Fiscal evasion: appeal dismissed, substitution of suspended imprisonment with fine upheld and no retroactive non-prosecion applied

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în temeiul art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 6 alin. (3) C. pen. şi la art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005 modificată prin Legea nr. 55/2021 s-a admis cererea formulată de către persoana condamnată A. şi s-a înlocuit pedeapsa de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere, aplicată prin Sentinţa penală nr. 53/22.03.2019 a Curţii de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 189/A/23.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi cu aplicarea art. 76 alin. (1) şi art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu amenda penală în sumă de 1200 RON reprezentând 120 zile-amendă -10 RON/zi-amendă, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. c), alin. (6) din C. pen., cu reţinerea art. 76 alin. (1) şi a art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen.

S-au pus în vedere persoanei condamnate dispoziţiile art. 63 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că în cauză, condamnatul A., în temeiul art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., a formulat o cerere de aplicare a legii penale noi faţă de condamnarea dispusă prin Sentinţa penală nr. 53/2019 din data de 22.03.2019, în dosarul penal nr. x/2018 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 189/2020 din data de 23.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care a solicitat:

1. În principal, să se efectueze aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în baza art. 6 din C. pen., să se constate că legea nouă - art. 9 alin. (1) lit. b) prin raportare la art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 - instituie o cauză de nepedepsire şi astfel să se dispună încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen.

2. În subsidiar, să se efectueze aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în baza art. 6 din C. pen., să se constate că legea nouă - art. 9 alin. (1) lit. b) prin raportare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 - prevede în locul pedepsei închisorii care i-a fost aplicată numai amenda, astfel încât să se dispună înlocuirea pedepsei cu amenda şi să se înlăture în totalitate executarea amenzii.

Prin sentinţa penală nr. 53/2019 din data de 22.03.2019, pronunţată în dosarul penal nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu privire la care a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În cuprinsul hotărârii, instanţa de fond a reţinut faptul că, încă din cursul urmăririi penale, A. a achitat prin OP x/09.11.2017 şi OP y/09.11.2017 prejudiciul constatat prin RIF-ul din data de 14.11.2017 şi stabilit prin deciziile de impunere din data de 14.11.2017.

Prin decizia penală nr. 189/2020 din data de 23.07.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus admiterea apelului formulat de către inculpat, însă doar s-au înlăturat pedepsele complementare şi accesorii constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc.

S-a arătat că Legea nr. 55/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 01.04.2021 şi a adus modificări Legii nr. 241/2005, iar prevederile relevante din perspectiva prezentei cereri sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, respectiv în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 EURO, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 EURO, în echivalentul monedei naţionale se aplică pedeapsa cu amendă; art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 care prevede că în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare; art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005 care stipulează că dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11).

Apărarea condamnatului a învederat că acesta, la data de 10.05.2021, a achitat suma de 3.040 RON prin chitanţa pentru încasarea veniturilor bugetare şi a altor sume seria x nr. x, sumă care reprezintă 20% din baza de calcul a impozitului pe profit reţinut ca prejudiciu în cauză, precum şi suma de 1.045 RON prin chitanţa pentru încasarea veniturilor bugetare şi a altor sume seria x nr. x, sumă care reprezintă 20% din baza de calcul a contribuţiilor sociale reţinute ca prejudiciu în cauză.

Apărătorul condamnatului a susţinut că în această speţă trebuie aplicate prioritar prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

S-a arătat că, potrivit 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 (lege intrată în vigoare după momentul la care a rămas definitivă soluţia de condamnare a executorului), în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.

S-a susţinut că această prevedere legală în discuţie reprezintă legea penală mai favorabilă întrucât, spre deosebire de legea aflată în vigoare în momentul în care a rămas definitivă hotărârea de condamnare, instituie o cauză de nepedepsire pentru ipoteza în care se află condamnatul.

S-a precizat că, după cum rezultă chiar din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul penal nr. x/2018, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, contestatorul a acoperit întreg prejudiciul stabilit de către organele fiscale. Ulterior, în data de 10.05.2021, a achitat suma de 3.040 RON care reprezintă 20% din baza de calcul a impozitului pe profit reţinut ca prejudiciu în cauză, precum şi suma de 1.045 RON care reprezintă 20% din baza de calcul a contribuţiilor sociale reţinute ca prejudiciu în cauză.

