Administrative challenge to EU-funding irregularities assigned to Bucharest Court of Appeal under defendant-seat jurisdiction; negative conflict resolved for that court.

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată la data de 31.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Universitatea A.din Târgovişte, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman din Cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a solicitat:

1. anularea Deciziei nr. x/16.06.2020 (ANEXA 1), emisă în soluţionarea Contestaţiei UVT nr. 1164/11.03.2020 (ANEXA 2);

2. anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x 1.02.2020 (ANEXA 3);

3. în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative contestate;

4. ca urmare a anulării actelor administrative anterior menţionate, să se constate caracterul eligibil al cheltuielilor aferente Partenerului 2 - SIVECO, în valoare de 4.166.894,14 RON;

5. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers litigios.

Prin Sentinţa nr. 219 din data de 25.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâta OI POCU MEC şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Universitatea A.din Târgovişte, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman din Cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public", iar conform art. 2 alin. (1) lit. b) din lege, "autoritate publică" este definită drept "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 66/2011, sunt autorităţi cu competenţe în gestionarea fondurilor europene - autorităţile de management în cadrul programelor finanţate din instrumente structurale, de coeziune, din Fondul European pentru Pescuit, din fondurile europene structurale şi de investiţii, din Fondul european pentru ajutorarea persoanelor defavorizate, din fonduri aferente Instrumentului de asistenţă pentru preaderare, autorităţile care asigură gestionarea Instrumentului european de vecinătate şi parteneriat ENPI, Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură în cadrul programelor de finanţare a politicii agricole comune pentru perioadele de programare 2007 - 2013 şi 2014 - 2020, agenţiile de implementare - inclusiv Ministerul Fondurilor Europene - în cadrul programelor PHARE, Ministerul Fondurilor Europene în cadrul Facilităţii Schengen, al Facilităţii de tranziţie, al Mecanismului financiar SEE 2004 - 2009, cu excepţia proiectelor delegate, operatorii de program în cadrul Mecanismului financiar SEE 2009 - 2014 şi al Mecanismului financiar norvegian 2009 - 2014, autorităţile naţionale responsabile de participarea României la alte programe finanţate din fonduri europene, structurile de control de prim nivel pentru programele de cooperare teritorială europeană şi autorităţile care asigură gestionarea Fondului de Solidaritate al Uniunii Europene - FSEU.

De asemenea, conform art. 2 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 66/2011, reprezintă "beneficiar" "orice persoană fizică sau juridică de drept public ori privat, aşa cum este aceasta definită pentru Secare program în reglementările europene incidente şi documentele programului respectiv şi care este fie direct sau indirect parte în contractul/acordul/decizia/ordinul de finanţare finanţat integral sau parţial din fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale aferente acestora ori, după caz, din fonduri provenite de la alţi donatori publici internaţionali, fie persoană fizică sau juridică îndreptăţită să primească, numai pe baza unei cereri de plată, subvenţii ori ajutoare care sunt finanţate din instrumentele de finanţare apoliticii agricole comune, în conformitate cu prevederile legale naţionale şi/sau comunitare în vigoare".

Ca atare, din analiza sistemică şi logică a acestor prevederi, Curtea a reţinut că în contenciosul administrativ subiectiv este dedus judecăţii raportul de drept administrativ ce se naşte între o autoritate publică şi o persoană vătămată, ca regulă generală acestea fiind şi persoanele cu calitate procesuală pasivă şi activă.

Aplicând dispoziţiile legale situaţiei de fapt existente în prezenta cauză, Curtea a constatat că, potrivit Contractului de finanţare nr. x încheiat între reclamantă şi autoritatea publică pârâtă, reclamanta Universitatea A.din Târgovişte are calitatea de beneficiar.

Având în vedere ansamblul dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, rezultă astfel că în raportul de drept administrativ dedus judecăţii, Universitatea A.din Târgovişte nu are calitatea de autoritate publică în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind beneficiarul contractului de finanţare, ci pârâta este organul de stat care acţionează în regim de putere publică, iar în virtutea competenţei legale, de gestionare a fondurilor europene a şi emis actele administrative contestate în prezenta cauză, reclamanta având în speţă, calitatea de persoană vătămată şi acţionând ca subiect de sezină pentru protejarea propriilor drepturi sau interese legitime invocate în contradictoriu cu autoritatea publică emitentă a actelor administrative contestate.

Curtea a observat totodată faptul că prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a presupus două ipoteze. Prima priveşte reclamantul persoană fizică şi persoana juridică de drept privat, fiind stabilită competenţa teritorială în favoarea acesteia, iar cea de-a doua priveşte reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată, fiind stabilită în mod analog competenţa în favoarea persoanei fizice sau juridice de drept privat, în textul legal fiind menţionată noţiunea de "pârât", fără nicio distincţie. Această din urmă concluzie, anume stabilirea competenţei teritoriale în favoarea persoanei fizice sau juridice de drept privat şi în situaţia în care este pârâtă, este fundamentată pe criteriul dezechilibrului de putere în cadrul raportului juridic de drept administrativ. Altfel spus, aşa cum rezultă din art. 10 alin. (3), în situaţia în care există un diferend juridic între părţile raportului juridic de drept administrativ, instanţa competentă urmăreşte partea care este într-un dezavantaj.

Norma de competenţă este edictată în favoarea acelei părţii din raportul juridic de drept material care nu are aceleaşi resurse pe care le are statul, acesta din urma având, în esenţă, un avantaj al resurselor faţă de oricare persoană fizică sau juridică.

