Decizia nr. 3/A/2021 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Deliberând asupra apelurilor declarate;

În baza lucrărilor şi actelor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 59/F din 29 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. prin rechizitoriu, astfel:

- din 9 infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 într-o singură infracţiune de trafic de influenţă săvârşită în formă continuată prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- din 3 infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 într-o singură infracţiune de luare de mită săvârşită în formă continuată prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

A fost menţinută în rest încadrarea juridică cu privire la infracţiunile de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., respectiv complicitate la infracţiunea de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap.la art. 269 alin. (1) C. pen. (2 infracţiuni), totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (poliţist) şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (poliţist) şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pedeapsă care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pedeapsă care se va executa conform art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale aplicate inculpatului A. şi s-a stabilit ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (adică 1 an închisoare), pedeapsa principală astfel rezultată pentru concursul de infracţiuni fiind de 5 ani închisoare.

S-a dispus ca pedeapsa principală să fie executată prin privare de libertate în condiţiile art. 60 C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se va executa după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen., care se va executa pe durata executării pedepsei principale rezultante, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din durata executării pedepsei principale perioada în care inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18.11.2015 la data de 12.02.2016.

S-a constatat că inculpatul a fost supus măsurii preventive a controlului judiciar de la data de 12.02.2016 până la data de 22.06.2017

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi cele două infracţiuni de complicitate la infracţiunea de favorizarea făptuitorului prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 269 alin. (1) C. pen.

În baza art. 269 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C.).

În baza art. 269 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe D.).

În baza art. 272 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de influenţare a declaraţiilor (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman).

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale aplicate inculpatului B. şi s-a stabilit ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (adică 8 luni închisoare), pedeapsa principală astfel rezultată pentru concursul de infracţiuni fiind de 1 an şi 8 luni închisoare.

S-a dispus ca pedeapsa principală să fie executată prin privare de libertate în condiţiile art. 60 C. pen.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din durata executării pedepsei principale perioada în care acesta a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18.11.2015 la data de 12.02.2016.

S-a constatat că inculpatul a fost supus măsurii preventive a controlului judiciar de la data de 12.02.2016 până la data de 22.06.2017.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C. şi D.), abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen. şi două infracţiuni de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2015 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe E. şi F.).

În baza art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul G. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În baza art. 67 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pedeapsă care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a dispus ca pedeapsa principală să fie executată prin privare de libertate în condiţiile art. 60 C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost supus măsurii preventive a controlului judiciar de la data de 18.11.2015 până la data de 22.03.2017.

În temeiul art. 292 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (1), (4) şi (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul H. la pedeapsa de 8 luni închisoare şi, conform art. 67 alin. (2) C. pen., la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supravegherea Serviciului de probaţiune Teleorman a executării pedepsei principale de 8 luni închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, calculat potrivit art. 92 alin. (2) C. pen., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere şi să execute următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă;

f) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate;

g) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Alexandria sau primăriei Videle, judeţul Teleorman.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 96 C. pen. privitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a dispus ca pedeapsa complementară aplicată inculpatului să fie executată pe o perioadă de 1 an de la data rămânerii definitive a prezentei, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

S-a dispus ca pedeapsa accesorie aplicată să se execute în măsura executării pedepsei principale (în cazul anulării/revocării suspendării sub supraveghere).

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 481 de RON.

În baza art. 292 alin. (4) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 1.540 de RON şi de 1.200 de euro.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) şi art. 249 alin. (1) şi (4) şi (5) C. proc. pen., în vederea garantării măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi a executării cheltuielilor judiciare cu privire la inculpatul A., s-a menţinut măsura asiguratorie instituită în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 108/P/2015 din data de 06.01.2016 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv sechestrul asigurator asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în Alexandria, str. x, Teleorman, înscris în Cartea Funciară nr. x-C1-U25, până la concurenţa sumelor cu privire la care s-a dispus confiscarea, respectiv a valorii cheltuielilor judiciare la care inculpatul va fi obligat.

S-a constatat că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a constatat că persoana vătămată I. a renunţat la calitatea de parte civilă în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii A. la plata sumei de 8.000 RON, B. la plata sumei de 4.000 de RON, inculpatul G. la plata sumei de 1.000 de RON şi H. la plata sumei de 500 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 05.02.2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

1. A. (comisar de poliţie, şeful Serviciului Poliţiei Rutiere din cadrul I.P.J. Teleorman), pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref.la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (9 infracţiuni);

- luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (3 infracţiuni);

- complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

- complicitate la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 269 alin. (1) C. pen. (2 infracţiuni);

toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

2. B. (procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman) pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

- abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen.

- favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. (4 infracţiuni);

- influenţarea declaraţiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen.

toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

3. G. (agent de poliţie în cadrul Serviciului Public Comunitar - Regim Permise Auto şi Înmatriculări din cadrul Prefecturii Teleorman) pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

4. H. (asociat la firma S.C. J. S.R.L. din localitatea Turnu Măgurele), pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit rechizitoriului, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., comisar de poliţie şi şef al Serviciului Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Teleorman, având atribuţii de coordonare a Serviciului Poliţiei Rutiere, de îndrumare, supraveghere şi controlul respectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, s-a reţinut că:

1. în intervalul 10.07.2015 - 08.09.2015 a primit cu titlu de mită, produse alimentare perisabile (aproximativ 7 kg pastramă de oaie, evaluate de către mituitor la suma de 140 de RON), de la numitul K., pentru a efectua un act contrar atribuţiilor de serviciu (intervenţia pe lângă agenţii de poliţie, subordonaţi ai acestuia, în vederea neaplicării prevederilor legale contravenţionale), faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

2. în intervalul 25.07.2015 - 29.07.2015 a primit cu titlu de mită, diverse produse alimentare (doi pui şi o mămăligă, evaluate de către mituitor la suma de 41 de RON), de la numitul L., pentru a efectua un act contrar atribuţiilor de serviciu (intervenţia pe lângă agenţii de poliţie, subordonaţi ai acestuia, în vederea neaplicării prevederilor legale contravenţionale), faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

3. în intervalul 11.09.2015 - 16.09.2015 a primit cu titlu de mită, în biroul profesional al acestuia, suma de 300 de RON, de la numitul M., pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (sancţionarea persoanelor care au efectuat activităţi de taximetrie ilegale), faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref.la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

4. în intervalul 21.07.2015-23.07.2015 i-a promis numitului N. că îşi va trafica influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări din cadrul Prefecturii Judeţului Teleorman, pentru ca fiul acestuia să obţină permisul de conducere, inculpatul primind în schimbul acestei intervenţii aproximativ 45 kg mâncare pentru câini, evaluată de către cumpărătorul de influenţă la suma totală de 240 de RON, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

5. în intervalul 31.07.2015 - 03.08.2015 a primit în biroul profesional al acestuia, printr-un intermediar, de la suspectul O., 2 litri de ţuică şi o sumă de bani, în schimbul promisiunii că inculpatul îşi va trafica influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări din cadrul Prefecturii Judeţului Teleorman, în vederea obţinerii de către suspect a permisului de conducere categoriile "C + E", faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

6. în intervalul 31.07.2015 - 24.08.2015 i-a solicitat inculpatului G., să facă demersuri pentru ca suspectul O. să obţină, cu încălcarea dispoziţiilor legale, permisul de conducere categoriile "C + E", angajându-se ca, în schimb, cel dintâi să intervină pe lângă Preşedintele Tribunalului Teleorman, în vederea soluţionării favorabile a unui dosar contravenţional, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

7. în intervalul 14.09.2015 - 15.09.2015 a primit suma de 200 euro de la inculpatul H. în schimbul promisiunii că îşi va trafica influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări din cadrul Prefecturii Judeţului Teleorman, pentru ca o apropiată a cumpărătorului de influenţă să obţină permisul de conducere, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

8. la data de 25.09.2015 a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător P. suma de 1.300 de RON pentru a-şi exercita influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unei cunoştinţe a martorului denunţător, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

9. la data de 23.09.2015 a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător Q. suma de 100 de euro, pentru a-şi exercita influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere unui candidat care absolvise cursurile şcolii de şoferi a martorului denunţător, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

10. la data de 21.07.2015 a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător R. suma de 100 de euro pentru a-şi exercita influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unui candidat care absolvise cursurile şcolii de şoferi a martorului denunţător, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

11. la data de 18.08.2015 a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător R. suma de 100 de euro pentru a-şi exercita influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unui candidat care absolvise cursurile şcolii de şoferi a martorului denunţător, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

12. la data de 18.08.2015 a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător S. suma de 200 de euro pentru a-şi trafica influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unui nepot al martorului denunţător, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

13. în intervalul iunie - septembrie 2015 a intervenit pe lângă inculpatul B., solicitându-i acestuia din urmă să dispună o soluţie de clasare, în contradicţie cu situaţia de fapt şi probele administrate în cauză, în vederea exonerării de la răspunderea penală a agenţilor de poliţie C. şi D., fapte care realizează elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi complicitate la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 269 alin. (1) din C. pen. (2 infracţiuni, raportat la cei doi poliţişti pretins favorizaţi de inculpatul B.).

Prin acelaşi rechizitoriu, în legătură cu activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, s-a reţinut că:

1. la data de 01.08.2014, inculpatului B. i-a fost repartizat spre soluţionare dosarul cu numărul x/2014

Referitor la situaţia de fapt din acel dosar, s-a arătat că, în ziua de 29.04.2014, agenţii de poliţie D. şi C., ambii din cadrul I.P.J. Teleorman - Serviciul Rutier, aflaţi în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, l-au agresat nejustificat pe numitul I. din Comuna Cervenia, judeţul Teleorman, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat circa 7 - 8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

În vederea stabilirii acestei situaţii de fapt, inculpatul B. a avut în vedere declaraţiile martorilor T., U., V., W., X., Y., Z. şi AA., precum şi certificatul medico-legal nr. 307/C/658 din 30.04.2014, întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Teleorman.

Ulterior începerii urmăririi penale in personam, inculpatul A. l-a contactat pe inculpatul B., solicitându-i acestuia din urmă să dispună o soluţie de clasare pentru cei doi agenţi de poliţie, deşi probele existente la dosar confirmau învinuirile de purtare abuzivă şi loviri sau alte violenţe.

Prin ordonanţele din 15.06.2015 şi 17.06.2015, inculpatul B. a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de agenţii de poliţie D. şi C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., şi loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Inculpatul B. a fost de acord cu solicitarea inculpatului A. şi, pentru a se asigura că persoana vătămată nu va formula plângere împotriva soluţiei ilegale pe care preconiza să o adopte, la data de 24.06.2015, l-a contactat pe avocatul persoanei vătămate, numitul BB. din cadrul Baroului Teleorman, căruia i-a solicitat să facă demersuri pe lângă persoana vătămată CC. să o convingă pe aceasta să dea o declaraţie neconformă adevărului cu ocazia unei viitoare audieri la sediul P.T. Teleorman şi să-i promită acesteia, în schimbul acestei declaraţii, că va primi de la agentul de poliţie C. suma de 5.000 de RON.

