Ultraj offense via intimidation: limits of cassation review over factual evidence and typicality

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1070 din 23.12.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., cu reţinerea art. 43 alin. (5) din C. pen. şi cu aplicarea art. 61 alin. (2), (3) teza I şi 4 lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 270 zile - amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap la art. 206 alin. (1) din C. pen., în cond. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (2) şi (3) teza a II-a din C. pen., s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la valoarea de 50 RON, rezultând amenda penală în cuantum total de 13.500 RON.

În baza art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., s-a pus în vedere inculpatului că este obligat să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 alin. (1) din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea, dacă inculpatul nu execută pedeapsa amenzii penale, în tot sau în parte, cu rea-credinţă, precum şi asupra dispoziţiilor art. 64 din C. pen. privind executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

În temeiul art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., s-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) rap. la art. 272, art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON (100 RON din cursul urmăririi penale şi 700 RON din cursul judecăţii), cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 22.11.2018, în jurul orei 16:30, persoana vătămată B., în calitatea de poliţist local în cadrul D.G.P.L. Cluj-Napoca -Serviciul Control Trafic Rutier, dirija circulaţia la intersecţia străzilor Paris şi Argeş din mun. Cluj-Napoca. Cu această ocazie, a constatat că martora C. a traversat strada x în mod neregulamentar, în alergare, motiv pentru care, poliţistul s-a deplasat către aceasta, pentru a-i atrage atenţia cu privire la conduita ilicită. Întrucât persoana în cauză nu a dat curs solicitării de a se opri, poliţistul local B. a pornit în urmărire şi a oprit-o, prinzând-o de umăr. Aşadar, pe fondul evenimentului descris anterior, inculpatul A., care se deplasa pe str. x, a coborât din autoturismul personal şi s-a îndreptat către cei doi, moment în care martora C. a părăsit locul şi a intrat în curtea societăţii D.. În continuare, inculpatul a adresat injurii persoanei vătămate, dar şi ameninţări cu acte de violenţă, prezentând o poziţie intimidantă faţă de acesta, prin aceea că s-a apropiat cu corpul la o distanţă mică, plasându-şi fruntea de chipiul poliţistului. Inculpatul a recunoscut că a adresat o serie de injurii şi expresii obscene la adresa poliţistului local, însă a susţinut că acesta din urmă nu s-a simţit ameninţat/speriat, iar injuriile au fost adresate la nervi şi au constat în înjurăturile frecvent folosite în limbajul cotidian.

Deşi pe parcursul cercetărilor, s-a susţinut în mod repetat că inculpatul s-a apropiat de persoana vătămată la o distanţă mică, datorită dimensiunilor reduse ale trotuarului, acest fapt nu poate fi reţinut, atât timp cât pe zona pietonală, redusă ca lăţime, persoanele pot staţiona şi într-un alt mod, lungimea trotuarului oferind această posibilitate.

S-a constatat că, în drept, fapta inculpatului A., care, în data de 22.11.2018, în jurul orei 16:30, în timp ce se afla pe str. x, din mun. Cluj-Napoca, pe trotuarul din apropierea sediului societăţii D., l-a ameninţat cu acte de violenţă fizică pe poliţistul local B., în timp ce acesta din urmă se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi urmărea luarea măsurilor legale faţă de un pieton care traversase în mod neregulamentar strada, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen., în cond. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen. (fiind incidente dispoziţiile privind recidiva postexecutorie raportat la condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare din Sentinţa penală nr. 211/11.07.2008 a Tribunalului Arad, definitivă prin Decizia penală nr. 4545/15.12.2010 pronunţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 19.02.2013, cu un rest rămas de executat de 734 zile).

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, pronunţând o nouă hotărâre, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., să se dispună achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.

Prin Decizia penală nr. 756 din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1070/23.12.2020 pronunţate de Judecătoria Cluj - Napoca în Dosarul nr. x/2019 şi în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în apel.

S-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate, cu referire la elementele obiective ale infracţiunii şi de vinovăţie, ca element subiectiv din conţinutul incriminării şi în mod întemeiat s-a reţinut starea de fapt.

În propria apreciere a materialului probator, instanţa de apel a reţinut că fapta imputată inculpatului, în materialitatea sa, precum şi în ce priveşte latura subiectivă, a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: declaraţia persoanei vătămate B., declaraţia martorului E.. declaraţia martorei F.. Inculpatul a negat comiterea faptei, afirmând că a apostrofat poliţistul în legătură cu atitudinea sa faţă de femeia care traversase strada, dar că nu a adresat ameninţări poliţistului şi pentru că s-a simţit frustrat că nu a reuşit să-l determine pe poliţist să admită că a greşit, doar l-a înjurat. Inculpatul a fost audiat şi în faţa instanţei de apel, menţinându-şi aceeaşi poziţie procesuală. Apoi, s-a constatat că în faţa instanţei de fond, inculpatul a depus o declaraţie notarială a persoanei vătămate, în care aceasta a susţinut că nu s-a simţit niciodată ameninţat în mod direct sau indirect cu ocazia discuţiilor purtate cu inculpatul, a perceput cele spuse de acesta ca fiind nişte expresii proferate din cauza unei stări de nervozitate şi supărare, şi nicidecum ca o ameninţare reală.