Articolul 10 alin. (3) nu defineşte pârâtul, făcând vorbire doar de reclamant, astfel încât devine necesară interpretarea din partea instanţelor, iar dacă prima teză stabileşte competenţa în favoarea reclamantului atunci când acesta este persoană fizică sau juridică de drept privat, fiind de presupus că pârâtul poate fi doar statul - împrejurare ce reiese din configuraţia raportului juridic de drept material, administrativ, a doua teză priveşte raportul juridic procesual din sens invers, adică ipoteza în care statul este reclamant, competenţa fiind, din nou, stabilită în favoarea pârâtului.

Deşi "pârâtul" nu este definit în niciun fel în teza a doua, nu se poate presupune că textul se referă exclusiv la persoana fizică sau juridică de drept privat, întrucât raportul juridic administrativ poate presupune ca ambele părţi să fie reprezentante ale statului (lato sensu), singura interpretare care conferă sens logic regulii prevăzute la art. 10 alin. (3) fiind cea privind favorizarea părţii aflate într-o poziţie de inferioritate cu statul, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică, o persoană juridică de drept privat, o persoană juridică de drept privat asimilată unei autorităţi publice sau o persoană juridică de drept public, întrucât o altă interpretare ar conduce la lipsa raţiunii alegerii competenţei in favorem.

Calitatea de persoană juridică de drept public are relevanţă procesuală din punctul de vedere al competenţei doar în situaţia în care această calitate dă naştere unui raport juridic de drept material dezechilibrat, respectiv atunci când persoana juridică de drept public acţionează în regim de putere publică, deci cu puteri discreţionare, ipoteză în care se poate apăra interesul pârâtului prin judecarea litigiului cât mai aproape de sediul/domiciliul acestuia.

Per a contrario, când configurarea raportului juridic de drept material nu presupune acţionarea în regim de putere publică a unei persoane juridice de drept public, raţiunea celei de-a doua teze încetează să mai existe, textul legal apărând astfel ca lipsit de orice finalitate. Altfel spus, persoana juridică de drept public sesizează instanţa de la sediul/domiciliul pârâtului doar în cazul în care acţionează ca o parte cu puteri exorbitante, respectiv în calitate de autoritate publică ce acţionează în regim de putere publică.

Raţiunea stabilirii competenţei în favoarea persoanei fizice sau juridice de drept privat, indiferent dacă este reclamant sau pârât, conduce la concluzia că norma de competenţă de la art. 10 alin. (3) trebuie să fie interpretată nu literal, ci în spiritul acesteia, întrucât doar această interpretare poate realiza scopul legii, anume protecţia suplimentară acordată părţii vulnerabile. În plus, trebuie observat faptul că, în situaţia în care, în aceeaşi materie a O.U.G. nr. 66/2011, dacă ar avea calitate de reclamant o persoană juridică de drept privat ce contestă o decizie emisă de autoritatea de management în cadrul derulării unui contract de finanţare nerambursabilă, competenţa s-ar fi stabilit indubitabil în favoarea instanţei de la sediul reclamantei.

Or, nu există niciun argument pentru care nu s-ar aplica aceeaşi regulă de interpretare şi în ipoteza unui raport juridic litigios identic, în care reclamantul este o persoană juridică de drept public, atât timp cât acesta nu acţionează în regim de putere publică, ci într-o poziţie de inferioritate în raport cu autoritatea de management.

În consecinţă, având în vedere că prin Legea nr. 212/2018, care a modificat Legea nr. 554/2004, a fost instituită o competenţă teritorială exclusivă de la care părţile nu pot deroga, Curtea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa cu competenţă de atribuţiune de la sediul reclamantei.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată la data de 11.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021.

Prin Sentinţa nr. 114 din data de 21.07.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Ploieşti, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Textul de lege menţionat, reglementează o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului, atunci când acesta este o persoană fizică sau juridică de drept privat şi o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, când reclamantul este autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora.

Nu se poate ignora însă că reclamanta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Universitatea A.din Târgovişte a fost înfiinţată prin H.G. nr. 288/1992 ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.

Aşadar Universitatea A.este potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, asimilată autorităţilor publice, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza a II-a şi nu ale art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, competenţa teritorială exclusivă aparţinând Curţii de Apel de la sediul pârâtului, respective Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea a mai reţinut că inexistenţa unor norme speciale derogatorii de la regula cuprinsă în art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, pentru situaţia în care reclamantul, deşi asimilat unei autorităţi publice, nu acţionează în regim de putere publică în raportul juridic de drept material, ci este chiar persoana vătămată, împiedică instanţele la o interpretare extensivă a textului legal, în sensul invocat de Curtea de Apel Bucureşti.

Ceea ce interesează potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în determinarea competenţei teritoriale în contenciosul administrativ, este aptitudinea generală a reclamantei de a presta un serviciu public, în regim de putere publică la care se referă art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2005 şi nu calitatea sa de reprezentant al statului în raportul juridic de drept material dedus judecăţii.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (3) rap. la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Ploieşti şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecăţii s-a solicitat anularea unor acte administrativ-fiscale, respectiv anularea Deciziei nr. x/16.06.2020, emisă în soluţionarea Contestaţiei UVT nr. 1164/11.03.2020 şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x 1.02.2020.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente.

Înalta Curte constată că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Textul de lege menţionat, reglementează o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului, atunci când acesta este o persoană fizică sau juridică de drept privat şi o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, când reclamantul este autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora.

Înalta Curte constată că Universitatea A.din Târgovişte a fost înfiinţată prin H.G. nr. 288/1992 ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.

Rezultă că reclamanta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Aşadar Universitatea A.este potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, asimilată autorităţilor publice, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, competenţa teritorială exclusivă aparţinând Curţii de Apel de la sediul pârâtului, respective Curţii de Apel Bucureşti.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Universitatea A.din Târgovişte şi pârâţii Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.

GGC - NN