La data de 11.09.2015, B. a contactat persoana vătămată, CC., cu care a negociat în numele celor doi agenţi de poliţie, stabilind ca, în urma remiterii sumei de 10.000 de RON de către cei doi agenţi, persoana vătămată să dea o nouă declaraţie, neconformă realităţii.

Ulterior, la data de 15.09.2015, inculpatul B. l-a contactat pe agentul de poliţie C. şi i-a solicitat să achite suma de bani promisă persoanei vătămate, asigurându-l că doar în urma acestui demers şi a unei declaraţii neconforme realităţii pe care persoana vătămată urma să o dea în faţa procurorului, va putea să adopte o soluţie de clasare prin care să îl absolve de orice formă de vinovăţie pe agentul de poliţie.

În aceste împrejurări, la data de 17.09.2015, B. a purtat o discuţie prealabilă cu avocatul persoanei vătămate, l-a instruit pe acesta cu privire la conţinutul declaraţiei pe care urma să o dea persoana vătămată şi, ulterior, în aceeaşi dată, în prezenţa avocatului ales BB., dar şi a persoanei vătămate CC., inculpatul B. a întocmit o declaraţie de persoană vătămată din care rezulta, în mod neadevărat, că incidentul care făcea obiectul dosarului cu numărul x/2014 ar fi fost declanşat de comportamentul violent al persoanei vătămate, determinând-o pe aceasta să-şi însuşească declaraţia întocmită şi să o semneze.

În baza acestei declaraţii, la data de 18.09.2015, inculpatul B. a dispus soluţia clasării urmăririi penale cu privire la C. şi D., atestând în mod neadevărat în cuprinsul ordonanţei că cei doi agenţi de poliţie au săvârşit faptele prin exces justificat, ripostând ca urmare a violenţelor pe care le-ar fi exercitat persoana vătămată.

2. În cursul lunii martie 2015, martorul DD. a depus un denunţ la Direcţia Generală Anticorupţie - Serviciul Anticorupţie Teleorman, înregistrat ulterior la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman sub numărul x/2015.

În cuprinsul sesizării, martorul DD. semnala săvârşirea unor infracţiuni de corupţie de către mai mulţi lucrători din cadrul I.P.J. Teleorman, printre care şi faptul că, în cursul anului 2014, numiţii E. şi F., agenţi de poliţie în cadrul Biroului Poliţiei Rutiere Turnu Măgurele, ar fi pretins şi primit suma de 600 de RON, cu titlu de mită, de la numitul EE., depistat pe raza localităţii Turnu Măgurele, pentru a nu-i întocmi acestuia din urmă un dosar penal.

Cauza penală mai sus menţionată a fost repartizată spre soluţionare inculpatului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman. Cu ocazia instrumentării cauzei şi a adoptării soluţiei, inculpatul a urmărit favorizarea celor doi agenţi de poliţie, sens în care, cu bună ştiinţă, nu a administrat probe pentru a se stabili circumstanţele săvârşirii faptelor, a respins în mod discreţionar solicitarea ofiţerilor D.G.A. de a autoriza un investigator sub acoperire, a divulgat numele denunţătorului şi demersurile sale în vederea soluţionării favorabile în dosarul sus-menţionat, numitului FF., şeful Poliţiei Municipiului Turnu Măgurele, înainte de soluţionarea cauzei, i-a avertizat pe cei doi agenţi despre pericolul autorizării pe viitor a unor investigatori sub acoperire, iar în final, la data de 31.08.2015, a dispus clasarea cauzei, motivând, în mod informal, adoptarea acestei soluţii, inclusiv prin apartenenţa martorului denunţător la o minoritate etnică şi, pe cale de consecinţă, pe lipsa de credibilitate a denunţului ca urmare a desconsiderării pe care inculpatul B. o manifesta făţiş faţă de această minoritate.

În ceea ce priveşte activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul G., s-a reţinut prin rechizitoriu că, în intervalul 31.07.2015 - 24.08.2015, acesta s-a angajat faţă de inculpatul A. să facă demersuri pentru ca suspectul O. să obţină cu încălcarea dispoziţiilor legale, permisul de conducere categoriile "C + E" şi i-a solicitat la rândul său inculpatului A. ca, în schimbul demersurilor făcute, acesta din urmă să intervină pe lângă preşedintele Tribunalului Teleorman în vederea soluţionării favorabile a unui dosar contravenţional.

Referitor la inculpatul H., s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei că, în intervalul 14.09.2015 - 15.09.2015, i-a oferit cu titlu de mită inculpatului A. suma de 200 de euro, pentru ca acesta din urmă să intervină pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări din Prefectura Judeţului Teleorman pentru ca o apropiată a cumpărătorului de influenţă să obţină permisul de conducere.

În procedura de cameră preliminară, prin încheierea din data de 26.05.2016, Curtea de apel a dispus începerea judecăţii, respingând cererile şi excepţiile invocate de inculpaţi, reţinând că au fost respectate toate dispoziţiile referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, încheierea rămânând definitivă prin respingerea contestaţiilor.

În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpaţii.

Inculpatul H. a solicitat judecata conform procedurii simplificate, a fost audiat şi a recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, a depus la dosarul cauzei înscrisuri în circumstanţiere (adeverinţe de venit, caracterizări, certificate de căsătorie/naştere, diplome de studii).

La solicitarea inculpaţilor A., B. şi G., care nu au recunoscut faptele şi au solicitat judecata potrivit procedurii obişnuite, contestând probele administrate în faza de urmărire penală, a fost admisă atât reaudierea martorilor propuşi prin rechizitoriu, audierea unor alţi martori, depunerea de înscrisuri.

Analizând ansamblul probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut următoarele:

Referitor la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului A., comisar de poliţie, care a deţinut funcţia de şef al Serviciului Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Teleorman (cu atribuţii de coordonare a Serviciului Poliţiei Rutiere, de îndrumare, supraveghere şi controlul respectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, funcţie deţinută inclusiv în perioada iulie- septembrie 2015), s-a reţinut că faptele de trafic de influenţă şi luare de mită descrise prin rechizitoriu sunt dovedite de probele administrate.

Astfel, s-a constatat că, la data de 10.07.2015, inculpatul a primit aproximativ 7 kg pastramă de oaie de la K., pentru a efectua un act contrar atribuţiilor de serviciu (respectiv să intervină pe lângă agentul de poliţie GG., subordonat al său, pentru ca acesta să nu aplice prevederile legale contravenţionale).

Inculpatul a admis că a primit produsele alimentare de la martor, dar a contestat titlul cu care le-a dobândit, invocând pe de o parte că a intenţionat să achite contravaloarea acestora (dar martorul a refuzat, fiindu-i prieten), iar pe de altă parte, că această predare nu avea nicio legătură cu sancţiunea aplicată martorului.

S-a reţinut că susţinerile sale nu pot fi avute în vedere. Martorul K. a arătat explicit în depoziţia sa că la data de 10.07.2015 a circulat cu o viteză care a depăşit limita legală şi a fost oprit în trafic de agenţii de circulaţie.

În acest context, martorul l-a contactat telefonic pe inculpat (erau într-o relaţie de prietenie), acesta a solicitat să vorbească cu agentul constatator şi, urmare a discuţiei, martorului i-a fost aplicată sancţiunea avertismentului şi 3 puncte penalizare). Înregistrările telefonice ale convorbirii dintre inculpat şi martorul GG. - agentul de poliţie, atestă solicitarea inculpatului A. care face trimitere la relaţia sa cu martorul, care era "grăbit’’, solicitând atenţie în aplicarea sancţiunii. Prima instanţă a reţinut că împrejurarea că a fost dispusă o măsură contravenţională nu exclude intervenţia inculpatului pe lângă subordonaţii săi, aşa cum invocă apărarea, legătura de cauzalitate dintre solicitarea inculpatului şi conduita agenţilor rezultând din cuprinsul convorbirilor. Sancţiunea în sine poate fi, la rândul său, o dovadă în acest sens, măsura fiind cea mai puţin severă dintre cele care puteau fi aplicate. În orice caz, din depoziţia martorului K. a rezultat că urmare telefonului pe care l-a dat inculpatului şi intervenţiei acestuia s-a simţit îndatorat, motiv pentru care i-a dat cele 7 kg de pastramă, confirmând astfel legătura dintre cele două acte. Martorul a arătat de altfel că solicitarea explicită a inculpatului de a-l ajuta cu 5-6 kg de pastramă a fost clară şi, chiar dacă a intervenit la un interval de aproape 2 luni (de la data surprinderii sale în trafic), a perceput-o ca având legătură cu intervenţia anterioară a inculpatului. Deşi martorul a menţinut cele arătate în cursul urmăririi penale, s-a apreciat că depoziţia ulterioară (în care precizează că nu s-a simţit obligat faţă de inculpat) nu poate fi reţinută. Pe de o parte, s-a reţinut că nu se poate admite că declaraţia la procuror a fost dată pe fond emoţional, câtă vreme martorul a menţionat că nu i s-a sugerat şi nici nu s-a simţit ameninţat în vreun fel de procuror. Pe de altă parte, nu a putut fi avută în vedere nici prin raportare la data declaraţiei în acest sens, după doi ani de la comiterii faptei, întrucât aprecierile martorului - raportat la starea ce a generat felul în care s-a simţit îndatorat - erau mult mai reale în momentul imediat decât după trecerea unei perioade îndelungate.

S-a reţinut că şi declaraţia martorului GG. - inclusiv cea dată în faţa Curţii de apel - a susţinut intervenţia inculpatului A. în favoarea contravenientului K., martorul menţionând că a apreciat-o ca fiind o sugestie de a fi îngăduitor, atitudine cunoscută a şefului său, inculpatul A..

S-a mai reţinut că, în intervalul 25.07.2015 - 29.07.2015, inculpatul a primit doi pui şi o mămăligă de la martorul L. pentru a interveni pe lângă subordonaţii săi pentru ca aceştia să nu aplice prevederile legale contravenţionale faţă de un cunoscut, HH., care conducea maşina sa în localitatea Dobroteşti şi care a fost oprit în trafic de agenţi de poliţie.

Şi în acest caz, inculpatul a recunoscut primirea produselor cu aceeaşi motivaţie, în virtutea relaţiei de amiciţie pe care o avea cu martorul L.. Prima instanţă a reţinut că susţinerile sale sunt însă contrazise de acesta, în depoziţia sa din cursul urmăririi penale martorul menţionând explicit cum s-a simţit obligat ca după ce inculpatul a intervenit (transmiţând salutări agenţilor de circulaţie prin intermediul său) să îi aducă ceva.