Evaluând probatoriul administrat, s-a constatat că depoziţiile martorilor din faza de urmărire penală susţin şi confirmă declaraţia persoanei vătămate, conducând la reţinerea stării de fapt, în sensul că inculpatul a comis acte de ameninţare a persoanei vătămate, atât prin adresarea unor ameninţări directe, cu vătămarea corporală sau cu moartea, cât şi prin manifestarea unor gesturi cu tentă ameninţătoare: apropierea fizică de persoana vătămată, atingerea acesteia şi punerea victimei în situaţia de a se retrage spre zidul din spate.

În ce priveşte sancţiunea aplicată, s-a apreciat că aceasta trebuie să fie consecinţa şi măsura gravităţii infracţiunilor săvârşite, pedeapsa aplicată neputându-şi îndeplini funcţiile decât dacă este perfect adaptată gradului de pericol social al faptelor comise, persoanei inculpatului şi împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală. O pedeapsă care nu ţine seama de aceste realităţi nu va fi în măsură să exercite o influenţă preventiv educativă şi nici să-l descurajeze pe condamnat de la comiterea de noi infracţiuni.

Curtea de apel a reţinut că pedeapsa stabilită de instanţa de fond este proporţională cu gravitatea faptei comise şi corespunde cerinţelor asigurării împlinirii dublului scop - educativ şi represiv al sancţiunii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1070/23.12.2020 pronunţate de Judecătoria Cluj - Napoca în Dosarul nr. x/2019.

Decizia penală nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a fost comunicată astfel: inculpatului A. la data de 07.06.2021, părţii civile B. la data de 09.06.2021, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 07.06.2021.

Pentru inculpatul A. termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 08.07.2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 25 iunie 2021.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către partea civilă B. la data de 05.07.2021 şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 01.07.2021.

La dosar, au fost transmise concluzii scrise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpat, iar în urma judecării, respingerea acesteia, ca fiind vădit nefondat.

În esenţă, s-a susţinut că inculpatul A. a invocat cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătând că se impune achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât nu există corespondenţă între fapta săvârşită de acesta şi norma de incriminare prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen.

Parchetul a susţinut că în cauză, fapta pentru care a fost dispusă condamnarea prezintă elementele de tipicitate specifice ale infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanţă a unei stări de fapt şi încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfăşurării procesului penal. Contrar celor susţinute de inculpat, instanţa de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar şi a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Motivarea memoriului depus de inculpat în susţinerea acestei solicitări relevă însă doar un amplu expozeu constituit din argumente privind lipsa de temeinicie a motivării Curţii de Apel Cluj, aflate la baza soluţiei definitive pronunţate. Practic, inculpatul reiterează pe larg opinia sa personală cu privire la ansamblul probator şi existenţa/inexistenţa faptei şi a elementelor de tipicitate ale infracţiunii cu privire la care a fost acuzat condamnat.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat cererea recurentului ca fiind nefondată, motivele expuse în memoriul justificativ neconcretizând cazul de casare pe care se sprijină, sens în care s-a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac declarate de inculpat

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 iulie 2021.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 21 septembrie 2021.

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. şi a solicitat în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimiterea cauzei în vederea judecării căii extraordinare de atac, întrucât cererea îndeplineşte condiţiile prev. de art. 434 - 438 din C. proc. pen.. În temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea Deciziei penale nr. 756/A/2021 din 28.05.2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj şi a Sentinţei penale nr. 1070/2020 din 23.12.2020 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca şi, pe cale de consecinţă, achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. art. 43 alin. (5) din C. pen., deoarece a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că a comis acte de ameninţare a persoanei vătămate, atât prin adresarea unor ameninţări directe, cu vătămarea corporală sau cu moartea, cât şi prin manifestarea unor gesturi cu tentă ameninţătoare. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţele de judecată au ţinut seama de declaraţia martorului E., declaraţia martorei F.. Contrar opiniei instanţei de judecată, din probele administrate în cauză, rezultă că fapta pe care a săvârşit-o în concret nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prin ameninţare sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de ameninţare, recurentul a susţinut că în literatura de specialitate s-a reţinut că actul de ameninţare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, să aibă un caracter injust, să fie determinată sau cel puţin determinabilă, consecinţele cu care se ameninţă trebuie să fie iminente sau să se producă în viitorul apropiat, să privească persoana ameninţată sau altă persoană, să fie de natură să producă la nivelul victimei o stare de temere, iar acţiunea pe care a comis-o nu îndeplineşte condiţiile mai sus enumerate. De asemenea, din conduita pe care a avut-o nu poate fi extrasă în mod neechivoc existenţa unei ameninţări cu acte de violenţă fizică.