Astfel, s-a susţinut că, în prezent, contestatorul se află în ipoteza reglementată de prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, existând un impediment pentru tragerea sa la răspundere penală.

S-a arătat că, în măsura în care s-ar interpreta că prevederile în discuţie nu îi mai sunt aplicabile întrucât hotărârea a rămas definitivă, s-ar ajunge la o sancţionare diferită a persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv la o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării atunci când se aplică un tratament diferit unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

Curtea examinând contestaţia formulată prin prisma motivelor invocate, a reţinut că, în speţă, nu este aplicabil textul prevăzut de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, fiind depăşit momentul procesual prevăzut în articol, respectiv urmărirea penală şi judecata s-au finalizat, hotărârea de condamnare rămânând definitivă la 23.07.2020 prin pronunţarea Deciziei penale nr. 189/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea a reţinut, aşa cum este statuat şi prin Decizia nr. 770/28.11.2019 a Curţii Constituţionale, că nu există nicio discriminare între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, deoarece aceste persoane nu se găsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări.

Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, s-a arătat că instanţa de contencios constituţional, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. De aceea, pentru persoanele care nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), se justifică în mod obiectiv şi rezonabil un tratament juridic neomogen, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, analizând situaţia persoanelor condamnate definitiv şi a celor în curs de judecată, Curtea Constituţională a reţinut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferenţa dintre situaţia persoanei condamnate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul C. pen. anterior sau Legea nr. 241/2005 nemodificată şi persoanele care se află în curs de judecată.

În legătură cu critica referitoare la încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea a reţinut că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare.

Curtea a apreciat însă, că este justificată cererea subsidiară a condamnatului, de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005 modificată prin Legea nr. 55/2021, respectiv "dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 EURO, în echivalentul monedei naţionale se aplică pedeapsa cu amendă".

Astfel, prin raportare la prevederile art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005 modificată prin Legea nr. 55/2021, instanţele trebuie să aplice obligatoriu pedeapsa amenzii în cazul recuperării prejudiciului.

Mai mult, Curtea, verificând condiţiile impuse de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a reţinut că dispoziţia legală se aplică doar în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, iar petentul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pe de altă parte, textul legal impune plata integrală a prejudiciului, plată pe care petentul a efectuat-o în cursul urmăririi penale.

Mai mult, în opinia Curţii, dispoziţia legală stabileşte doar pedeapsa cu amenda dacă prejudiciul este de sub 50.000 EURO, iar prejudiciul care i-a fost imputat condamnatului a fost de doar 20.419 RON, sumă care, indiferent de data la care ar fi analizată rata de conversie, se situează mult sub pragul legal.

Pe de altă parte, legea nouă constituie o lege penală mai favorabilă întrucât impune o pedeapsă mai uşoară (amenda) decât legea în baza căreia a fost condamnat (închisoarea) şi din acest motiv intră sub incidenţa art. 6 alin. (3) din C. pen.

Totodată, Curtea a reţinut că nu se poate înlătura executarea amenzii, deoarece, în privinţa condamnatului, prin Sentinţa penală nr. 53 din 22 martie 2019, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 8 luni, astfel că acesta nu a executat efectiv închisoarea, iar conform art. 91 alin. (3) lit. a) din C. pen., nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este numai amenda.

Împotriva Sentinţei penale nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a formulat contestaţie condamnatul A., care a solicitat, în principal, încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. şi, în subsidiar, înlăturarea executării amenzii penale.

Prin motivele de contestaţie formulate în scris, condamnatul A., prin apărător ales, a susţinut, în esenţă, că prezentul demers vizează două aspecte: dispoziţia de respingere a capătului principal de cerere, cel prin care se tindea la încetarea procesului penal şi dispoziţia de executare în întregime a amenzii penale.