În egală măsură, chiar dacă HH. a fost sancţionat, aceasta nu exclude intervenţia inculpatului şi nici predarea bunurilor alimentare în legătură cu această intervenţie. De asemenea, nici revenirea ulterioară a martorului nu poate susţine ideea contrară că bunurile au fost date fără a se fi simţit obligat faţă de inculpat, declaraţia în acest sens nefiind motivată de vreo împrejurare obiectivă.

La data de 11.09.2015, inculpatul A. a primit cu titlu de mită, în sediul poliţiei, suma de 300 de RON de la martorul M., pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (sancţionarea persoanelor care au efectuat activităţi de taximetrie ilegale). Predarea sumei de bani cu acest titlu a fost recunoscută explicit de martor atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, fiind confirmată şi de procesele-verbale de redare ale înregistrărilor ambientale. Din imagini a rezultat cum martorul, aflându-se la biroul inculpatului, după ce i-a solicitat intervenţia în legătură cu cei care practică taximetria nelegal, în defavoarea sa (martorul fiind administrator al unei societăţi de taximetrie), a dus mâna în buzunarul drept al pantalonilor, s-a apropiat de biroul inculpatului A. şi a pus cu o mişcare rapidă ceva - posibil bancnote - pe birou, inculpatul introducându-le imediat în sertar).

Prima instanţă a reţinut că deşi inculpatul a negat că ar fi primit suma de 300 de RON, imaginile surprinse, declaraţia constantă a martorului şi activitatea ulterioară a inculpatului confirmă primirea sumei de bani, cu titlu de mită, pentru efectuarea activităţilor cerute de martor, care erau dintre cele ce intrau în sfera obligaţiilor sale de serviciu. După 4 zile de la primirea banilor, la data de 16.09.2015, inculpatul a fost contactat telefonic de mituitor (care i-a semnalat prezenţa unora dintre persoanele pe care le reclamase) şi a dat dispoziţie agentului II. - subordonat de-al său, să intervină şi să aplice sancţiuni conducătorilor de autoturisme de pe strada x, indicată de martor. S-a reţinut că procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice dintre denunţător şi inculpat dovedeşte că acţiunea inculpatului a fost consecinţa convorbirii şi a fost în continuarea actului anterior, al primirii sumei de bani.

Referitor la fapta reţinută în sarcina inculpatului A., care în intervalul 21.07.2015-23.07.2015 i-ar fi promis martorului N. că-şi va trafica influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri din Serviciul Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări, din cadrul Prefecturii judeţului Teleorman, pentru ca fiul acestuia să obţină permisul de conducere, inculpatul primind în schimbul acestei intervenţii aproximativ 45 de kg mâncare pentru câini, prima instanţă a reţinut că inculpatul a recunoscut în cursul urmăririi penale primirea celor 3 saci de mâncare pentru câini, în scopul promovării probei practice în vederea obţinerii permisului de conducere de către fiul martorului, menţionând, totodată, că uzual cumpăra acest tip de produse de la N..

În cursul judecăţii, inculpatul a negat legătura dintre primirea sacilor şi solicitarea de intervenţie (care s-a şi materializat), invocând pe de altă parte, lipsa de valoare a produselor, care erau expirate.

S-a apreciat că această ultimă declaraţie nu poate fi reţinută, fiind în contradicţie chiar cu propriile susţineri din cursul urmăririi penale, unde a menţionat explicit că N. i-a solicitat intervenţia pe lângă persoane care lucrează în cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor. Pe de altă parte, tot în faza de urmărire penală, martorul N. a arătat că i-a solicitat inculpatului, cu care are o relaţie de naş-fin, să intervină pe lângă persoane cu competenţă în susţinerea probei pentru obţinerea permisului de conducere de fiul său. Astfel, chiar dacă martorul a revenit asupra acestor menţiuni în cursul judecăţii, probele administrate au dovedit contrariul. Procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre inculpat şi martorii JJ. şi KK. - care lucrau în cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi cu care se desfăşurau probele practice, au confirmat intervenţia inculpatului cu privire la promovarea numitului LL.. Acestea au fost susţinute şi de depoziţiile constante ale celor doi agenţi examinatori, care au arătat inclusiv în faţa Curţii de apel că inculpatul A. obişnuia să le ceară - cu privire la diverşi candidaţi - să promoveze proba practică. Chiar dacă aceştia nu şi-au amintit numele MM., s-a reţinut că perioada la care au făcut trimitere şi procesele-verbale sus-menţionate, în care se face referire explicită la acest nume - fac dovada realităţii declaraţiilor martorilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât modul în care erau transmise numele candidaţilor se realiza de inculpatul A. prin notarea acestora pe o foaie de hârtie, fiind astfel puţin probabil ca agenţii să reţină numele tuturor persoanelor examinate.

Referitor la actul din data de 31.07.2015 (pentru care a fost trimis în judecată şi inculpatul G., urmând a fi descrise activităţile ambilor), Curtea de apel a reţinut că inculpatul A. a primit în biroul său, prin intermediar, de la martorul O., doi litri de ţuică şi o sumă de bani, în schimbul promisiunii că îşi va trafica influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din Serviciul Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări, din cadrul Prefecturii judeţului Teleorman, în vederea obţinerii de către martor a permisului de conducere categoriile "C + E".

Prima instanţă a reţinut că şi în acest caz inculpatul A. a adoptat aceeaşi conduită de recunoaştere a faptei în cursul urmăririi penale - cu menţionarea explicită a primirii cantităţii de băutură, a alimentelor (brânză) şi a unei sume de bani (100 - 200 de RON) de la martorul NN. pentru a interveni pe lângă examinatori în scopul promovării probei practice şi obţinerii permisului de conducere de către cunoştinţa sa, martorul O.. A revenit ulterior, negând primirea banilor, iar referitor la alimente şi băutură a menţionat că de câtva timp obişnuia să cumpere aceste produse de la o rudă a soţiei sale, intermediarul NN..

Probele administrate au contrazis aceste ultime declaraţii, Curtea de apel reţinând (din procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, respectiv cele de redare a înregistrărilor ambientale) angajamentul asumat de inculpat de a interveni pe lângă agenţii examinatori pentru ca O. să obţină permisul de conducere la categoriile "C + E" (din cuprinsul lor rezultând cum inculpatul a notat pe o hârtie numele rostit de către NN., biletul fiind aşezat apoi pe birou).

Mai mult decât atât, ulterior, inculpatul a verificat numele examinatorilor şi a constatat că unul dintre aceştia era inculpatul G., căruia i-a cerut să facă demersuri în sensul sus-menţionat. La rândul său, inculpatul G., angajându-se că va da curs cererii, i-a solicitat inculpatului A., în cadrul aceleiaşi discuţii, să intervină pentru soluţionarea favorabilă a unui dosar contravenţional.

Ambii inculpaţi au negat această desfăşurare a faptelor. Inculpatul G. a arătat că nu a perceput interesul inculpatului A. pentru O. ca o cerere de intervenţie în favoarea acestuia şi de asemenea, la rândul său, nu a urmărit soluţionarea într-un anume fel a plângerii contravenţionale formulate de cunoştinţa sa, OO..

În cursul judecăţii, nici inculpatul A. nu şi-a menţinut poziţia anterioară, de recunoaştere a ambelor intervenţii. În pofida acestor susţineri, Curtea de apel a notat pe de o parte, că în cursul urmăririi penale şi inculpatul G. a avut o poziţie de recunoaştere, pe care nu a combătut-o ulterior cu argumente pertinente, iar motivul privind condiţiile de audiere la Parchet - după oboseală acumulată de 16 ore - nu poate conduce la concluzia pierderii simţului realităţii. S-a reţinut în acest sens că inculpatul este poliţist de 20 de ani, obişnuit cu condiţii grele de muncă, este o persoană matură şi cu pregătire juridică şi are capacitatea de a înţelege din toate perspectivele consecinţele unei declaraţii. Pe de altă parte, admiţând varianta inculpatului, în sensul că nu a perceput solicitarea lui A. ca pe o formă de intervenţie, s-a remarcat însă că solicitarea inculpatului - de a interveni pentru rezolvarea situaţiei lui OO. - a fost formulată chiar în acelaşi cadru al discuţiei. Inculpatul G. a expus contextul ridicării permisului (când martorul mergea în viteză în spatele Salvării pentru că tatăl său fusese luat de urgenţă), apoi a afirmat că se va interesa personal de numărul dosarului, iar inculpatul A. a arătat - în acelaşi context - că va face demersuri pentru a afla numele judecătorului care are plângerea de soluţionat, că se va interesa inclusiv la preşedintele Tribunalului Teleorman, după ce G. l-a asigurat că plângerea se află pe rolul Judecătoriei Alexandria.

Întreaga discuţie - rezultată din cuprinsul procesului-verbal de redare a înregistrării convorbirii - se desfăşoară după ce inculpatul A. îi ceruse inculpatului G. să intervină pentru obţinerea permisului de conducere de către PP.. Curtea de apel a reţinut astfel că cererea de intervenţie formulată de inculpatul G. (de influenţare, într-un fel sau altul, a instanţei pentru soluţionarea favorabilă a plângerii contravenţionale a lui OO.) este precedată de solicitarea inculpatului A. (de acordare de ajutor pentru obţinerea permisului de către PP.). Contextul solicitării, expresiile utilizate de inculpat - "ajută-mă cu consilierul de la Zâmbreasca, i-au luat permisul băieţii ăia..", adăugat peste profesia celor doi (poliţişti cu studii juridice) fac dovada că au înţeles pe deplin natura juridică a solicitărilor formulate. De altfel, inculpatul A. a adoptat ulterior discuţiei o conduită prin care a trecut la rezolvarea promisiunii, respectiv l-a contactat pe şoferul Tribunalului Teleorman, martorul QQ., căruia i-a făcut trimitere la un număr de dosar - cel al petentului OO. - pe care l-a obţinut apelând la martorul RR., un subordonat de-al său, ofiţer în cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere (aspect confirmat de acesta).

Curtea de apel a apreciat că faptul că soluţionarea dosarului nr. x/2014 (având ca obiect anularea procesului-verbal de contravenţie nr. x/02.10.2014 şi părţi pe OO., în calitate de petent, şi I.P.J. Teleorman Serviciul Rutier), a fost favorabilă petentului, după cum şi faptul că a obţinut permisul de conducere la data de 03.08.2015, nu pot fi interpretate în mod necesar ca dovadă a respectării de către inculpaţi a promisiunilor făcute, acestea fiind - în opinia instanţei - chestiuni care excedează cadrului infracţiunilor reţinute în sarcina celor doi inculpaţi.