Mai mult, construcţia acuzării, acceptată de instanţa de judecată, constând în existenţa actelor de violenţă şi agresiune datorită abordării de către dl. A. a unei poziţii fizice dominant agresive, cu pumnii strânşi, deplasarea corpului spre victimă cu consecinţa împingerii acesteia spre peretele clădirii din apropiere, nu dovedeşte existenţa unor acte de ameninţare. În concret, în jurisprudenţă s-a reţinut că textul legal şi bunul simţ spun că o concepţie prin care ţinerea pumnilor strânşi sau arborarea unor expresii furibunde constituie infracţiunea de ameninţare, este absurdă.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că nu poate fi reţinut argumentul instanţei conform căruia ameninţarea cu acte de violenţă constă în poziţia intimidantă a inculpatului faţă de persoana vătămată, prin aceea că s-a apropiat cu corpul la o distanţă mică. Injuriile pe care le-a proferat persoanei vătămate nu au fost de natură a-i crea în concret acesteia o stare de temere, iar toate vorbele pe care i le-a adresat persoanei vătămate B. au fost spuse la nervi şi supărare, fără a avea intenţia de a le materializa. În egală măsură, a arătat că persoana vătămată B. a precizat că nu s-a gândit că inculpatul ar fi putut să o lovească sau că acel conflict ar fi degenerat mai mult, însă s-a instalat asupra sa o stare de disconfort şi o oarecare teamă datorită staturii inculpatului. Mai mult, chiar şi martorii audiaţi în cauză au precizat faptul că persoana vătămată ar fi fost afectată de postura impozantă a inculpatului şi nu de vorbele pe care i le-a adresat. Or, instanţa a creat un precedent foarte periculos prin aceea că a înfrânt prezumţia de nevinovăţie prin construirea unei simple prezumţii de fapt care să susţină acuzaţia penală şi a pornit de la premisa inversă a vinovăţiei acestuia datorită staturii impozante pe care o are.

A făcut referire la CEDO care a stabilit în cauza Telfher c. Austria, din 20 martie 2001, că o condamnare a inculpatului în lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăţie, probe directe care să susţină temeinicia în fapt şi în drept a acuzaţiei, este de natură să atragă constatarea încălcării art. 6 parag. 2 din Convenţie.

Raportat la toate aspectele învederate în cerere, a solicitat admiterea recursului în casaţie, să se constate ca în speţă este incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi să se dispună achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite toate condiţiile laturii obiective a infracţiunii de ultraj prin ameninţare prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că aceasta a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A. care a formulat şi apel în cauză, dar şi cele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele, A., hotărârea care se atacă - Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori,în Dosarul nr. x/2019, precum şi semnătura inculpatului care a exercitat calea de atac. În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul şi-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, susţinând că nu sunt întrunite toate condiţiile laturii obiective a infracţiunii de ultraj prin ameninţare prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.. S-a constatat că cererea de recurs în casaţie este formulată în termenul prevăzut de lege şi îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., iar motivele expuse de către inculpatul A. se circumscriu în conţinutul cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 21 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori,în Dosarul nr. x/2019. S-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casaţie şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 2 noiembrie 2021, pentru când va fi citat recurentul inculpat A. şi partea civilă B..

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Prin urmare, pe calea recursului în casaţie nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Examinând hotărârea atacată, având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. au la bază negarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită de instanţa de apel cu titlu definitiv, tinzându-se la reevaluarea materialului probator.

Astfel, se constată că recurentul inculpat A. contestă împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanţa de apel, prin reinterpretarea probele administrate. Or, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că reevaluarea situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curţi în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esenţiale pentru legalitatea hotărârii definitive şi le-a reglementat ca atare, expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Contrar criticilor formulate de inculpatul A., prin care de fapt face referiri la probele administrate în cauză cu privire la inexistenţa faptei, Înalta Curte constată că acesta a invocat formal, nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul elementelor de tipicitate ale infracţiunii de ultraj, criticile formulate, vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii, urmărind, în esenţă, reevaluarea stării de fapt şi reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme. De altfel, din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor de tipicitate a infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen., iar condamnarea este rezultatul stării de fapt reţinute şi încadrarea juridică ce a avut la bază analiza probelor administrate.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate. De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit şi motive de apel pe fondul cauzei şi au fost analizate, cu prilejul soluţionării apelului, de către instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 noiembrie 2021.

GGC-GR