Cu privire la dispoziţia respingere a capătului principal de cerere, contestatorul condamnat a arătat că argumentele Curţii de Apel Cluj sunt neîntemeiate, întrucât, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 (lege intrată în vigoare după momentul la care a rămas definitivă soluţia de condamnare în ceea ce îl priveşte).

Actualele dispoziţii ale Legii nr. 241/2005 reprezintă legea penală mai favorabilă pentru situaţia condamnatului, spre deosebire de legea aflată în vigoare în momentul în care a rămas definitivă hotărârea de condamnare, instituind o cauză de nepedepsire pentru ipoteza în care se află. Criteriile de delimitare a normelor de drept penal nu au în vedere sediul materiei, ci obiectul de reglementare al normelor. Prevederile introduse prin Legea nr. 55/2021 sunt norme care privesc pedepsele aplicabile sau cauze de nepedepsire, reprezentând norme de drept substanţial. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate pentru persoana cercetată pentru comiterea unei infracţiuni prevăzute de art. 8 sau art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Totodată, în opinia apărării, trebuie avut în vedere criteriul rezultatului la care conduc normele modificate prin Legea nr. 55/2021 cu privire la răspunderea penală, răspundere pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. Pornind de la aceste repere, este recunoscut faptul că indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine norma, dacă aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta intră sub incidenţa legii penale mai favorabile.

Din această perspectivă, apărarea a susţinut că nici instanţa de fond nu a pus la îndoială caracterul de lege penală mai favorabilă al dispoziţiilor actuale ale art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

În privinţa îndeplinirii condiţiilor legale care atrag incidenţa prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, după cum rezultă chiar din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul penal nr. x/2018, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a fost acoperit întreg prejudiciul stabilit de către organele fiscale.

Ulterior, în data de 10.05.2021, a achitat suma de 3.040 RON, care reprezintă 20% din baza de calcul a impozitului pe profit reţinut ca prejudiciu în cauză, precum şi suma de 1.045 RON, care reprezintă 20% din baza de calcul a contribuţiilor sociale reţinute ca prejudiciu în cauză, iar în prezent există un impediment pentru tragerea sa la răspundere penală.

Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi mai ales principiul autorităţii de lucru judecat impun reducerea la minim a atingerilor aduse hotărârilor definitive, însă instituţia aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei reprezintă o derogare de la aceste principii. Derogarea valorifică un alt principiu de rang constituţional, un principiu cu valoarea superioară - principiul legalităţii. Legalitatea pedepsei trebuie să se menţină în tot cursul executării ei, indiferent de modalitatea de executare, ca o expresie a regulii nulla poena sine lege. Or, contestatorul condamnat a precizat că se află, în continuare, într-o formă de executare a pedepsei întrucât este în termenul de supraveghere instituit prin hotărârea definitivă de condamnare, iar condamnarea încă îi atrage interdicţii şi decăderi.

În opinia apărării, cât timp în cursul procesului penal au fost achitate în întregime pretenţiile organelor fiscale, faptul că diferenţa de 20% a fost achitată după soluţionarea definitivă a cauzei nu ar trebui să reprezinte un impediment pentru reţinerea prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 în ceea ce-l priveşte pe contestator.

Apărarea a apreciat că maniera abordată de instanţa de fond generează o anihilare a aplicării legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii, considerente care nu sunt determinate de o conduită asumată de contestatorul condamnat sau de alte raţiuni obiective şi rezonabile - faptul că nu s-a conformat în timpul procesului unei obligaţii pe care legea de drept substanţial nu o prevedea în acel moment. Nu i se poate imputa şi nu reprezintă o împrejurare obiectivă care să înlăture instituţia aplicării legii penale mai favorabile faptul că hotărârea a rămas deja definitivă. Momentul rămânerii definitive poate fi influenţat doar într-o mică măsură de persoana cercetată, iar acesta depinde într-o mult mai mare măsura de momentul descoperirii faptelor prevăzute de legea penală sau de operativitatea ori gradul de încărcare al organelor judiciare.

A considerat că elementul relevant şi obiectiv este reprezentat de conduita asumată în cursul procesului penal şi ulterior acestuia, conduită prin care a depus toate diligentele pentru a beneficia de facilităţile oferite prin legislaţia evaziunii fiscale.