Cu privire la fapta din data de 14.09.2015, în referire la care inculpatul A. a primit suma de 200 de euro de la inculpatul H. în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări, din cadrul Prefecturii judeţului Teleorman, pentru ca o apropiată a cumpărătorului de influenţă să obţină permisul de conducere, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul A. a negat primirea sumei de bani, dar declaraţiile sale au fost combătute de probele administrate. Astfel, coinculpatul H. a recunoscut constant că la data de 14.09.2015 i-a remis inculpatului A. suma de 200 de euro cu menţionarea explicită a scopului sus-arătat. Martora SS. - pentru care a solicitat intervenţia - a confirmat la rândul său că a apelat la H. pentru depăşirea probei practice, acesta afirmând că o poate ajuta, fără a-i indica explicit în ce mod. Procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi cele de redare a înregistrărilor ambientale au atestat momentul în care inculpatul H. se afla în biroul lui A. (14.09.2015, orele 11:04-11:15) de la sediul secţiei de poliţie, i-a solicitat explicit intervenţia, cu indicarea numelui, după cum atestă şi predarea sumei de bani într-un sertar al biroului, deschis de inculpatul A. în momentul în care inculpatul H. a trecut pe lângă acesta, gest urmat de închiderea la fel de rapidă a sertarului.

S-a reţinut, de asemenea, că la data de 25.09.2015 inculpatul A. a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător P., suma de 1.300 de RON, pentru a-şi exercita influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unei cunoştinţe de-a martorului denunţător.

Prima instanţă a reţinut că atitudinea inculpatului a fost de negare a titlului cu care a primit suma de bani, invocând că cei 300 de euro înmânaţi în biroul său de martorul denunţător reprezentau contravaloarea a 2 telefoane mobile pe care i le-a dat anterior martorului să le vândă. Convorbirile dintre inculpat şi martor, respectiv înregistrarea ambientală din data de 25.09.2015 au contrazis susţinerile inculpatului. Din cuprinsul acestora, a rezultat că suma de 300 de euro a fost predată inculpatului A. în scopul intervenţiei acestuia - şef al Poliţiei rutiere la acea dată - pe lângă ofiţerii examinatori la examenul pentru obţinerea permisului de conducere de către cunoştinţe ale martorului. S-a reţinut că declaraţiile denunţătorului sunt pe deplin concordante cu cele ce rezultă din înregistrări, martorul fiind constant în depoziţii pe tot parcursul procesului.

La data de 23.09.2015, inculpatul a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător Q. (administrator al şcolii de şoferi TT. SRL) suma de 100 de euro, pentru a interveni la examinatorii Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unui candidat care absolvise cursurile şcolii de şoferi a martorului denunţător.

Cu privire la această faptă, inculpatul a recunoscut în cursul urmăririi penale primirea sumei de bani, însă în faţa instanţei a negat. Procesele-verbale de redare a înregistrărilor ambientale, coroborate deplin cu susţinerile constante ale martorului denunţător Q., au confirmat că la data menţionată martorul a intrat în biroul inculpatului, în jurul orei 7:55, a avut o discuţie ce părea continuarea unei înţelegeri anterioare, imaginile atestând predarea sumei de bani de către martor, introducerea acesteia în buzunarul pantalonilor, suma fiind numărată imediat după plecarea acestuia şi aşezată ulterior la loc.

La datele de 21.07.2015 şi, respectiv 18.08.2015, inculpatul A. a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător R. (şi acesta administrator al şcolii de şoferi UU. S.R.L. din localitatea Alexandria) sumele de câte 100 de euro, pentru a-şi exercita influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unor candidaţi care absolviseră cursurile şcolii de şoferi a martorului denunţător.

De această dată, inculpatul a recunoscut - în faza de urmărire penală - titlul cu care a primit la data de 21.07.2015 suma de 100 de euro, negând doar cea de-a doua mită, din data de 18.08.2015, însă ulterior, în faza de judecată, a revenit şi asupra recunoaşterii. S-a reţinut că declaraţiile sale sunt însă combătute de depoziţiile constante ale martorului denunţător (care şi-a motivat conduita de aprecierea relativă la împrejurarea că niciunul dintre cursanţii şcolii sale nu promovau examenul), acesta menţionând că plasarea sumelor de câte 100 de euro s-a realizat în biroul inculpatului de la secţia de poliţie, inculpatul confirmându-i la acele momente că va interveni pentru promovarea cursanţilor.

În egală măsură, s-a reţinut că înregistrările dovedesc modul în care inculpatul a preluat sumele de bani, predate de martor, pe fondul discuţiilor referitoare la rezolvarea unor chestiuni stabilite anterior.

În fine, s-a reţinut că, la data de 18.08.2015, inculpatul A. a primit, cu titlu de mită, de la martorul denunţător S. suma de 200 de euro, pentru a-şi trafica influenţa asupra examinatorilor Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman, în vederea obţinerii permisului de conducere a unui nepot de-al martorului denunţător, VV..

Referitor la această faptă, inculpatul a arătat, în faza de urmărire penală, că a primit doar 300 de RON, urmare a intervenţiei exercitate pe lângă examinatori pentru ca VV. să promoveze examenul, în cursul cercetării judecătoreşti revenind şi menţionând că suma a fost de 800 de RON însă aceasta reprezenta restituirea unui împrumut pe care îl acordase anterior. S-a reţinut că susţinerile sale erau contrare declaraţiilor martorului S., care a afirmat constant că scopul predării sumei de bani - 200 de euro - a fost ajutorul acordat pentru obţinerea permisului de conducere de către nepotul său. Martorul şi-a nuanţat poziţia în faţa instanţei, însă împrejurarea că nu i-a fost cerută suma şi că aceasta a fost o recompensă acordată ulterior promovării nu schimbă situaţia sub aspectele esenţiale. Scopul predării banilor este acelaşi, iar absenţa unei cereri formulate de inculpat este lipsită de relevanţă, cât timp acesta a primit banii în sensul în care cei doi s-au înţeles anterior examenului.

De altfel, şi în acest caz, înregistrările ambientale au dovedit primirea bancnotelor de la martor de către inculpatul A., care le-a introdus apoi în sertarul biroului, discuţia dintre aceştia făcând trimitere la un fapt anterior (denunţătorul precizând că nu putea lăsa să creadă că după ce a rezolvat "treaba’’ nu se achită de obligaţie).

Reţinând această situaţie de fapt, prima instanţă a apreciat - referitor la primele trei fapte descrise - că acestea sunt acte materiale ale unei infracţiuni unice de luare de mită, săvârşită în formă continuată, în modalitatea alternativă a primirii de bani sau alte foloase necuvenite, pentru efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu (intervenţia pe lângă agenţii de poliţie, subordonaţi ai inculpatului, în vederea neaplicării prevederilor legale contravenţionale), respectiv în modalitatea efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu - sancţionarea activităţilor de taximetrie ilegală) prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., sens în care s-a dispus schimbarea încadrării juridice (inculpatul fiind trimis în judecată pentru trei infracţiuni distincte de luare de mită în formă simplă).

Cu privire la următoarele fapte descrise, prima instanţă a apreciat că acestea sunt acte materiale ale unei infracţiuni unice de trafic de influenţă, săvârşită în formă continuată, în modalitatea alternativă a primirii de bani sau alte foloase pentru traficarea influenţei pe lângă agenţi şi ofiţeri din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări, din cadrul Prefecturii judeţului Teleorman şi obţinerea permisului de conducere de către diverşi candidaţi, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., sens în care s-a dispus, de asemenea, schimbarea încadrării juridice (inculpatul fiind trimis în judecată pentru infracţiuni distincte de trafic de influenţă în formă simplă).

Referitor la acest aspect, cu trimitere şi la considerentele reţinute de Curtea Constituţională (în Decizia nr. 368/2017 prin care s-a constatat că sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională), dar şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (care a analizat amplu noţiunea de infracţiune continuată în Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe), prima instanţă a arătat că în analiza caracteristicii infracţiunii continuate se ţine seama de unitatea juridică a faptelor ilicite - stabilită atât prin elemente obiective cât şi prin elemente subiective: a) autorul trebuie să comită un anumit număr de fapte ilicite contra aceleiaşi valori sociale şi, adesea, victima este aceeaşi; b) este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale (modus operandi) sau alte circumstanţe materiale care să unească faptele respective într-un întreg (actus reus); c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte; d) toate faptele trebuie să prezinte aceeaşi intenţie sau acelaşi "desen infracţional" chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio; e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale aceleiaşi/aceloraşi infracţiuni.

Astfel, raportându-se la cauza de faţă, prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile care justifică reţinerea câte unei infracţiuni de luare de mită, respectiv trafic de influenţă, săvârşite fiecare în parte în formă continuată, având în vedere modalitatea cvasisimilară de acţiune a inculpatului, unitatea de rezoluţie infracţională, care rezultă din caracterul repetitiv al acţiunilor, dar şi din conduita constantă a inculpatului - cunoscută de către subordonaţi - de ajutorare a prietenilor/rudelor/amicilor cărora li se aplicau sancţiuni contravenţionale, respectiv de intervenţie asupra examinatorilor pentru promovarea examenului practic de obţinere a permisului de conducere de către diverşi candidaţi, intervalele scurte de timp la care au fost comise actele materiale în raport de fiecare dintre cele două infracţiuni.

Concluzionând asupra activităţii inculpatului A., prima instanţă a apreciat că vinovăţia acestuia a fost - sub aspectele analizate - dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, declaraţia din faţa Curţii de apel - prin care a negat inclusiv faptele recunoscute anterior, neputând fi reţinută pentru argumentele expuse la analiza fiecărei fapte.

Suplimentar, prima instanţă a reţinut că singurul argument invocat în sensul revenirii asupra poziţiei iniţiale a fost presiunea exercitată asupra sa la procuror, aspect de care nu se poate ţine seama. Curtea de apel a reamintit poziţia inculpatului, de ofiţer de poliţie, cu funcţie de conducere o perioadă îndelungată, absolvent de studii juridice, argumente în virtutea cărora a apreciat că inculpatul cunoştea atât drepturile pe care le are, după cum, mai ales, consecinţele juridice ale declaraţiilor date într-un proces penal. S-a reţinut că nu se poate admite ideea că inculpatul s-a simţit ameninţat că va fi arestat şi că a recunoscut în condiţii de epuizare fizică şi psihică, cu atât mai puţin în contextul în care acesta a fost asistat la Parchet de un avocat ales.

Dincolo de aceste observaţii, s-a arătat că probele de vinovăţie sunt evidente şi acestea nici nu au fost combătute prin argumente contrare. Referitor la activitatea sa generală în cadrul poliţiei rutiere, al cărei şef a fost inclusiv în perioada analizată, depoziţiile martorilor WW., JJ. - subordonaţi ai săi, prima instanţă a arătat că inculpatul manifesta un tip de atitudine în sensul că intervenea uzual pentru obţinerea permiselor de conducere de către diferite cunoştinţe ale sale, intervenţii formulate la un mod generic (intra în birou, rostea câte un nume), dar toţi aceşti examinatori au declarat că astfel, implicit, li se sugera adoptarea unei conduite îngăduitoare faţă de acele persoane. Martorii au înţeles să reclame, de altfel, această conduită la superiorul lor şi al inculpatului, declaraţiile acestora fiind concordante sub aceste aspecte.

