aspectele asupra cărora organul de soluţionare este învestit să se pronunţe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realităţii operaţiunilor efectuate de societate cu consecinţa diminuării taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat.

A proceda altfel, per a contrario, ar fi însemnat să se facă abstracţie de cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 132 din Legea nr. 207/2015, constatându-se indiciile săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce ar fi putut duce la o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, cu toate consecinţele care ar fi putut decurge din această situaţie.

În aceste condiţii poate exista o singură constatare a faptei, care cade în competenţa exclusivă a instanţei penale, datorită caracterului infracţional al faptei. Chiar dacă inspecţia fiscală, este, abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către contribuabil, odată ce neregula fiscală trece în sfera penală, singurul organ abilitat să, efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiciar penal în urma administrării unui probatoriu, în acest sens fiind invocată jurisprudenţă naţională şi unională în materia ce face obiectul cauzei.

Ca urmare, în condiţiile în care speţa priveşte determinarea bazei impozabile. care trebuie sa aibă la baza tranzacţii reale şi să fie, justificate cu documente, organele administrative de soluţionare a contestaţiei nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, prioritatea de soluţionare având-o organele penale care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor, precum şi faptul că în speţă operaţiunile efectuate au implicaţii fiscale pentru care se ridică problema realităţii acestora, nefiind însoţite de documente justificative.

Instanţa de fond a arătat ca o eventuala fapta de evaziune fiscala săvârşită de reprezentanţii societăţii B. S.R.L. nu poate avea influenţă hotărâtoare asupra cauzei, însă soluţia de suspendare a fost pronunţată având în vedere sesizarea penală formulat împotriva reprezentanţii reclamantei.

De asemenea, instanţa de fond a arătat că prin sesizarea formulată organul fiscal nu a arătat în concret existenţa unor indicii privind săvârşirea infracţiunii, însă C. proc. pen. nu prevede obligativitatea ca sesizarea penală să cuprindă în concret infracţiunea ci doar descrierea faptei ce formează obiectul sesizării.

Organul de cercetare penală se va pronunţa asupra faptelor sesizate, şi nu intra în competenţa instanţei de contencios să aprecieze că sunt sau suficiente indicii privind săvârşirea unei infracţiuni.

Referitor la pct. 3 din Decizia nr. 702/2015 instanţa de fond a arătat că reclamanta a prezentat documente justificative şi chiar dacă exista "mici inadvertenţe", cum ar fi "în scrisoarea de trăsura este menţionat alt transport, este o eroare, transportul fiind efectuat", "cantitatea este aproximativă", "s-a menţionat o cantitate cu aproximativ 2 tone în plus, nu duce la concluzia că acest transport nu s-a realizat" sau "petenta nu a prezentat tichetul de catar la locul încărcării", s-a apreciat că în speţă cheltuielile pot fi incluse în categoria celor deductibile.

Din analiza documentelor puse la dispoziţie de reclamantă nu rezultă doar "mici inadvertenţe", cum a apreciat instanţa de fond, întrucât reclamanta nu a prezentat scrisori de trăsură (CMR) pentru un număr de 4 facturi fiscale, iar documentele de transport prezentate pentru un număr de 9 facturi fiscale prezintă neconcordanţe în legătură cu data înscrisă în factură pentru transport şi data CMR-ului, cantitatea, locul încărcării/descărcării, expeditor şi destinatar. Reclamanta nu a prezentat tichete de cântar eliberate de furnizor la locul încărcării.

Organele de inspecţie fiscală au stabilit, pentru perioada iunie 2012 - septembrie 2013, cheltuieli nedeductibile în sumă de 33.122 RON reprezentând cheltuieli de transport (dintr-un număr de 13 facturi emise societatea C. S.R.L., societatea D. S.R.L., societatea E. S.R.L., societatea F. S.R.L., societatea G. SRL), pe motiv că societatea nu a prezentat în timpul controlului scrisori de trăsură (CMR) din care să rezulte transportatorul, expeditorul, destinatarul, locul încărcării şi locul descărcării, denumirea mărfurilor, cantitatea transportată. De asemenea, nu a prezentat nici tichete de cântar de la încărcarea mărfii în mijloacele de transport aşa cum este prevăzut în H.G. nr. 1373/2008 privind reglementarea furnizării şi transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România, din care să rezulte numerele de înmatriculare ale autovehiculelor.

