Constitutional review inadmissibility: absence of link between unconstitutionality exception and the specific grounds permitted for extraordinary appeal

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 25 august 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 1483/A din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., formulată de contestator.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 24 august 2021, contestatorul A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., susţinând că acestea contravin art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3) şi art. 148 din Constituţia României, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În argumentare, contestatorul a susţinut că excepţia invocată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa de contencios constituţional nu a admis anterior o excepţie care să vizeze prevederile art. 426 C. proc. pen., aceasta a fost invocată în cursul judecăţii, iar textul criticat are legătură cu obiectul cauzei deduse judecăţii.

Sub acest ultim aspect, a arătat că prin demersul său judiciar critică lipsa reglementării exprese, ca şi caz de contestaţie în anulare, a nemotivării hotărârii judecătoreşti, a reţinerii, prin decizie, a altor fapte decât cele care au făcut obiectul trimiterii în judecată, respectiv, a reţinerii, de către instanţa de apel, a unor mijloace de probă care nu au corespondent în probatoriul administrat în dosarul cauzei. Altfel spus, critică inexistenţa unor cazuri de contestaţie în anulare care să permită accesul la justiţie al persoanelor împotriva cărora s-au pronunţat hotărâri definitive, dar care nu răspund exigenţelor privind motivarea lor corespunzătoare.

A mai arătat că neconstituţionalitatea art. 426 C. proc. pen. trebuie privită prin raportare la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează principiului dublului grad de jurisdicţie, text de lege care, corelat cu prevederile art. 20 din Constituţie, conduce la concluzia că dispoziţiile legale invocate sunt, fără îndoială, neconstituţionale.

Prin comparaţie, deşi nemotivarea hotărârii judecătoreşti nu este un caz expres pentru care se exercită calea de atac a apelului, în practica judiciară, deseori, instanţele naţionale au admis apelul, aplicând direct dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi au trimis cauza spre rejudecare pentru a sancţiona lipsa motivării hotărârii primei instanţe (întemeindu-şi soluţia pe prevederile art. 148 din Constituţie şi pe cele ale art. 281 C. proc. pen.). Aceasta întrucât pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care nu îndeplineşte exigenţa motivării încalcă neîndoielnic principiul dublului grad de jurisdicţie. De aceea, soluţia instanţelor de apel de a trimite cauza spre rejudecare la fond, pentru nemotivarea hotărârii de primă instanţă, este singura cale care asigură respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Or, hotărârea nemotivată a primei instanţe nu este mai puţin legală decât hotărârea nemotivată a instanţei de apel.

Aşadar, hotărârea instanţei de apel care nu este motivată este nelegală si reprezintă o eroare de procedură, iar, în acest caz, justiţiabilul nu a beneficiat de al doilea grad de jurisdicţie, aşa cum impune CEDO, din moment ce judecata apelului nu a fost una legală, procedurală, corectă şi echitabilă (aspecte care nu pot fi verificate, în lipsa unei motivări a hotărârii).

De aceea, în astfel de situaţii, ambele hotărâri, atât cea de la fond, cât şi decizia din apel, trebuie să aibă acelaşi regim şi trebuie să fie supuse aceleiaşi sancţiuni, în cazul nelegalităţii lor ca urmare a nemotivării.

Or, această ipoteză trebuia inclusă de legiuitor printre cazurile de contestaţie în anulare întrucât lipsa motivării este o eroare de procedură, o eroare a instanţei prin care au fost încălcate drepturile justiţiabilului. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea, prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti

În concluzie, hotărârea reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a raţiunii care îl determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor asigură echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi, iar pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.

Pentru argumentele prezentate, contestatorul a conchis că textul art. 426 C. proc. pen. este neconstituţional deoarece afectează, prin conţinutul său, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi principiul dublului grad de jurisdicţie, motiv pentru a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, susţinând că un argument în plus în sensul dovedirii caracterului întemeiat al solicitării sale este faptul că o cerere similară a fost încuviinţată în dosarul nr. x/2021 al aceleiaşi instanţe, din care a fost disjunsă cauza sa.

Examinând, cu prioritate, admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorul A., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă întrucât excepţia nu are legătură cu obiectul cauzei.

În acest sens a reţinut că, în cauza pendinte, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 C. proc. pen., în ansamblul lor, a fost invocată după ce, prin încheierea penală din data de 11.08.2021, a fost admisă, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A., reţinându-se, printre altele, că motivul invocat de acesta, respectiv prescripţia răspunderii sale penale în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, în care a fost condamnat la o pedeapsă finală de 4 ani închisoare în regim de detenţie, se circumscrie cazului prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

A mai reţinut că situaţia nu este similară cu cea din dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Cluj (din care s-a disjuns cauza pendinte), întrucât în respectivul dosar s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 C. proc. pen., identică celei invocate în cauza pendinte, anterior soluţionării, în principiu, a contestaţiilor în anulare ce fac obiectul cauzei.

Totodată, a notat că prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 (paragraful 18), Curtea Constituţională a constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat, decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres prin art. 426 - 432 din C. proc. pen.. În plus, prin Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019 (paragraful 21), instanţa de contencios constituţional a statuat că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Pentru argumentele prezentate, constatând că textul de lege criticat nu îndeplineşte condiţia prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen.