Susţinerile relative la nelegalitatea probelor au fost analizate în etapa procedurii de cameră preliminară şi asupra acestora instanţa Curţii de Apel s-a pronunţat definitiv.

În egală măsură, susţinerile referitoare la aceleaşi aspecte de nelegalitate - invocate pe parcursul judecăţii din perspectiva unor decizii ale Curţii Constituţionale, au fost analizate şi respinse cu argumente menţinute de Curtea de Apel şi în prezent. De aceea, prima instanţă nu le-a reluat, făcând trimitere la acestea, aşa cum au fost analizate în cuprinsul încheierilor pronunţate în cauză.

Activitatea inculpatului A. referitoare la infracţiunile de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi cele două infracţiuni de complicitate la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap.la art. 269 alin. (1) C. pen. a fost analizată corelativ cu analiza activităţii inculpatului B..

În ceea ce priveşte fapta săvârşită de inculpatul G. - instanţa Curţii de apel a apreciat că activitatea acestuia de angajare - faţă de A. - de a face demersuri pentru ca O. să obţină permisul de conducere şi solicitarea corelativă de a-i cere lui A. să intervină la instanţa de judecată în vederea soluţionării favorabile a unui dosar contravenţional, întruneşte atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al laturii subiective elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref.la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a arătat că susţinerile inculpatului, care nu a recunoscut săvârşirea faptei, nu pot fi reţinute pentru argumentele expuse anterior, la analiza actului material din data de 31.07.2015 al inculpatului A. (când acesta a primit în biroul său, prin intermediarul NN., de la martorul O., 2 litri de ţuică, brânză şi o sumă de bani), la care prima instanţă a făcut trimitere.

Referitor la inculpatul H., Curtea de apel a reţinut că acesta s-a prevalat de procedura simplificată, recunoscând fapta aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu. Astfel, s-a reţinut că fapta inculpatului, care la data de 14.09.2015 i-a oferit cu titlu de mită lui A. suma de 200 de euro pentru ca acesta din urmă să-şi traficheze influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări, din cadrul Prefecturii judeţului Teleorman, pentru obţinerea permisului de conducere de către SS., întruneşte atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte faptele inculpatului B., s-a reţinut că acesta era acuzat de săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., precum şi două infracţiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen., şi infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen.

Cu privire la situaţia dosarului nr. x/2014 (în raport de care s-au formulat acuzaţiile de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorilor şi influenţarea declaraţiilor), care i-a fost repartizat spre soluţionare inculpatului, s-a reţinut că obiectul acestuia l-a constituit plângerea martorului I. împotriva agenţilor de poliţie D. şi C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) din C. pen., şi loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Martorul - audiat ca persoană vătămată în cursul urmăririi penale, calitate la care a renunţat la primul termen de judecată - a formulat plângere împotriva celor doi agenţi, deoarece la data de 29.04.2014, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au oprit autoturismul în care se afla (împreună cu alte 3 persoane) şi l-au agresat nejustificat, C. aplicându-i lovituri care i-au provocat leziuni traumatice ce au necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.

După primirea dosarului, inculpatul B. a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de agenţi pentru infracţiunea de purtare abuzivă, cu trimitere la infracţiunea de lovire, prin ordonanţele din datele de 15.06.2015 şi 17.06.2015, şi i-a citat prin comandantul lor, inculpatul A.. Urmare citării, cei doi au dat declaraţii, în care au arătat situaţia de fapt, invocând necesitatea intervenţiei asupra persoanei vătămate faţă de atitudinea recalcitrantă a acesteia. Persoana vătămată I. a fost chemată, la rândul său, la Parchet, iar în declaraţia dată, a prezentat o situaţie de fapt diferită de cea din cuprinsul plângerii, favorabilă celor doi agenţi, cu scopul de a le diminua culpa. Această declaraţie a fost determinată de intervenţiile asupra sa ale apărătorului ales, martorul BB., sugerate implicit de inculpatul B., în intenţia sa de a le crea o situaţie favorabilă celor doi poliţişti. Inculpatul a avut în acest sens convorbiri cu avocatul BB., căruia i-a indicat să ajungă la o înţelegere cu poliţistul C. (prin predarea unei sume de bani) pentru a determina persoana vătămată să îşi modifice declaraţiile. Persoana vătămată a primit astfel suma de 8.000 de RON, iar urmare acestei soluţionări amiabile, în opinia sa, a diferendului, declaraţia dată în faţa procurorului a consemnat o realitate distorsionată. Prin aceste acţiuni, inculpatul B. a urmărit în mod evident favorizarea celor doi poliţişti şi pentru a putea motiva şi susţine pertinent o soluţie de clasare (în contextul cercetării unei infracţiuni în cazul căreia acţiunea penală se exercită din oficiu), a sugerat părţilor conduita astfel încât, urmare noii declaraţii a persoanei vătămate, respectiv faţă de negarea oricărei fapte de către agenţii C. şi D., a dispus, la data de 18.09.2015, soluţia de clasare.

S-a reţinut că inculpatul a negat săvârşirea faptelor, dar declaraţia sa nu a putut fi valorificată în sensul urmărit de apărarea inculpatului.

Procesele-verbale de redare a convorbirilor şi derularea cronologică a faptelor - urmare a acestor convorbiri - au atestat că, la data de 24.06.2015, inculpatul l-a contactat pe avocatul persoanei vătămate BB., căruia i-a solicitat să facă demersuri pe lângă persoana vătămată, să o convingă să dea o declaraţie neconformă adevărului şi să-i promită acesteia că va primi de la agentul de poliţie C. suma de 5.000 de RON. La data de 11.09.2015, a contactat-o pe persoana vătămată, CC., sugerând ca în urma remiterii unei sume de bani de către cei doi agenţi, să dea o declaraţie referitoare la fapte (în care acesta să aibă în vedere posibilitatea stingerii litigiului). Ulterior, la data de 15.09.2015, inculpatul l-a contactat pe agentul de poliţie C. şi i-a solicitat să-i achite suma de bani promisă persoanei vătămate. La data de 17.09.2015 (data audierii), inculpatul a purtat o discuţie prealabilă cu avocatul persoanei vătămate, i-a reamintit discuţia relativă la conţinutul declaraţiei pe care urma să o dea CC. şi, în prezenţa acestuia, i-a dictat persoanei vătămate declaraţia din care rezulta, în mod neadevărat, că incidentul care făcea obiectul dosarului cu numărul x/2014 ar fi fost declanşat de comportamentul său, persoana vătămată arătând în acest context că îşi însuşeşte declaraţia.

Deşi inculpatul B. a negat orice intervenţie asupra modului de strângere a probelor în acest dosar şi a arătat că soluţia de clasare este legală şi concordantă cu situaţia de fapt, prima instanţă nu a reţinut susţinerile sale. Este adevărat că inculpatul a fost suficient de precaut, încercând să indice implicit modul de abordare fiecăreia din părţi. S-a reţinut însă că la momentul declaraţiei date de poliţistul C., inculpatul i-a menţionat acestuia să ia legătura cu persoana vătămată fie direct, fie prin avocatul BB., făcându-i trimitere explicită la o posibilă împăcare contra unei sume de bani. În acelaşi sens, a discutat anterior luării declaraţiei persoanei vătămate cu apărătorul acesteia, căruia i-a indicat sensul în care să o îndrume pe aceasta să declare. Persoana vătămată a confirmat că atât apărătorul, cât şi poliţistul C. i-au sugerat declaraţia, precizând că acordul său a fost determinat prioritar de primirea sumei de bani. Confirmarea acesteia că nu intenţiona să le facă rău poliţiştilor este lipsită de relevanţă, după cum şi faptul că intervenţiile asupra depoziţiei sale au fost determinate de avocat şi de poliţist, şi nu de procuror, nu îl absolvă pe acesta. Chiar dacă scopul persoanei vătămate nu a mai fost acela de a determina răspunderea agresorului poliţist după primirea sumei de bani, Curtea de apel a reţinut că, prin conduita sa, inculpatul B. a urmărit să dea o soluţie favorabilă, de clasare, faţă de cei doi agenţi. Pentru susţinerea acesteia, a fost necesară intervenţia asupra persoanei vătămate - prin intermediul avocatului BB. - şi asupra poliţistului implicat direct în agresiune - C., în contextul în care infracţiunea pentru care erau cercetaţi poliţiştii nu era dintre cele pentru care împăcarea să fi fost posibilă şi în care reţinuse că susţinerile persoanei vătămate erau confirmate de 3 martori (aspect pe care inculpatul l-a adus şi la cunoştinţa celor doi poliţişti).

Inculpatul B. a arătat că a sugerat încercarea rezolvării amiabile a cauzei faţă de atitudinea în acest sens a persoanei vătămate - deşi cunoştea că nu se putea legal dispune dar scopul său de a favoriza poliţiştii cercetaţi pentru purtare abuzivă a putut fi atins numai prin intervenirea asupra probelor administrate. S-a reţinut că inculpatul însuşi a descris cum a sugerat împăcarea contra unei sume de bani, dar declaraţiile celor doi agenţi, ale persoanei vătămate, martor în cauză - I., ale martorului BB. - avocatul lui I., după cum şi înregistrările ambientale şi ale convorbirilor dintre inculpat şi avocat, respectiv C. fac dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă a vinovăţiei inculpatului cu privire la infracţiunile de favorizare a făptuitorului, săvârşită în modalitatea ajutorului dat în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală a agenţilor de poliţie C. şi D., prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. (2 infracţiuni) şi influenţarea declaraţiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen., în soluţionarea acestui dosar.

Contribuţia inculpatului A. la săvârşirea acestei fapte nu a fost dovedită, nicio probă administrată neatestând vreo legătură dintre fapta inculpatului B. şi inculpatul A.. Despre situaţia celor doi poliţişti, subordonaţi ai lui A., a existat o singură convorbire telefonică între inculpatul B. şi A., care a avut unicul scop de a asigura prezenţa celor doi agenţi la parchet pentru audiere. Or, citarea poliţiştilor din subordine prin comandantul lor nu este interzisă, fiind uzitată din raţiuni practice. Referirea în cadrul acelei convorbiri la dosar - inculpatul A. fusese informat chiar de poliţişti în calitatea sa de şef despre implicarea celor doi într-o agresiune - nu a dovedit în niciun mod vreo contribuţie la săvârşirea infracţiunilor de favorizare a făptuitorului. Discuţia dintre cei doi a relevat doar solicitarea chemării pentru declaraţii a acelor doi agenţi, inculpatul B. făcând trimitere la faptul că persoana vătămată are şi martori care să îi confirme susţinerile, context în care A. a menţionat că şi poliţiştii au martori. Acestea au fost singurele remarci relative la acest dosar ale lui A., iar ulterior acestei convorbiri, nimic din conduita sa nu a relevat vreo implicare. S-a reţinut că nici faptul că urmare acestei convorbiri l-a contactat pe agentul C. nu conduce la o altă concluzie, din cuprinsul discuţiei nerezultând date relevante în acest sens. Inculpatul A. i-a comunicat că trebuie să se prezinte la Parchet şi, în raport de interesul subordonatului relativ la situaţia dosarului, inculpatul s-a limitat să răspundă că vor vedea, ei să se prezinte, să indice probele pe care doresc să le administreze. Or, aceste discuţii neurmate de vreun act rămân fără relevanţă şi nu reprezintă probe care să susţină ideea unei participări, de orice natură, la favorizarea celor doi poliţişti. Doar pentru că le era superior şi că la rândul său era cercetat pentru alte infracţiuni (în alt registru şi de altă natură) nu a putut conduce în niciun caz la pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea de complicitate la favorizarea făptuitorului.