Prin urmare, nu au fost respectate prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

CMR-uri pentru cheltuielile cu transporturi de mărfuri în valoare de 33.122 RON pe care reclamanta le-a prezentat în copie în susţinerea contestaţiei, nu au fost luate în calcul de organul de inspecţie fiscală, întrucât reclamanta nu a prezentat aceste documente în timpul controlului ci le-a depus ulterior în susţinerea contestaţiei în procedura administrativă.

Pentru a fi deductibile la calcul impozitului pe profit cheltuielile trebuie să respecte regula generală prevăzută la art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, respectiv să fie efectuate în scopul realizării de venituri impozabile şi să aibă la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune.

Conform legislaţiei în vigoare, proba contractului de transport se face prin scrisoarea de trăsură (CMR), care constituie dovada materială a condiţiilor prevăzute în contractul de transport în traficul rutier intern şi internaţional de mărfuri, precum şi dovada predării mărfii de către transportator la destinaţie şi a primirii mărfii de către beneficiar.

Modelul Scrisorii de transport este prezentat în Anexa nr. 14 la Ordinul MTI nr. 980/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere.

Fiecare transport trebuie însoţit de scrisoare de trăsură, aviz de expediţie, bonuri de cântar.

Din analiza documentelor prezentate de reclamantă rezultă că nu coincid cantităţile înscrise pe scrisorile de trăsură întocmite de S.C. C. S.R.L. cu cele înscrise pe facturi, nu au fost prezentat documente de transport pentru ruta Alexandria - Constanţa şi pe nici o scrisoare de transport nu se menţionează marfa transportată.

Având în vedere prevederile legale enunţate în speţă şi faptul că societatea nu a prezentat documente din care să rezulte o altă stare de fapt fiscală, rezultă că în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit cheltuielile de transport drept nedeductibile în suma de 33.122 RON în baza prevederilor art. 21, alin. (4), lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi că în mod legal contestaţia societăţii reclamante a fost respinsa ca neîntemeiată pentru impozitul pe profit în sumă de 5.299 aferent cheltuielilor nedeductibile în sumă de 33.122 RON, soluţia instanţei de fond fiind nelegală în această privinţă.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare intimata societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtei apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală.

În motivarea opţiunii sale procesuale s-au susţinut următoarele:

În ceea ce priveşte primul punct al deciziei, instanţa de fond a apreciat în mod corect că suspendarea soluţionării contestaţiei a fost dispusă în mod nelegal.

Organul fiscal a stabilit în mod nelegal că se impune suspendarea soluţionării contestaţiei în legătură cu suma de 1.742.971 RON prin considerarea ca nedeductibile a cheltuielilor în suma de 7.519.389 RON, suspiciunea acestora cum că ar exista o strânsa legătura între aceasta sumă şi caracterul infracţional al faptelor săvârşite nefiind fondată.

Prin sesizarea penală nr. 3972/16.04.2017 formulată, organul fiscal nu arată în concret existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni şi a înrâuririi hotărâtoare pe care ar avea-o soluţia penală.

În baza înscrisurilor prezentate de către reclamantă, organul fiscal putea verifica dacă includerea cheltuielilor nedeductibile în sumă de 7.519.389 RON în masa impozabilă şi calcularea aferentă a obligaţiilor fiscale a fost corectă, neavând importanţă faptul că societatea B. S.R.L. nu funcţionează la sediu şi că nu s-au declarat livrările efectuate. De asemenea, organul fiscal putea verifica cheltuielile de transport în baza contractelor de vânzare-cumpărare cereale înregistrate şi prezentate de către reclamantă.