*

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs contestatorul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 9 septembrie 2021, sub nr. x/2021/a1.

În argumentarea, în scris, a căii de atac formulate, reiterând fidel, în integralitate, aspectele invocate în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., recurentul a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii sale de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, arătând că această soluţie este singura aptă să-i asigure un tratament egal cu inculpaţii B. şi C., a căror solicitare similară a fost încuviinţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, din care a fost disjunsă cauza pendinte.

În acest sens, a arătat că, deşi, într-adevăr, situaţia din prezentul dosar nu este identică cu cea din dosarul nr. x/2021, în care au fost respinse, ca inadmisibile, contestaţiile în anulare obiect al cauzei, se impune a se constata că, în contestaţia în anulare pe care a formulat-o (care a fost admisă în principiu, dar respinsă pe fond) nu a invocat doar cazul prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen. (prescripţia răspunderii penale), ci şi nemotivarea hotărârii instanţei de apel.

Or, în condiţiile în care nemotivarea hotărârii din apel nu constituie un caz expres de contestaţie în anulare, se impune a se constata admisibilitatea cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru argumentele invocate, recurentul contestator a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 426 C. proc. pen.

Argumentele anterior prezentate au fost fidel susţinute de către apărătorul desemnat din oficiu al recurentului contestator, la termenul de dezbateri din 14 septembrie 2021, acestea, împreună cu concluziile reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

*

Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de contestatorul A., pentru următoarele considerente:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

Sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de acest mijloc procedural.

- existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014).

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În coordonatele prezentate, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte, similar Curţii de Apel Cluj, constată că excepţia de neconstituţionalitate formulată de contestatorul A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., care reglementează cazurile de contestaţie în anulare, a fost invocată de contestatorul A. la data de 24 august 2021, după ce, la data de 11 august 2021, contestaţia în anulare formulată de acesta a fost admisă, în principiu, doar prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Altfel spus, recurentul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 426 C. proc. pen. (în integralitate), criticând faptul că textul nu conţine un caz de contestaţie în anulare care să permită cenzurarea hotărârilor definitive nemotivate, în etapa judecării propriu-zise a contestaţiei în anulare (reglementată de art. 432 C. proc. pen.). Or, în această etapă, Curtea de Apel Cluj este chemată a evalua, prin prisma cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen., temeinicia susţinerilor recurentului exclusiv cu privire la intervenirea prescripţiei răspunderii sale penale în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, în care a fost pronunţată decizia contestată.

Prin urmare, deşi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. in integrum este invocată în cursul judecării contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplineşte exigenţa legăturii ei cu soluţionarea cauzei.

În etapa procedurii de judecată a căii extraordinare de atac analizate, obiectul examenului instanţei se limitează strict la verificarea incidenţei cazului prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanţa fiind ţinută de dispoziţiile încheierii de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, în procedura prev. de art. 431 C. proc. pen. şi neputând extinde analiza sa dincolo de aceste limite.

Distinct de această constatare, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a art. 426 C. proc. pen. in integrum nu îndeplineşte nici exigenţa necesităţii invocării ei în speţă, câtă vreme, prin demersul său, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiei legale criticate, ci aduce în discuţie necesitatea completării textului de lege cu un nou caz de contestaţie în anulare, vizând situaţia în care hotărârea instanţei de apel nu este motivată.

O atare solicitare, prin care se urmăreşte, practic, reglementarea posibilităţii cenzurării unei hotărâri penale definitive, în contestaţie în anulare, şi în alte situaţii decât cele strict reglementate prin art. 426 C. proc. pen., excedează în mod vădit competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Cererea de sesizare formulată de contestatorul A. contravine, aşadar, regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960 din 30.12.2014.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională. Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la completarea unei dispoziţii legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte constată că remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de contestatorul A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, motiv pentru care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. este inadmisibilă, soluţia dispusă prin hotărârea recurată fiind legală.

În fine, observă că cererea similară de sesizare a Curţii Constituţionale cu aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, formulată de contestatorii B. şi C. în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj (din care a fost disjunsă cauza pendinte), a fost încuviinţată în etapa verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiilor în anulare ce fac obiectul respectivului dosar.

Drept urmare, susţinerile recurentului A. privind o pretinsă inegalitate de tratament juridic nu au fundament, câtă vreme, intervenind în etapă distinctă a judecării contestaţiei în anulare (după admiterea în principiu), evaluarea chestiunii prejudiciale de faţă implică examinarea unor chestiuni distincte de cele examinate într-o etapă procesuală diferită, la cererea altor părţi.

Deopotrivă, raportat la motivele scrise de recurs, notează că eventuala invocare de către contestatorul A., în contestaţie în anulare, a nemotivării hotărârii instanţei de apel nu afectează concluzia instanţei supreme cu privire la neîndeplinirea condiţiei prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Aşa cum s-a arătat anterior, în procedura prev. de art. 432 C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj este chemată a stabili, în limitele admiterii în principiu a căii extraordinare de atac, doar dacă, raportat la susţinerile contestatorului privind intervenirea prescripţiei răspunderii sale penale, în cauză este incident cazul prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate de contestatorul A., Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva încheierii penale din data de 25 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii penale din data de 25 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2021.

GGC - MM