Interpretarea Curţii de Apel Cluj conform căreia ar fi depăşit momentul procesual privind efectuarea plăţii diferenţei de 20% din baza de calcul, deşi această facilitate nu era prevăzută de legea penală aflată în dreptul pozitiv pe parcursul procesului, conduce la situaţia în care o persoană care a comis exact aceeaşi faptă (sau una cu consecinţe mult mai grave, de exemplu cu un prejudiciu de 1.000.000 EUR), exact în aceeaşi perioadă, dar care a tergiversat soluţionarea cauzei şi pentru care nu a rămas definitivă hotărârea judecătorească, are posibilitatea de a achita sumele la care fac referire dispoziţiile legale şi să evite răspunderea penală, în timp ce contestatorul condamnat, aflat într-o situaţie similară, ar trebui să continue executarea pedepsei.

Contrar aprecierii instanţei de fond conform căreia interpretarea care aboleşte aplicarea legii penale mai favorabile nu este una discriminatorie, apărarea a susţinut că, în repetate rânduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că există o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării atunci când se aplică un tratament diferit unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit. În acelaşi sens, în literatura de specialitate s-a arătat că principiul nediscriminării este un principiu matricial al protecţiei internaţionale a drepturilor omului, afirmat în absolut toate instrumentele internaţionale şi naţionale de garantare a drepturilor fundamentale. Acest principiu impune ca oricărei persoane să îi fie rezervat un tratament egal şi implică existenţa unei norme juridice ce prescrie egalitatea de tratament.

Referindu-se la Decizia nr. 89 din 27 martie 2003, pronunţată de Curtea Constituţională, apărarea a menţionat faptul că o lege penală mai blândă trebuie să se aplice tuturor situaţiilor juridice născute anterior, în virtutea principiului nediscriminării şi indiferent de momentul procesual în care a intervenit legea nouă, aspect reţinut şi în alte împrejurări de către instanţa de contencios constituţional, respectiv cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni. Cu această ocazie, Curtea Constituţională a statuat că prevederile menţionate sunt neconstituţionale întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri şi sancţiuni aplicate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârşite până la această dată. În privinţa componentei discriminatorii a normei, Curtea a dezvoltat raţionamentul şi a subliniat că sub aspectul incidenţei actului de clemenţă colectivă, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

Dintr-o altă perspectivă, s-a considerat că prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 îi sunt aplicabile cu titlu de lege penală mai favorabilă întrucât criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.

Prevederea unei cauze de nepedepsire în legea nouă, care nu se regăsea şi în legea veche, face ca legea nouă să fie mai favorabilă dacă acea cauză de nepedepsire vizează situaţia persoanei deja condamnate. Această situaţie este determinată de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, prevederi care conferă aplicării legii penale mai favorabile rang de principiu constituţional. Or, după cum a arătat Curtea Constituţională în numeroase hotărâri, aplicarea legii penale mai favorabile are caracter axiomatic şi, fiind consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care, din motive obiective, nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.

Raportat la situaţia contestatorului ca destinatar al normei, apărarea a susţinut că, în timpul cât procesul penal s-a aflat pe rol, în mod obiectiv nu putea să cunoască faptul că Parlamentul va adopta în viitor o lege care să prevadă o cauză de nepedepsire pentru situaţia în care achită, pe lângă prejudiciu şi accesorii, încă 20% din baza de calcul. Însă, atât timp cât a fost diligent şi a acoperit înainte de soluţionarea cauzei toate pretenţiile organelor fiscale şi imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021 a achitat şi diferenţa de 20%, noua lege trebuie să îi fie aplicabilă.