Decizia instanţei de a anula punctul 3 al Deciziei nr. 702/2015 este una corectă şi legală, întrucât a prezentat facturile pentru operaţiunile efectuate, precum şi scrisori de trăsură, note de cântar, astfel încât organul fiscal competent cu soluţionarea contestaţiei trebuia să aprecieze că în speţa cheltuielile respective pot fi incluse în categoria cheltuitelor deductibile.

Contrar susţinerilor organului fiscal, există CMR-uri pentru cheltuielile cu transportul de mărfuri care au fost anexate contestaţiei, iar în timpul controlului fiscal acestea nu au fost luate în calcul de către Organul de inspecţie fiscală.

Facturile de transport şi CMR-urile atestă că transportul a fost efectuat.

Având în vedere că reclamanta a fost cumpărător de buna credinţă, bunurile fiind livrate fizic, respectiv serviciile prestate, astfel cum am prezentat, fără a avea obligaţia legală de a cerceta vreo fraudă săvârşită de către furnizorii săi sau de un alt operator în amonte în lanţul de livrare, marfa achiziţionată/serviciile fiind valorificate mai departe către alţi terţi, obţinându-se astfel venituri impozabile, prevederile art. 21 alin. (1) Codul fiscal devin aplicabile, neputând-se reţine în sarcina sa nicio obligaţie suplimentară sub formă de impozit pe profit.

În final, reclamanta intimată face trimitere la jurisprudenţa unională în legătură cu dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugate.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile recurentei pârâtei referitoare la depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de fond referitor la soluţionarea punctului 1 din Decizia nr. 702/13.07.2015, emisă de D.G.R.F.P. Constanţa - Serviciul de Soluţionare Contestaţii sunt întemeiate.

Decizia de impunere nr. x/10.04.2015 emisă de A.J.F.P. Constanţa este un act administrativ fiscal, fiind emis în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale conform art. 41 din O.G. nr. 92/2003, fiind supus procedurii de contestare reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003.

Astfel, potrivit art. 205 raportat la art. 207 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancţiunea decăderii. Conform art. 218 din acelaşi act normativ deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Din cele ce preced rezultă că obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal îl constituie anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Persoana vătămată prin această decizie, atunci când s-a luat măsura suspendării contestaţiei administrative, poate contesta în justiţie acest act administrativ solicitând înlăturarea efectelor sale vătămătoare prin anularea lui, urmare a demonstrării nelegalităţii măsurii de suspendare a soluţionării acesteia, cu obligarea corespunzătoare a organului fiscal la soluţionarea pe fond a acestei căi administrative de atac.

În speţă, reclamanta, prin cererea adresată instanţei de fond, a contestat măsura suspendării soluţionării contestaţiei, însă a ales să o critice numai din perspectiva impunerii sale suplimentare, în condiţiile în care organul fiscal care a instrumentat contestaţia administrativă nu a realizat o asemenea analiză referitor la suma de 1.742.971 RON, reprezentând impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În acest cadru, instanţa de fond nu era îndreptăţită a proceda la anularea deciziei, în dispoziţiile sale referitoare la suspendarea contestaţiei administrative, de vreme ce reclamanta nu s-a prevalat în apărarea sa de vreun motiv de nelegalitate în ce priveşte această măsură, precum şi de vătămarea unui drept sau interes legitim prin această dispoziţie.

Procedând la analiza legalităţii suspendării contestaţiei administrative dispusă prin decizia menţionată, cu depăşirea cadrului procesual cu care a fost învestită şi prin substituirea voinţei reclamantei, se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a contradictorialităţii şi dreptului la apărarea al părţii adverse, soluţia care se impunea, în raport de lipsa criticilor reclamantei referitoare la acest aspect, fiind respingerea cererii ca nefondată, conduită care va fi corectată de instanţa de control judiciar.

