Fals statements: casation barred by re-evaluation of factual evidence rather than legal typicity

Asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 243 din 16.10.2020 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 C. pen. anterior (faptă comisă la data de 05.05.2012), fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. anterior (faptă comisă la data de 05.05.2013), toate cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010 şi cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş.

Prin Decizia penală nr. 536/A din data de 21.04.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş, împotriva Sentinţei penale nr. 243/16.10.2020 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. x/2018.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

A fost condamnat inculpatul A. la:

- pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 din C. pen. anterior raportat la art. 28 din Legea nr. 176/2010 (faptă săvârşită la data de 17.05.2012);

- pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 din C. pen. anterior raportat la art. 28 din Legea nr. 176/2010 (faptă săvârşită la data de 20.05.2013);

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. anterior, instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 81 din C. pen. anterior, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

Au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a dispus anularea declaraţiei de avere aferentă anului 2011 depusă de inculpat la data de 15.05.2012, precum şi a declaraţiei de avere aferentă anului 2012 depusă de inculpat la data de 20.05.2013.

Împotriva deciziei din apel, nr. 536/A din 21.04.2021 a Curţii de Apel Timişoara, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 09.07.2021, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii recurate şi achitarea inculpatului A..

În esenţă, s-a susţinut că, pe de o parte, instanţa de apel în mod judicios a considerat că legea penală mai favorabilă aplicabilă situaţiei juridice deduse judecăţii este C. pen. anterior, însă, pe de altă parte, în mod eronat a considerat că faptele ce compun actul de sesizare a instanţei întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii.

În acest sens, s-a arătat că potrivit art. 15 C. pen., o faptă este infracţiune dacă aceasta este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu vinovăţie, are caracter nejustificat şi este imputabilă, atât obiectiv, cât şi subiectiv, celui în sarcina căruia se reţine, or, în cauză faptele de care inculpatul a fost acuzat au fost calificate juridic ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, care presupune: "declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. anterior, în vederea producerii de consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe."

În opinia inculpatului, Curtea de Apel Timişoara în mod greşit a reţinut că prin declaraţiile de avere din 17.05.2012 şi din data de 20.05.2013 a declarat necorespunzător adevărului faptul că a încasat împreună cu soţia suma de 218.000, respectiv 214.000 RON din vânzarea de prune, mere şi fân, apreciind că nu există niciun document justificativ care să ateste obţinerea şi cuantumul acestor venituri, că nu au fost depuse documente şi nu au fost indicate alte probe care să ateste vânzarea produselor şi nici documente care să ateste cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestora.

Aşadar, recurentul inculpat a precizat că infracţiunea de fals în declaraţii este o infracţiune specifică şi se comite prin acţiunea de declarare necorespunzătoare adevărului, însă doar constatarea acestei împrejurări de natură faptică nu este suficientă pentru reţinerea tipicităţii obiective şi subiective a falsului în declaraţii. Prin urmare, suplimentar faţă de elementul material este necesară constatarea adresării acestei declaraţii uneia dintre persoanele prevăzute de art. 145 C. pen. anterior, iar, odată adresată, să producă anumite consecinţe juridice prefigurate de autor în momentul comiterii acţiunii.

Mai mult decât atât, este bine-cunoscut că între prevederile art. 16 alin. (1) C. proc. pen. şi cele ale art. 15 C. pen. există o armonizare conceptuală indisolubilă ce presupune verificarea atât din perspectivă substanţială, faptică, cât şi din perspectivă procesuală, formală, a întrunirii tuturor condiţiilor esenţiale şi speciale pentru generarea tragerii la răspundere penală a unei persoane.

Or, în cauză, inculpatul a apreciat că situaţia de faptică nu concordă cu norma juridică de incriminare, în acest sens fiind declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, judecată în primă instanţă şi judecată în apel, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul avea în grijă şi administrare de fapt a unor terenuri unde cultiva fructe, că a fost văzut când culegea respectivele fructe, că a vândut cantităţi însemnate de ţuică produse din prunele culese, motivaţia fiind organizarea unor evenimente de tip nuntă, botez, că pe terenul învecinat cu terenul aparţinând martorului B. se aflau în jur de 100 de pruni.

În raport de aceste aspecte, a arătat că pretinsa lipsă de corespondenţă cu adevărul a veniturilor indicate prin declaraţiile de avere supuse judecăţii este neîntemeiată, iar aprecierea instanţei de apel, în sensul că s-au produs şi alte probe în susţinerea tezei favorabile inculpatului, depăşeşte exigenţele unei proceduri echitabile.

De asemenea, prin motivele de recurs în casaţie s-a mai susţinut că probele propuse în apărare nu au fost consemnate în materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, iar odată cu promovarea căii de atac a apelului, argumentele parchetului au vizat numai alegaţii nesusţinute ce rezidă în lipsa de veridicitate a declaraţiilor martorilor audiaţi în apărare.