În sens similar a motivat Curtea Constituţională anterior o decizie care privea tot dispoziţii din Legea nr. 241/2005 ulterior unor modificări aduse legii (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006). În acea împrejurare, chiar dacă excepţia a fost respinsă, Curtea Constituţională a reţinut că persoanele care au depăşit momentul procesual instituit prin noua lege erau discriminaţi în raport de cei faţă de care momentul procesual nu era depăşit. În acea formă a legii, momentul procesual în raport de care era incident beneficiul instituit prin prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 era stabilit la primul termen de judecată. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, în privinţa căreia Curtea Constituţională a arătat că se aplică şi are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. Prin raportare la momentul procesual indicat în acea formă a Legii nr. 241/2005, Curtea Constituţională a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Cât timp deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, aceleaşi raţionamente trebuie aplicate şi în cauza de faţă. Asimilând considerentele Curţii Constituţionale la această cauză, se pune problema aplicării efectelor juridice ale Legii nr. 241/2005 (în forma modificată prin Legea nr. 55/2021) asupra unor raporturi juridice penale născute anterior intrării în vigoare a acestei forme a legii. Iar cât timp s-a făcut plata diferenţei de 20% în cel mai scurt timp după intrarea în vigoare a legii, ea trebuie să fie aplicabilă în virtutea art. 6 din C. pen.

Cu privire la dispoziţia de executare în întregime a amenzii penale, apărarea a apreciat că argumentele Curţii de Apel Cluj sunt neîntemeiate şi pe acest palier, întrucât raţionamentul instanţei de fond nu este unul judicios.

În fapt, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii reprezintă o formă de executare a pedepsei, implică o sumedenie de obligaţii şi conduce la interdicţii şi decăderi. Până în prezent, contestatorul condamnat a precizat că s-a conformat în întregime programului de supraveghere şi, evident, interdicţiilor şi decăderilor, încă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în urmă cu aproape un an de zile, deci mai mult decât cuantumul pedepsei închisorii care i-a fost aplicată.

În concluzie, cât timp a executat pedeapsa în modalitatea suspendării sub supraveghere, apărarea a considerat că executarea amenzii penale care a înlocuit închisoarea poate şi trebuie să fie înlăturată ca o consecinţă a admiterii contestaţiei.

Analizând contestaţia formulată de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că art. 6 din C. pen. reglementează "aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei", statuând astfel: (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

Totodată, potrivit art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.

Înalta Curte reţine că elementul central al art. 6 din C. pen. îl reprezintă sancţiunea, pedeapsa, aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii, având ca premisă faptul că legea nouă, intervenită ulterior acestui moment, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă sau, deşi prevede o pedeapsă din aceeaşi specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa aplicată în concret.

Prin urmare, se au în vedere în principal, specia şi durata pedepsei prevăzute de legile succesive, neavând importanţă din perspectiva art. 6 din C. pen., modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancţiunii.

Altfel spus, aplicarea legii penale mai favorabile are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă, constituind una dintre situaţiile în care, în mod excepţional, principiul autorităţii de lucru judecat este înfrânt de principiul legalităţii pedepsei.

În mod evident, se constată că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 în vigoare din data de 1.04.2021, forma actuală stabilind că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 EURO, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 EURO, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.

În acelaşi timp, au fost introduse două dispoziţii noi, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins: (11) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. (12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11).

Aşadar, aceste din urmă dispoziţii legale prevăd o cauză de nepedepsire, stabilind că fapta de evaziune fiscală nu se mai pedepseşte, sub rezerva îndeplinirii a două condiţii, una care priveşte achitarea integrală a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul şi cealaltă, care se referă la achitarea acestuia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, dispoziţiile în discuţie fiind aplicabile şi inculpaţilor care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

În cauză, condamnatul A. susţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din C. pen. faţă de modificarea adusă art. 10 din Legea nr. 241/2005 prin Legea nr. 55/2021 în sensul precizat anterior, însă omite un aspect esenţial, respectiv faptul că dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile doar în situaţia în care prejudiciul stabilit şi majorarea de 20% ar fi fost acoperite integral în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, în cazul de faţă, deşi achitarea prejudiciului a avut loc în cursul urmăririi penale, achitarea majorărilor aferente au avut loc la data de 10.05.2021, hotărârea de condamnare fiind definitivă anterior acestui moment, respectiv din 23.07.2020.