S-a reţinut că celelalte acuzaţii - privitoare la această situaţie de fapt - care se impută inculpatului B. nu sunt dovedite. Astfel, deşi Parchetul a invocat întrunirea elementelor constitutive şi ale infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., s-a constatat că fapta nu poate fi sancţionată ca abuz în serviciu. În egală măsură, şi cu atât mai puţin nu s-a putut reţine vreo contribuţie a inculpatului A. la aceasta.

Parchetul a reţinut în actul de sesizare că prin modul în care inculpatul a influenţat declaraţiile persoanei vătămate şi a favorizat pe cei doi făptuitori a realizat şi infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu şi a cauzat astfel şi o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime (dreptul la un proces echitabil) ale numitului CC..

Pe de o parte, prima instanţă a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, constă în fapta funcţionarului public care în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În primul rând, s-a constatat că în niciun context procurorul nu a arătat folosul necuvenit obţinut de inculpat, nu s-a făcut vorbire despre acesta decât la încadrarea juridică a infracţiunii, dar tot fără vreo trimitere la elemente care să susţină în fapt această acuzaţie.

Trecând peste această observaţie (care ar fi impus eventual, pentru acurateţe juridică, înlăturarea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000), s-a constatat că imputarea aceleiaşi activităţi infracţionale - sancţionată deja potrivit art. 269 şi art. 272 din C. pen. - este încadrată de procuror şi în dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen.. Or, Curtea de apel a apreciat că aceeaşi activitate nu poate conduce la mai multe soluţii de condamnare decât în cazuri justificate de legiuitor ca atare şi care pot fi sancţionate potrivit regulilor art. 38 din C. pen. (relative la concursul de infracţiuni).

Infracţiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Potrivit art. 38 alin. (2) din C. pen., "există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni". Infracţiunile care intră în componenţa concursului ideal de infracţiuni pot fi de aceeaşi natură sau de natură diferită, consumate sau rămase în faza tentativei şi pot fi comise cu orice formă de vinovăţie.

Aceleaşi fapte reţinute în sarcina inculpatului, descrise anterior, s-ar putea circumscrie atât infracţiunii de favorizare a făptuitorului, cât şi celei de abuz în serviciu, însă s-a constatat că există un concurs de calificări, iar nu un concurs ideal (formal) de infracţiuni.

Infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter special faţă de cea de abuz în serviciu şi dobândeşte aplicare prioritară, în dauna acesteia, opinie exprimată, de altfel, şi în doctrină.

De asemenea, şi instanţa supremă a statuat că infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni al căror subiect activ este un funcţionar (Trib. Suprem, Decizia nr. 3384/1971, apud C. Rotaru, în Cristina Rotaru, XX., YY., Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p.275). Sistematizarea diferită în C. pen. a infracţiunilor nu înlătură caracterul subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu menţionat.

Curtea de apel nu a exclus posibilitatea reţinerii, în concurs, a celor două infracţiuni, dar numai dacă fapta de abuz în serviciu prezintă o autonomie infracţională bine conturată şi se află în concurs real cu cealaltă infracţiune.

Pe de altă parte, s-a reţinut că nu se poate ignora nici Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 (M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016), prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuând că "neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă." (paragraful 60).

Or, în cauză, Parchetul a făcut trimitere la încălcarea mai multor dispoziţii (în notele scrise depuse pe parcursul judecăţii - filele x d.i.vol. 2) din C. pen., Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004, însă s-a constatat că acestea nu pot fi reţinute ca atare în cauză. S-a indicat astfel încălcarea dispoziţiilor art. 5 (aflarea adevărului), art. 11 (respectarea demnităţii umane), art. 124 (justiţia se înfăptuieşte în numele legii), art. 132 (procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, funcţia sa fiind incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată), art. 306 (obligaţiile organelor de urmărire penală), art. 122 (faţă de modul în care nu i-a permis lui I. să decalare liber ce ştie) şi art. 285 (comunicare date din anchetă unui terţ, A.) din C. pen.

S-a mai indicat încălcarea dispoziţiilor art. 6 (accesul liber la justiţie), art. 7 (egalitatea în faţa legii) şi art. 62 din Legea nr. 304/2004 privind statutul procurorilor (principiul legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic). În fine, s-a indicat şi art. 4 (procurorii sunt obligaţi să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, egalitatea lor în faşa legii, nediscriminatoriu, indiferent de calitatea lor) şi art. 10 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară (procurorii nu pot da consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase sau îndeplini orice activitate care se realizează de avocat).

Or, analizând aceste texte de lege, s-a reţinut că articolele din C. pen. sunt, în esenţă, dispoziţii care reglementează fie principii ale procesului penal, fie activitatea procurorilor în acelaşi proces, fie norme generice relative la activitatea de supraveghere sau efectuare a urmăririi penale, dar toate cu caracter de generalitate, de reguli de urmat în desfăşurarea activităţii de urmărire penală, la modul comun. Singurele chestiuni concrete menţionate, referitoare chiar la activitatea imputată inculpatului, au fost împiedicarea persoanei vătămate de a relata liber ce ştie, or, pentru aceasta inculpatul a fost deja sancţionat potrivit art. 272 din C. pen., infracţiune distinctă. Raţiunea legiuitorului a fost de a sancţiona acele situaţii în care nerespectarea dispoziţiilor generice se manifestă în concret prin activităţi specifice, caz în care devine incident principiul aplicării normei speciale.

Aceeaşi ar putea fi situaţia pretinsei încălcări a art. 285 din C. proc. pen. (comunicare date din anchetă unui terţ, A.) însă aceasta nu este reală. Inculpatul B. nu a comunicat date din dosar inculpatului A., ci doar a dispus citarea celor doi agenţi din subordine prin comandantul lor. Prima instanţă a făcut trimitere la argumentele pentru care a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracţiunile de complicitate la favorizarea făptuitorului.

Cu atât mai puţin, s-a putut reţine încălcarea vreunei dispoziţii din legile de organizare judiciară sau cea privind statutul procurorilor, care reglementează, aşa după cum arată şi titulatura, chestiuni ce ţin de modul în care este organizat sistemul judiciar, cu principiile generale de care este guvernat acesta, respectiv statutul procurorilor, care reprezintă un cod de norme nu doar juridice, dar şi morale, sociale, ce ţin de conduita generală a magistraţilor.

Or, s-a reţinut că nu se poate concluziona, dincolo de ceea ce a reţinut deja în activitatea inculpatului ca încălcări ale dispoziţiilor legii, că inculpatul a săvârşit şi infracţiunea de abuz în serviciu, prin aceea că a încălcat - odată cu regulile ce i-au atras deja răspunderea penală - şi toate principiile generale după care se desfăşoară procesul penal, principii comune tuturor proceselor penale (sau marii majorităţi).

Prima instanţă a reţinut că principiile generale ale unei categorii privesc ceva în ansamblu, în trăsăturile fundamentale, care se ocupă în linii mari de ceva, noţiunea de general nefăcând referire la un caz anumit. Dacă s-ar admite teoria Parchetului sub acest aspect, s-ar putea ajunge la concluzia că orice minimă abatere ar putea atrage răspunderea pentru abuz în serviciu, ceea ce, desigur, este nepermis şi cu siguranţă nu a fost urmărit de legiuitor. De altfel, o analiză amplă a chestiunii se regăseşte în decizia CCR precitată, referitoare la declararea ca neconstituţională a art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (.(1) din C. pen., la care Curtea de apel a făcut trimitere.

Cu privire la activitatea şi infracţiunile reţinute în cazul inculpatului B. în soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, s-a reţinut de către instanţă că, în cursul lunii martie 2015, martorul DD. a depus un denunţ la Direcţia Generală Anticorupţie - Serviciul Anticorupţie Teleorman, în care a semnalat că în cursul anului 2014 numiţii E. şi F., agenţi de poliţie în cadrul Biroului Poliţiei Rutiere Turnu Măgurele, ar fi pretins şi primit suma de 600 de RON, cu titlu de mită, de la numitul EE., depistat pe raza localităţii Turnu Măgurele, pentru a nu i se întocmi acestuia din urmă un dosar penal.

Cauza penală formată în baza acestui denunţ a fost repartizată spre soluţionare inculpatului B..

Succint, s-a reamintit că în actul de acuzare se arata că, în instrumentarea cauzei şi adoptarea soluţiei, inculpatul a urmărit favorizarea celor doi agenţi de poliţie, sens în care cu bună ştiinţă nu a administrat probe pentru a se stabili circumstanţele săvârşirii faptelor, a respins în mod discreţionar solicitarea ofiţerilor D.G.A. de a autoriza un investigator sub acoperire, a divulgat numele denunţătorului şi demersurile sale în vederea soluţionării favorabile în dosarul sus-menţionat numitului FF., şeful Poliţiei Municipiului Turnu Măgurele, mai înainte de soluţionarea cauzei, i-a avertizat pe cei doi agenţi despre pericolul autorizării pe viitor a unor investigatori sub acoperire, iar în final, la data de 31.08.2015, a dispus clasarea cauzei, motivând în mod informal adoptarea acestei soluţii, inclusiv prin apartenenţa martorului denunţător la o minoritate etnică, şi pe cale de consecinţă pe lipsa de credibilitate a denunţului ca urmare a desconsiderării pe care o manifesta făţiş faţă de această minoritate.

Acuzarea s-a întemeiat în acest caz pe declaraţiile martorului DD., (denunţător), pe procesele-verbale de redare a convorbirilor şi cele ambientale, respectiv declaraţiile martorilor F. şi E. (cei doi poliţişti faţă de care se reţin infracţiunile), respectiv ZZ., AAA. (poliţişti delegaţi de inculpat pentru verificările denunţului), FF. (comandant al celor doi), BBB. şi CCC. (colegi de serviciu cu inculpatul), DDD. (grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman).