Respingerea cererii de anulare în ce priveşte dispoziţiile de impunere suplimentară din actele contestate referitoare la impozitul pe profit corespunzător neaceptării deductibilităţii cheltuielilor în sumă de 5.822 RON, reprezentând 50% din cheltuielile cu combustibilii şi anvelope, nu a fost recurată de reclamantă, astfel că această soluţie se bucură de autoritate de lucru judecat, nefăcând în consecinţă obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Sunt fondate şi criticile pârâtei referitoare soluţia instanţei de fond în legătura cu dispoziţia de la pct. 3 din decizia contestată, privind impunerea suplimentară a reclamantei cu suma de 7.605 RON, reprezentând impozit pe profit şi accesoriile aferente, decurgând din neacceptarea deductibilităţii cheltuielilor de transport aferente a 13 facturi în cuantum de 33.122 RON.

Pentru a fi deductibile la calcul impozitului pe profit cheltuielile trebuie să respecte regula generală prevăzută la art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, respectiv să fie efectuate în scopul realizării de venituri impozabile şi să aibă la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune.

În materie de transport de mărfuri, proba contractului de transport se face prin scrisoarea de trăsură (CMR), conform modelului prezentat în Anexa nr. 14 la Ordinul MTI nr. 980/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, care constituie dovada materială a condiţiilor prevăzute în contractul de transport în traficul rutier intern şi internaţional de mărfuri, precum şi dovada predării mărfii de către transportator la destinaţie şi a primirii mărfii de către beneficiar.

În cazul transportului rutier de bunuri divizibile, din categoria exploatări agricole sau depozite de produse agricole, utilizatorul are obligaţia conform art. 5 din H.G. nr. 1.373/2008 privind reglementarea furnizării şi transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România, de a nu transporta pe reţeaua de drumuri publice din România, bunuri divizibile fără tichet de cântar eliberat de furnizor.

Prin urmare, documentele justificative prin care se face dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune în materia serviciilor de transport de mărfuri de cereale, bunuri divizibile în accepţiunea legii, sunt factura, scrisoarea de trăsură şi bonul de cântar, toate acestea completate cu menţiunile prevăzute de legiuitor, între care trebuie să fie corespondenţă perfectă, pentru a face dovada realităţii operaţiunii de transport în cauză, pentru ruta convenită şi cantitatea de marfă transportată.

Or, în dezacord cu judecătorul fondului, este de observat că pentru facturile emise de societatea C. S.R.L. nu coincid cantităţile înscrise pe scrisorile de trăsură cu cele înscrise pe facturi, nu a fost prezentat un document de transport pentru ruta Alexandria - Constanţa şi pe nici o scrisoare de transport nu se menţionează marfa transportată.

Celelalte operaţiuni de transport pretinse prezintă neconcordanţe mai grave. Astfel, o factură este emisă de o societate de transport pentru o cantitate de cereale fără a se preciza ruta de transport, însă se prezintă două scrisori de trăsură pentru acest transport, din care una este emisă de o altă societate decât cea emitentă a facturii, iar un bon de cântar este emis la descărcare. În altă situaţie, emitentul facturii de transport nu coincide cu transportatorul din scrisoarea de trăsură de care se prevalează reclamanta. De asemenea, o societate facturează transport pentru reclamantă în calitate de furnizor, însă în bonul de cântar, cu dată ulterioară transportului, apare ca furnizor beneficiarul mărfii transportate, iar nu reclamanta, beneficiar apărând o altă societate decât cea menţionată în factură şi în CMR.

Astfel de vicii afectează toate documentele de care se prevalează reclamanta pentru justificarea deductibilităţii cheltuielilor cu transportul, aşa încât în mod corect organul fiscal nu a acceptat această operaţiune, nefiind justificată realitatea operaţiunilor de transport pretinse.

Prin urmare, actele administrativ fiscale contestate în prezenta cauză sunt legale, astfel că hotărârea instanţei de fond, care le invalidează, este dată cu aplicarea şi interpretarea normelor de drept material aplicabile, precum şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi rejudecând cauza va respinge acţiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva Sentinţei nr. 33 din 27 februarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2019.

GGC-GR