Înalta Curte constată că dispoziţiile legale invocate nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 6 din C. pen. care stabileşte situaţiile concrete în care o lege penală nouă este aplicabilă persoanelor condamnate definitiv, în toate cazurile fiind vorba despre modificarea cuantumului ori a naturii sancţiunii aplicate, fără a exista situaţii în care aplicarea legii penale noi, mai favorabile, să fie condiţionată de conduita ulterioară a persoanei condamnate, cu atât mai mult de achitarea sau nu a prejudiciului, aspect care reprezintă o chestiune de fond, care trebuie tranşată cel mai târziu până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În esenţă, contrar argumentelor apărării, legea nouă care prevede o cauză de nepedepsire condiţionată de o anumită conduită poate fi evaluată ca şi lege penală mai favorabilă doar în perimetrul art. 5 din C. pen., adică numai în cazul în care nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare.

Achitarea prejudiciului în etapa executării pedepsei nu poate pune în discuţie incidenţa art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021, nefiind îndeplinite exigenţele acestor dispoziţii legale, exigenţe conform cărora plata integrală trebuie realizată până la rămânerea definitivă a soluţiei pronunţate în cauză, condiţie prevăzută expres de legiuitor.

Înalta Curte subliniază faptul că aprecierea incidenţei instituţiei legii penale mai favorabile nu se realizează in abstracto, exclusiv prin raportare la dispoziţiile unei legi noi, mai favorabile, ci în concret, judecătorului revenindu-i sarcina de a analiza în concret, dacă sunt îndeplinite exigenţele legale de natură a atrage aplicarea legii penale noi, mai favorabile.

Prin urmare, în cauză nu este aplicabil textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 care prevede că "în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare," fiind depăşit momentul procesual prevăzut în articol, respectiv urmărirea penală şi judecata s-au finalizat, hotărârea de condamnare rămânând definitivă la 23.07.2020 prin pronunţarea deciziei penale nr. 189/2020 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate reţine existenţa unei situaţii discriminatorii între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, deoarece legiuitorul a prevăzut, în mod expres, modalităţi distincte de rezolvare a acestor situaţii, în funcţie de momentul procesual în care se regăsesc, respectiv înainte de condamnarea definitivă şi ulterior acestui moment, când persoana se află deja în executarea unei pedepse stabilite cu titlu definitiv. În atare condiţii, tratamentul juridic diferenţiat este unul justificat tocmai din perspectiva momentului procesual în care acestea se regăsesc şi a condiţiilor ce trebuie întrunite, în raport de situaţia juridică a fiecărei persoane, drept pentru care nu se poate considera că nu a fost respectat principiul nediscriminării, argumentele expuse în conţinutul hotărârii atacate, fiind pe deplin însuşite de către instanţa supremă, sub acest aspect.

Referitor la Decizia nr. 89 din 27 martie 2003 şi Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, ambele pronunţate de Curtea Constituţională, invocate de către apărare în susţinerea cererii formulate, Înalta Curte constată că acestea nu sunt incidente în cauză, dată fiind natura chestiunilor referite în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.

În raport de petitul subsidiar al contestatorului condamnat, instanţa supremă reţine că scopul reglementării prevăzute de art. 6 din C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare, iar principiului legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile nou create prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.

Constatând că, faţă de contestatorul condamnat A. s-a dispus, prin sentinţa penală nr. 53/2019 din data de 22.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, condamnarea sa la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu privire la care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, definitivă prin Decizia penală nr. 189/2020 din 23.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauză, în mod corect, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 6 din C. pen. din perspectiva înlocuirii pedepsei de 8 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere, cu amenda penală în sumă de 1200 RON reprezentând 120 zile - amendă, respectiv 10 RON/zi-amendă, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. c), alin. (6) din C. pen., cu reţinerea art. 76 alin. (1) şi a art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că nu este posibilă înlăturarea executării amenzii penale câtă vreme, faţă de condamnatul A., prin Sentinţa penală nr. 53 din 22 martie 2019, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 8 luni, care nu a fost executată efectiv.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat o corectă şi completă analiză a cauzei, soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Faţă de considerentele anterior expuse, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În raport de dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 103/2021 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - MM