Cassation dismissed: factual re-evaluation of evidence and sufficiency of proof not permissible under strict grounds of cassation
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed as unfounded the cassation appeals filed by three defendants against a Court of Appeal decision, leaving in force the first-instance convictions for driving without a license and perjury, which resulted in a final imprisonment term for one defendant and fines for the others. The defendants, who were convicted in 2020 by the Timişoara District Court, challenged the appeals court's refusal to annul the convictions, arguing that the evidence was insufficient, contradictory, and lacked direct proof of their guilt, thereby violating the *Lex Stricta* principle and falling under statutory grounds for cassation. The ICCJ held that the appeals were inadmissible because they sought a re-evaluation of the facts and evidence rather than addressing legal errors; the court ruled that challenges to the assessment of witness credibility and the sufficiency of proof are matters of fact definitively settled by the appeal court and do not constitute the specific legal violations required under Article 438(1)(7) and (12) of the Code of Criminal Procedure, specifically the non-provision of the penal act or the application of a penalty outside legal limits.
Legislator headnote
AI generatedart. 396 alin. (2) C. proc. pen, art. 335 alin. (1) C. pen, art. 41 alin. (1) C. pen, art. 67 alin. (1) C. pen, art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen, art. 65 alin. (1) C. pen; Cassation dismissed: factual re-evaluation of evidence and sufficiency of proof not permissible under strict grounds of cassation: The defendants, who were convicted in 2020 by the Timişoara District Court, challenged the appeals court's refusal to annul the convictions, arguing that the evidence was insufficient, contradictory, and lacked direct proof of their guilt, thereby violating the *Lex Stricta* principle and falling under statutory grounds for cassation. The ICCJ held that the appeals were inadmissible because they sought a re-evaluation of the facts and evidence rather than addressing legal errors; the court ruled that challenges to the assessment of witness credibility and the sufficiency of proof are matters of fact definitively settled by the appeal court and do not constitute the specific legal violations required under Article 438(1)(7) and (12) of the Code of Criminal Procedure, specifically the non-provision of the penal act or the application of a penalty outside legal limits.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the cassation appeals as unfounded.
Basis for obliging the appellants to pay judicial costs to the state.
Basis for ruling that the partial legal aid fee remains at the state's expense.
Full text
Asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2892 din 29.10.2020 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2019, s-au dispus următoarele:
I. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.
S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită de inculpatul A. la data de 11.02.2015, în cursul termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni stabilit în raport cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare dispuse prin Sentinţa penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timişoara în dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curţii de Apel Timişoara, fiind incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. pen., şi în concurs real cu infracţiunile definitiv judecate prin Sentinţa penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timişoara în dosar nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curţii de Apel Timişoara, fiind respins recursul în casaţie prin Decizia penală nr. 350/RC/26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timişoara în dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curţii de Apel Timişoara, a fost anulată suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare dispuse prin Sentinţa penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timişoara în dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curţii de Apel Timişoara, procedându-se la o contopire a celor două pedepse de 1 an şi 6 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni închisoare stabilite prin Sentinţa penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timişoara din dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curţii de Apel Timişoara, cu cele două pedepse de 8 luni închisoare şi 1 an şi 4 luni închisoare dispuse prin Sentinţa penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timişoara din dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curţii de Apel Timişoara, în pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani calculat de la data de de 21.11.2011 când a rămas definitivă sentinţa penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timişoara din dosar nr. x/2011.
În baza art. 86 indice 5 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, s-a dispus anularea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare dispuse prin Sentinţa penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timişoara din dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curţii de Apel Timişoara.
În baza art. 43 alin. (2) C. pen., în considerarea Deciziei nr. 14/2019 (M.Of. nr. 585 din 17.07.2019), s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin prezenta sentinţa la pedeapsa de 3 ani închisoare la care a fost condamnat acelaşi inculpat prin Sentinţa penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timişoara din dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curţii de Apel Timişoara, dispunându-se ca, în final, inculpatul A. să execute în întregime pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, cu executare prin privare de libertate.
În baza art. 45 alin. (3) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.
În baza 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, asiguratorii sau de siguranţă faţă de inculpatul A..
II. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 alin. (3), alin. (4) lit. c) din C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa amenzii în sumă de 3.000 (treimii) RON [calculată potrivit art. 61 alin. (2) C. pen. prin înmulţirea a 200 zile amendă cu suma de 15 RON corespunzătoare unei zile-amendă] pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.
S-a atras atenţia inculpatei B. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) şi (3) din C. pen., respectiv că în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, iar unei zile-amendă, îi corespunde o zi de închisoare.
S-a pus în vedere inculpatei B. că, potrivit art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., are obligaţia să depună dovada plăţii integrale a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Timişoara, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza 404 alin. (4) din C. proc. pen. s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, de siguranţă sau asiguratorii faţă de inculpata B..
III. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 alin. (3), alin. (4) lit. c) din C. pen., a fost condamnat inculpatul C., la pedeapsa amenzii în sumă de 3.000 (treimii) RON [calculată potrivit art. 61 alin. (2) C. pen. prin înmulţirea a 200 zile amendă cu suma de 15 RON corespunzătoare unei zile-amendă] pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului C. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) şi (3) din C. pen., respectiv că în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, iar unei zile-amendă, îi corespunde o zi de închisoare.
S-a pus în vedere inculpatului C. că, potrivit art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., are obligaţia să depună dovada plăţii integrale a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Timişoara, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, de siguranţă sau asiguratorii faţă de inculpatul C..
În drept, instanţa de fond a reţinut că:
Fapta inculpatului A. care, în data de 11.02.2015, în jurul orei 17:50, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe strada x din Timişoara, fără a poseda permis de conducere, întruneşte cerinţele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen.
Totodată, s-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită de inculpatul A. la data de 11.02.2015, în cursul termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni stabilit în raport cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare dispuse prin sentinţa penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timişoara în dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curţii de Apel Timişoara, fiind incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. pen.
S-a mai reţinut că fapta inculpatei B. care, cu ocazia audierii sale în data de 24.04.2015, în calitate de martor în cauza nr. 2496/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, a declarat în mod mincinos că în data de 11.02.2015, în jurul orei 17:50, ea a fost cea care a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe str. x din Timişoara (element material), creând prin aceasta o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei (urmarea imediată), legătura de cauzalitate rezultând din însăşi materialitatea faptei, întruneşte cerinţele tipicităţii obiective şi subiective ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.
De asemenea, fapta inculpatului C. care, audiat la data de 11.11.2015, 07.11.2016 şi 03.04.2017 în calitate de martor în cauza nr. x/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, a declarat în mod mincinos, cu scopul de a îngreuna cercetările şi de a-l favoriza pe numitul A., că a fost de faţă şi a observat faptul că numita B. este cea care a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, la data de 11.02.2015, în jurul orei 17:50 pe strada x din Timişoara, aspecte esenţiale cauzei şi cu privire la care fusese întrebat anterior de organele de urmărire penală (element material), creând prin aceasta o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei (urmarea imediată), legătura de cauzalitate rezultând din însăşi materialitatea faptei, întruneşte cerinţele tipicităţii obiective şi subiective ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii A., B. şi C..
Prin Decizia penală nr. 279/A din data de 23.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 2892/29.10.2020 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2019.
Împotriva Deciziei din apel, nr. 279/A din data de 23.02.2021, au formulat recursuri în casaţie inculpaţii B. şi A., prin avocat ales D., la data de 18.05.2021, şi inculpatul C., la data de 24.05.2021, (data poştei), prin avocat ales E.. Recursurile în casaţie au fost formulate în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.
Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererilor de recurs în casaţie către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. La dosarul cauzei nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casaţie.
După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul a fost înaintat instanţei supreme, astfel că, la data de 30.06.2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 21.09.2021, dată până la care, de asemenea, a fost întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursurilor în casaţie de faţă.
Prin încheierea din data de 21 septembrie 2021 pronunţată în cauză, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B., A. şi C., cu excepţia motivelor invocate de recurenţii A. şi B. privind împrejurarea că instanţa de apel nu a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, chestiune care excedează cazurilor de recurs în casaţie.
Astfel, fiind admise în principiu recursurile în casaţie în aceste limite, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei Completului C5, în vederea judecării cererilor de recurs în casaţie, pentru termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2021.
Totodată, prin aceeaşi încheiere, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de inculpatul C..
Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 02.11.2021, s-au luat concluziile recurenţilor şi ale parchetului pe fondul recursurilor în casaţie, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B., A. şi C., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În cauză, recurenţii inculpaţi B. şi A. au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.
În esenţă, criticile apărării recurenţilor inculpaţi vizează susţinerea potrivit căreia decizia atacată este nelegală şi netemeinică întrucât s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, susţinându-se că inculpata B. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. şi inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., fără a exista probe directe din care să rezulte dincolo de orice dubiu faptul că aceştia au săvârşit infracţiunile pentru care au fost condamnaţi cei doi inculpaţi.
Apărarea recurenţilor inculpaţi a susţinut că: dispunerea condamnării "fără a exista probe directe reprezintă o ingerinţă inacceptabilă în principiul constituţional Lex Stricta, aşadar aplicarea unei pedepse inculpatului se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 noul C. proc. pen.."
De asemenea, apărarea celor doi recurenţi inculpaţi a mai menţionat în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că s-a dispus condamnarea în baza unor motive străine de natura cauzei; că din întreg probatoriul administrat rezultă probe care nu se coroborează în integralitate şi care cuprind dispoziţii contradictorii; că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au analizat în mod superficial probele existente la dosarul cauzei, că nu există probe certe care să contureze săvârşirea faptei de către condamnaţii B. şi A., însă instanţele nu au ţinut cont de acest aspect; că în prezenta cauză există doar probe indirecte care lasă loc de interpretare neputând să contureze în sarcina celor doi inculpaţi un anumit grad de vinovăţie care să ducă la concluzia că aceştia ar fi cei care ar fi săvârşit fapta pentru care au fost condamnaţi.