Curtea de apel a notat că niciuna dintre aceste probe nu face dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a vinovăţiei inculpatului B.. Deşi procurorul a arătat că singurele acte efectuate de inculpat au fost audierile celor doi poliţişti, Curtea de apel a constatat că acestea au fost doar parte din urmărirea penală. Astfel, după primirea dosarului, inculpatul a delegat poliţişti de la D.G.A., în sarcina cărora a stabilit audierea denunţătorului, a persoanei de la care acesta a afirmat că a aflat despre pretinsa infracţiune de corupţie săvârşită de poliţişti, a dispus adrese pentru a verifica dacă se confirmă vreo plângere vizând accidentul de circulaţie în care ar fi fost implicat EE..

De asemenea, a dispus audierea celor doi poliţişti, pe care i-a citat prin comandantul lor, FF.. I-a audiat pe aceştia, în cadrul audierilor făcând trimitere la posibile acţiuni la care ar putea fi supuşi cei doi, însă în limitele unui cadru legal. Împrejurarea că le-a atras atenţia asupra conduitei de urmat nu poate avea consecinţe penale, cu atât mai mult cu cât se referea la acţiuni ulterioare, o eventuală surprindere a poliţiştilor cu acte de corupţie - pe viitor, urmare a folosirii investigatorilor sub acoperire - neputând constitui o probă că aceştia ar fi primit mită în urmă cu 3 ani faţă de acea dată (cei doi erau cercetaţi în acea cauză pentru posibile fapte petrecute cu 3 ani înainte).

Deşi s-a invocat absenţa unei conduite active, Curtea de apel a constatat că inculpatul B. este cel care a avut inclusiv iniţiativa folosirii de investigatori sub acoperire (în rechizitoriu se impută inculpatului că s-a opus utilizării acestui mijloc de probă). Procurorul a făcut astfel trimitere la o convorbire a inculpatului cu martorul FF., însă a reţinut prima instanţă că dincolo de acea convorbire ceea ce contează este conduita inculpatului. Or, devine nerelevantă acea observaţie în contextul în care inculpatul B. a fost iniţiatorul administrării probei constând în folosirea investigatorilor sub acoperire (ceea ce rezultă atât din ordonanţa de delegare), cât şi din declaraţiile date în cauză de poliţiştii delegaţi ZZ. şi AAA., care confirmă susţinerile inculpatului. Aceştia au mai arătat că în cauza respectivă (şi în toate situaţiile în care au lucrat cu inculpatul) nu au perceput vreo intenţie de denaturare a scopului urmăririi penale, toate activităţile indicate în ordonanţa de delegare erau conforme cu dispoziţiile legale şi nu le-au creat nicio suspiciune.

Doar împrejurarea citării prin comandant şi menţionarea unor date din cauza în care cei doi erau chemaţi nu au constituit, în opinia Curţii de apel, date suficiente care să contureze săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. A mai arătat prima instanţă că în acea cauză nu a rezultat niciun indiciu că ar fi existat o plângere sau denunţ formulat de numitul EEE. despre un posibil accident de circulaţie, astfel încât nu s-a relevat ce alte acte de urmărire penală ar mai fi putut efectua inculpatul. Denunţul nu a confirmat nici măcar existenţa premisei săvârşirii infracţiunii de corupţie pentru care erau reclamaţi cei doi poliţişti. Or, în acest context, nici faptul că s-au efectuat către martorul FF. anumite menţiuni despre plângerea ce îi viza pe poliţişti nu poate fi reţinut ca o abatere de vreo natură.

S-a mai reţinut că discuţia (ulterioară audierilor) cu grefiera DDD. (în care inculpatul arăta posibilă soluţia de clasare care se întrevede şi face referire la etnia denunţătorului) atestă într-adevăr un anumit tip de discriminare, dar care rămâne fără relevanţă juridică în contextul menţionat. Aceasta nu depăşeşte limitele unei convorbiri informale, oarecum fireşti între colegi (cei doi lucrau împreună de foarte mult timp), la un moment în care urmărirea penală se finalizase.

Plângerea denunţătorului nu s-a confirmat sub niciun aspect, cercetările necesare şi suficiente pentru a dispune în acea cauză s-au efectuat, soluţia de clasare fiind pe deplin concordantă cu toate probele administrate în cauză, astfel încât absenţa existenţei unei cauze care să fi generat conduita pretins abuzivă a poliţiştilor nu putea genera o atitudine abuzivă a inculpatului.

În orice caz, ordonanţa de clasare a rămas definitivă, aspect care rezultă atât din adresele depuse la dosar de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, la solicitarea Curţii de apel, dar şi din declaraţiile martorilor BBB. şi CCC., procurori cu funcţii de conducere la momentul la care au fost dispuse soluţiile de către inculpat.

Curtea de apel a notat că înscrisurile depuse de inculpatul B. atestă că acesta a soluţionat, anterior prezentei cauze, multe dosare în care au fost părţi de etnie romă, în calitate de persoane vătămate sau inculpaţi, conduita inculpatului nefiind una discriminatorie.

Faţă de cele arătate, prima instanţă a apreciat că nu se poate dispune o soluţie de condamnare pentru infracţiunile de favorizare a făptuitorului şi abuz în serviciu cu privire la inculpatul B., activităţile acestuia fiind exercitate în limitele legii, faptele nefiind prevăzute de legea penală (cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, Curtea de apel a făcut trimitere la analiza anterioară, care a antamat şi pretinsele încălcări ale dispoziţiilor legale cu referire la dosarul privind pe poliţiştii F. şi E.).

În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C. şi D.), abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) şi (2) din C. pen., şi două infracţiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2015 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe E. şi F.).

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii A. şi B. au invocat nulitatea absolută a urmăririi penale, respectiv nulitatea absolută/relativă a dispoziţiilor privind începerea judecăţii în cauză şi a procedurii de cameră preliminară, cu trimitere la interceptările efectuate de specialiştii D.N.A. dar care au avut ca beneficiar secundar şi S.R.I., încălcând astfel Decizia CCR nr. 51/2017, dar şi Decizia CCR nr. 302/2017, cereri pe care le-au invocat şi în procedura de cameră preliminară, cât şi pe parcursul judecăţii şi care au fost respinse prin încheierile din data de 26.05.2016 (din camera preliminară), respectiv din data de 19.12.2017). Solicitările au fost reluate şi cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei, iar până la pronunţarea prezentei, în concluziile scrise s-a făcut trimitere şi la Decizia CCR nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. nr. 177 din data de 26.02.2018 (ulterioară momentului dezbaterilor şi pronunţării hotărârii în cauză, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "excluderea probei", din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei). S-a solicitat, în consecinţă, eliminarea înregistrărilor din ansamblul probator.

Aşa cum s-a reţinut şi în cuprinsul încheierilor, prima instanţă a reamintit că faza camerei preliminare a fost depăşită din data de 26.05.2016, când prin încheiere s-a pronunţat asupra cererilor şi excepţiilor invocate (încheiere rămasă definitivă la data de 5.10.2016). Totodată, nici apariţia deciziei Curţii Constituţionale din 5.12.2017 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 345 din C. proc. pen. nu schimbă perspectiva asupra modului de reglementare a camerei preliminare decât sub aspectele menţionate - relative la probele posibil a fi administrate în cadrul procedurii. Curtea de apel a reţinut, totodată, că faza în care se află cauza a permis administrarea tuturor probelor (atât cele deja administrate în cursul urmăririi penale, cât şi a altora noi), neputând a se reţine că vreun drept al inculpatului ar fi fost afectat în vreo măsură.

Astfel, potrivit răspunsului formulat de către procuror, s-a constatat că interceptarea şi înregistrarea comunicaţilor telefonice s-a efectuat prin serviciul tehnic al D.N.A., care a pus la dispoziţia procurorului de caz suporţii optici conţinând rezultatul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, transcrierea fiind efectuată de ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul D.N.A. delegaţi în prezenta cauză.

Împrejurarea că înregistrările audio-video, în mediul ambiental, au fost efectuate cu aparatura tehnică pusă la dispoziţie de S.R.I. nu are nicio consecinţă asupra legalităţii acestora, câtă vreme la instalarea/extragerea aparaturii au participat în mod nemijlocit ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A., suporţii optici fiind predaţi procurorului, iar transcrierea a fost efectuată de aceiaşi ofiţeri delegaţi.

În egală măsură, s-a reamintit că deciziile Curţii Constituţionale se aplică numai pentru viitor, iar interceptările avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpaţilor au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, textul bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate până la declararea sa ca neconstituţională (reamintind că la data constatării legalităţii probelor şi dispunerea începerii judecăţii, art. 345 alin. (1) din C. proc. pen. nu fusese declarat neconstituţional). De asemenea, s-a notat că ultima decizie invocată a fost publicată după pronunţarea prezentei sentinţe.

S-a reţinut că mijloacele de probă astfel obţinute sunt la rândul lor legale, fiind realizate cu respectarea dispoziţiilor C. proc. pen.. Faptul că procedeele prin care au fost obţinute aceste mijloace de probă sunt anterioare deciziilor nu produce efecte în planul legalităţii probelor, cât timp toate actele procedurale au fost realizate cu respectarea normelor în vigoare la data dispunerii/întocmirii lor, iar mijloacele de probă astfel obţinute sunt şi în prezent prevăzute de lege.

Din perspectiva deciziilor de neconstituţionalitate precitate, Curtea de apel a arătat că nu poate exclude probele nici prin raportare la absenţa caracterului necesar al ingerinţei într-o societate democratică, respectiv al lipsei de proporţionalitate între scopul urmărit prin înregistrarea convorbirilor/imaginilor şi mijloacele efectiv folosite. Redarea convorbirilor telefonice în discuţie, menită a demonstra teza acuzării, nu pune în evidenţă aspecte legate esenţial de viaţa privată a interlocutorilor, fără vreo legătură aparentă cu împrejurările esenţiale ale cauzei. Prin urmare, redarea şi depunerea la dosar a transcrierii acestor convorbiri nu relevă în sine o ingerinţă disproporţionată în viaţa privată a inculpatului, care să reclame excluderea din dosar a proceselor-verbale de transcriere.

În consecinţă, reţinând considerentele anterioare, prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului A., aşa cum au fost expuse, constituie infracţiunile de trafic de influenţă săvârşită în formă continuată, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., şi de luare de mită săvârşită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pentru care a dispus condamnarea inculpatului.

S-a reţinut că faptele inculpatului B. constituie două infracţiuni de favorizarea făptuitorului (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C. şi pe D.), prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen., şi respectiv de influenţare a declaraţiilor (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea aceluiaşi dosar penal), prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen., pentru care a dispus condamnarea inculpatului.

S-a reţinut că fapta inculpatului G. constituie infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru care va dispune condamnarea inculpatului.

S-a reţinut că fapta inculpatului H. constituie infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. pentru care a dispus condamnarea inculpatului.