În acest context, a susţinut recurentul inculpat că a întocmit declaraţiile de avere din 17.05.2012 şi 20.05.2013 prin declararea corespunzătoare a adevărului, a sursei din care provin sumele de bani declarate şi a modalităţii efective de obţinere a acestor sume, că argumentele care au convins instanţa de apel că acuzaţia este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie aprecieri strict subiective, nesusţinute în materie probatorie şi, pe cale de consecinţă, că elementele laturii obiective ale infracţiunii de fals în declaraţii nu sunt întrunite în prezenta cauză.

În concluzie, recurentul inculpat A. a apreciat că a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală, care nu întruneşte cerinţele laturii obiective şi care, prin urmare, nu realizează tipicitatea infracţiunii, motiv pentru care, în virtutea prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii recurate şi achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, instanţa de apel a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind astfel înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi la data 09.08.2021 când s-a fixat termen la data de 05.10.2021, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 05 octombrie 2021 pronunţată în cauză, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi trimiterea cauzei Completului C5, în vederea judecării recursului în casaţie, pentru termenul de judecată din data de 02. noiembrie 2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 02.11.2021, s-au luat concluziile recurentului şi ale parchetului, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, acestea reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, în temeiul cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut că fapta reţinută prin actul de sesizare a instanţei nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii pentru care a fost condamnat în cauză. În opinia inculpatului, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin declaraţiile de avere din 17.05.2012 şi din 20.05.2013 a declarat necorespunzător adevărului faptul că a încasat împreună cu soţia suma de 218.000, respectiv de 214.000 RON, din vânzarea de prune, mere şi fân, apreciind că nu există niciun document justificativ care să ateste obţinerea şi cuantumul acestor venituri, că nu au fost depuse documente şi nu au fost indicate alte probe care să ateste vânzarea produselor şi nici documente care să ateste cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestora.

Recurentul inculpat a susţinut că a întocmit aceste declaraţii de avere prin declararea corespunzătoare a adevărului, a sursei din care provin sumele de bani declarate şi a modalităţii efective de obţinere a acestor sume, astfel că în opinia apărării recurentului argumentele care au convins instanţa de apel că acuzaţia este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie aprecieri strict subiective, nesusţinute de materialul probator, iar din această perspectivă recurentul inculpat consideră că elementele laturii obiective ale infracţiunii de fals în declaraţii nu sunt întrunite în prezenta cauză.

S-a mai susţinut prin recursul în casaţie formulată în cauză că între prevederile art. 16 alin. (1) C. proc. pen. şi cele ale art. 15 C. pen. există o armonizare conceptuală indisolubilă ce presupune verificarea atât din perspectivă substanţială, faptică, cât şi din perspectivă procesuală, formală, a întrunirii tuturor condiţiilor esenţiale şi speciale pentru generarea tragerii la răspundere penală a unei persoane. Sub acest aspect, recurentul inculpat a susţinut că situaţia faptică nu concordă cu norma juridică de incriminare, în acest sens fiind declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, la judecata în primă instanţă şi cea din apel, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul avea în grijă şi administrare de fapt a unor terenuri unde cultiva fructe, că a fost văzut când culegea respectivele fructe, că a vândut cantităţi însemnate de ţuică produse din prunele culese, motivaţia fiind organizarea unor evenimente de tip nuntă, botez şi că pe terenul învecinat cu terenul aparţinând martorului B. se aflau în jur de 100 de pruni.

Analizând motivele de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.

Aşa cum s-a arătat, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii, făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează în speţă infracţiunea de fals în declaraţiile prevăzută de art. 292 C. pen. anterior, ci reprezintă în concret o solicitare de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate de recurent.

Toate criticile apărării inculpatului recurent A. invocate prin intermediul recursului în casaţie formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, aşadar doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Or, astfel cum au fost formulate criticile apărării inculpatului prin intermediul recursului în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin motivele de recurs în casaţie privind neprevederea faptei pentru care a fost condamnat inculpatul şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, care ar putea fi analizate prin intermediul cazului de casare invocat, au fost invocate prin raportare la probatoriul cauzei şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, însă nu prin raportare la aspecte de drept ce se impun a fi analizate în calea de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care, se constată că în cauză nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator (în concret, apărarea recurentului făcând referire la declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, în primă instanţă şi în apel, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul avea în grijă şi administrare de fapt a unor terenuri unde cultiva fructe, că a fost văzut când culegea respectivele fructe, că a vândut cantităţi însemnate de ţuică produse din prunele culese, motivaţia fiind organizarea unor evenimente de tip nuntă, botez, că pe terenul învecinat cu terenul aparţinând martorului B. se aflau în jur de 100 de pruni, etc.), cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, de achitare, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 536/A din data de 21 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 536/A din data de 21 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 noiembrie 2021.

GGC-GR