În consecinţă, inculpaţii B. şi A., prin avocat, faţă de toate aspectele menţionate în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie şi raportat la materialul probator existent la dosar, au solicitat admiterea recursului în casaţie şi în principal achitarea inculpaţilor, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C., se constată că inculpatul, prin avocat, a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, apărătorul inculpatului C. a arătat că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, deşi în faţa a două instanţe a susţinut că fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv fapta de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) C. pen., nu există din punct de vedere penal, aceasta nu se grefează pe textul legal, nefiind întrunite condiţiile de tipicitate şi astfel fapta nu este prevăzută de legea penală.
În concret, apărarea recurentului a menţionat că inculpatul C. nu a încălcat art. 273 alin. (1) C. pen., context în care elementul material al infracţiunii nu este realizat. În acest sens, în esenţă, s-a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că inculpatul nu a făcut afirmaţii mincinoase; că la dosar nu există nicio altă probă care să contrazică starea de fapt relatată de inculpat; că niciun moment nu s-a probat de către organele de cercetare penală ori de instanţele de judecată că inculpatul a făcut afirmaţii mincinoase; că soluţia sa de condamnare a fost o consecinţă a condamnării inculpatului F.; că la dosarul cauzei nu există probe că inculpatul C. a minţit şi prin urmare art. 273 alin. (1) C. pen. nu a fost încălcat de către acesta, astfel că fapta sa nu există din punct de vedere penal; că Judecătoria Timişoara a preluat acuzarea din rechizitoriu, iar Curtea de Apel Timişoara a preluat motivarea generală a primei instanţe, fără a particulariza existenţa faptei sau nu în ceea ce îl priveşte.
În final, apărarea inculpatului C. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii şi achitarea inculpatului.
Analizând motivele de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpaţii B., A. şi C., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.
Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţi, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator (solicitându-se de către apărare să se constate că nu există probe directe din care să rezulte dincolo de orice dubiu faptul că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care au fost condamnaţi, că din întreg probatoriul administrat rezultă probe care nu se coroborează în integralitate ori sunt contradictorii, că nu există probe certe care să contureze săvârşirea faptei de către condamnaţii B. şi A. şi de asemenea, apărarea inculpatului C. a susţinut că la dosarul cauzei nu există probe că inculpatul a minţit şi prin urmare art. 273 alin. (1) C. pen. nu a fost încălcat de către acesta, astfel că fapta sa nu există din punct de vedere penal, etc.), cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpaţilor, de achitare, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează infracţiunea de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., privind pe inculpatul A. şi infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., privind pe inculpata B. şi pe inculpatul C., ci reprezintă în concret o solicitare de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.
Înalta Curte constată că toate criticile apărării inculpaţilor recurenţi invocate prin intermediul recursului în casaţie formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie.
Prin urmare, solicitarea inculpaţilor de a se dispune achitarea lor are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenţii urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.
Toate susţinerile recurenţilor inculpaţi formulate prin recursurile în casaţie de faţă vizează probatoriul administrat în cauză şi faptul că în opinia inculpaţilor starea de fapt reliefată de către aceştia şi probele dosarului nu dovedesc săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, ceea ce se critică fiind de fapt soluţia de condamnare şi faptul că instanţele au stabilit că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor imputate, or, toate susţinerile formulate sub acest aspect, aşa cum s-a arătat, vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel, analiza lor excedând verificărilor ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie.
În consecinţă, instanţa de casaţie constată că motivele invocate de recurenţii inculpaţi B., A. şi C., aşa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurenţilor sunt neîntemeiate.
Deopotrivă, se constată că nu au fost formulate critici care să se subsumeze cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care să vizeze existenţa unor erori produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, în realitate, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie inculpaţii A. şi B. indicând acest caz de casare în mod formal, fără a aduce vreo critică privind pedepsele stabilite, ci doar s-a susţinut în mod generic aplicarea unor pedepse în alte limite prevăzute de lege ca urmare a condamnării inculpaţilor fără să existe probe din care să rezulte că aceştia au săvârşit infracţiunile prev. de art. 335 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 273 alin. (1) C. pen.
În concluzie, în cauză nu au fost identificate aspecte care să conducă la aplicarea dispoziţiilor legale ce vizează neprevederea faptelor pentru care au fost condamnaţi inculpaţii ori critici care să se refere la o eventuală nelegalitate a pedepsei aplicate de instanţele inferioare, în concret, toate motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţi vizând aceleaşi critici aduse situaţiei de fapt reţinută în cauză şi probatoriului administrat, însă nu prin raportare la aspecte de drept ce se impun a fi analizate în calea de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care, se constată că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 279/A din data de 23 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata de cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 279/A din data de 23 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 217 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 noiembrie 2021.
GGC - MM