La stabilirea pedepselor pentru inculpaţi, Curtea de apel a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

În cazul inculpatului A., s-a avut în vedere funcţia deţinută, aceea de poliţist, misiunea sa fiind, între altele, şi aceea de a asigura respectarea legilor. Inculpatul nu numai că nu a respectat-o, dar s-a folosit de autoritatea conferită în interesul propriu înţelegând să obţină sume de bani sau diferite produse în acest mod. S-a reţinut că este adevărat că sumele erau minore, ca şi foloasele obţinute, însă numărul de acte materiale a determinat prima instanţă să aprecieze că acesta era un modus vivendi pentru inculpat, obişnuinţa de a obţine mici favoruri fiind o constantă şi o procedură uzuală. Or, exact în aceasta constă gravitatea faptelor. Pe de altă parte, natura şi valoarea foloaselor constituie şi elementele în raport de care prima instanţă a apreciat că poate dispune condamnări orientate spre minimul special al pedepselor închisorii prevăzute de lege.

S-a ţinut seama, totodată, şi de împrejurarea că în niciunul dintre cazuri inculpatul nu a fost cel care a solicitat obţinerea de favoruri sau nu a condiţionat efectuarea atribuţiilor de serviciu de obţinerea de bani sau produse. S-a mai avut în vedere faptul că inculpatul a negat caracterul penal al faptelor, admiţând în unele cazuri că a primit anumite obiecte cărora le-a minimalizat importanţa.

Reţinând ca aspecte favorabile pentru acesta absenţa antecedentelor penale, conduita procesuală, (inculpatul s-a prezentat la toate termenele de judecată, nu a încercat tergiversarea judecăţii, a dat declaraţie în cauză), dar şi circumstanţele personale - are o familie organizată, copii minori în întreţinere, de a căror educaţie se ocupă activ, precum şi toate circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor descrise anterior, s-a apreciat că pedepsele de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, respectiv de 4 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă, cu executare în regim de detenţie, sunt necesare şi suficiente în realizarea scopului acestei sancţiuni. S-a reţinut că pedeapsa este în primul rând o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, are ca scop prevenirea săvârşirii de alte infracţiuni, are şi funcţia de eliminare, dar şi de exemplaritate, iar pentru inculpatul A., aceste pedepse realizează atât scopul, cât şi funcţiile pedepsei.

În cazul inculpatului B., s-a ţinut seama de circumstanţele reale şi personale. S-a notat astfel că faptele de favorizare a făptuitorilor au avut ca premisă ideea inculpatului de a proteja pe cei doi poliţişti, faţă de natura funcţiilor şi circumstanţele acestora. Probele administrate au atestat ideea unui comportament tipic în acest sens al inculpatului, determinat pe de o parte de natura specifică a funcţiei sale (de supraveghere a urmăririi penale efectuate de poliţişti), dar şi de atitudinea protectivă faţă de aceştia, generată de ascendentul profesional şi vechimea în profesie. Acestea însă nu îndreptăţesc ideea unei protecţii care să acopere actele abuzive ale poliţiştilor, cu atât mai mult cu cât şi funcţia poliţiştilor este una de asigurare a ordinii publice. Or, încercând să minimalizeze abuzurile poliţiei sau să le acopere, inculpatul a deturnat funcţia organelor de poliţie de la caracterul său de apărare a ordinii publice. Mai mult decât atât, le-a creat poliţiştilor impresia de impunitate şi convingerea că pot continua cu abuzurile doar pentru că beneficiază de protecţie. În acelaşi scop, inculpatul a influenţat declaraţiile persoanei vătămate pentru a putea dispune soluţia urmărită faţă de poliţişti. Deşi prin activitatea sa trebuia să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale tuturor persoanelor, inculpatul s-a prevalat atât de funcţia deţinută, cât şi de cunoştinţele juridice pe care le avea pentru a conduce urmărirea în sensul favorizării şi neangajării răspunderii penale a celor doi poliţişti.

Inculpatul a avut o poziţie de negare a caracterului penal al faptelor în pofida probelor care atestă vinovăţia sa, chestiuni de care s-a ţinut seama, la stabilirea pedepselor fiind însă reţinute şi circumstanţele sale personale, vârsta, situaţia medicală (s-a reţinut că lipsa antecedentelor penale nu este relevantă, din moment ce acesta nu putea exercita profesia decât dacă era o persoană fără antecedente penale, fiind imposibil să ocupe această funcţie în alte condiţii).

Astfel, faţă de aceste considerente, reţinând valorile sociale încălcate, atitudinea inculpatului, prima instanţă a apreciat că doar o pedeapsă de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea făptuitorului (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C. şi D.) prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., respectiv de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de influenţare a declaraţiilor (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea aceluiaşi dosar), prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen. sunt necesare şi suficiente în realizarea scopului pedepsei, astfel cum este acesta definit.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., după contopirea pedepselor principale aplicate inculpatului, a stabilit pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (adică 8 luni), pedeapsa principală astfel rezultată pentru concursul de infracţiuni fiind de 1 an şi 8 luni închisoare.

S-a dispus ca pedeapsa principală să fie executată - în raport de toate cele arătate, dar reţinând şi poziţia inculpatului, care a menţionat explicit că refuză să efectueze muncă în folosul comunităţii - prin privare de libertate în condiţiile art. 60 din C. pen.

Şi în cazul inculpatului G., prima instanţă a ţinut seama de circumstanţele reale şi personale, de poziţia constantă de negare în pofida probelor de vinovăţie. S-a reţinut că atitudinea inculpatului, care a admis că recunoaşterea în faza de urmărire penală a fost consecinţa presiunii psihice la care a fost supus coroborată cu invocarea absenţei oricărei culpe a determinat prima instanţă să aprecieze că acesta nu a înţeles gravitatea faptei sale şi nici consecinţele condiţionării favorului pe care l-a solicitat la rândul său. S-a reţinut de asemenea şi vârsta, integrarea socială a inculpatului, situaţia sa familială, astfel încât s-a aplicat pedeapsa minimă de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul H., prima instanţă a apreciat că o pedeapsă minimă de 8 luni închisoare pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă (rezultată urmare aplicării cauzei legale de reducere dar şi circumstanţelor atenuante judiciare - relative la conduita procesuală iniţială şi constantă pe tot parcursul procesului, care a contribuit în parte la reţinerea corectă a situaţiei de fapt în cazul inculpatului A. - referitor la unul din actele materiale de trafic de influenţă) este în măsură să determine reeducarea acestui inculpat.

S-a reţinut că gradul de pericol social al faptei este mai redus în ceea ce îl priveşte pe acesta. Fiecare inculpat are o contribuţie diferită la săvârşirea faptelor, atitudinea procesuală este diferită, gradul de înţelegere a faptelor şi semnificaţia acestora fiind de asemenea diferite în raport de gradul de educaţie. Este evident că semnificaţia unei fapte de corupţie este diferit înţeleasă de un poliţist, de un procuror sau de o persoană obişnuită, care nu deţine funcţii publice.

Prima instanţă a apreciat că acest proces în sine este un avertisment pentru inculpat şi faţă de circumstanţele sale personale, starea de sănătate, vârsta, recunoaşterea faptei a reţinut că scopul pedepsei se poate realiza şi prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, aşadar, fără privare de libertate într-un penitenciar, pe un termen de încercare suficient şi cu impunerea obligaţiilor prevăzute de lege.

II. Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cât şi inculpaţii G., B. şi A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la data de 29.06.2018, fiind acordate 16 termene de judecată, la care Înalta Curte a desfăşurat cercetarea judecătorească, rămânând în pronunţare asupra fondului cauzei după dezbateri la termenul din 19 februarie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol, în baza art. 395 alin. (1) din C. proc. pen., prin încheierea din 18 martie 2020, în vederea suplimentării probatoriului.

Motive de apel:

1. Prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, astfel cum a fost restrâns, s-a criticat hotărârea primei instanţe atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei soluţiei adoptate, pentru următoarele motive:

- greşita soluţie de achitare a inculpaţilor B. şi A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, în legătură cu dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, iar în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B. şi cu privire la greşita soluţie de achitare referitoare la instrumentarea dosarului nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman;

Referitor la Dosarul nr. x/2015, procurorul a susţinut că au fost încălcate atribuţiile reglementate de lege, respectiv respectarea principiului legalităţii drepturilor şi libertăţilor persoanei, a modului de administrare a probelor şi de soluţionare, probele relevante fiind declaraţia martorului DD. şi procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre inculpatul B. şi numitul FF., şeful Poliţiei municipiului Turnu Măgurele, convorbirea telefonică între inculpatul B. şi cei doi agenţi de poliţie, E. şi F., care se coroborează şi cu declaraţia martorei DDD., referatul întocmit de şeful Serviciului Judeţean Anticorupţie din care rezultă că ofiţerul de poliţie E. a mai fost cercetat anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, dar şi declaraţiile martorilor ZZ. şi AAA., poliţişti delegaţi de inculpat pentru verificarea denunţului.

Cu privire la inculpatul A., acuzat de săvârşirea complicităţii la infracţiunea la abuz în serviciu, a apreciat că materialul probator administrat în cauză dovedeşte vinovăţia acestuia, din coroborarea probelor (declaraţia persoanei vătămate I. din 18 noiembrie 2015, declaraţia inculpatului A. din 9 decembrie 2015, interceptările telefonice din data de 11 septembrie 2015, declaraţia martorului BB. - avocatul persoanei vătămate la acel moment) rezultând faptul că inculpatul a contribuit în mod decisiv la săvârşirea infracţiunii, menţinând contactul direct cu cei doi poliţişti din Dosarul nr. x/2014, respectiv D. şi C., în condiţiile în care avea cunoştinţă de conflictul dintre ei şi persoana vătămată.

- greşita achitare a inculpatului B., în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului în legătură cu Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman;

Privitor la inculpatul A., a solicitat condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., precum şi pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la favorizarea făptuitorului, aşa cum au fost reţinute de instanţa de fond. În acest sens, a solicitat să se dispună descontopirea pedepsei de 5 ani, 4 ani închisoare, plus 1 an spor şi contopirea pedepselor repuse în individualitatea lor cu pedepsele ce vor fi aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în vederea stabilirii pedepsei rezultante. De asemenea, pentru fiecare dintre aceste infracţiuni, a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) din C. pen.

Pentru inculpatul B., a solicitat descontopirea pedepsei aplicate de prima instanţă, în cuantum de 1 an şi 8 luni închisoare, în pedepsele componente, iar contopirea acestor pedepse, repuse în individualitatea lor, să se realizeze prin adăugarea pedepselor ce vor fi stabilite ca urmare a condamnării pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 287 alin. (1) C. pen. şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen. şi, de asemenea, să se dispună condamnarea inculpatului pentru săvârşirea a două infracţiuni de favorizarea făptuitorului, la pedepse orientate spre mijlocul limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege, cu aplicarea dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) C. pen.

- nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului H., în cuantum de 8 luni închisoare, în condiţiile în care s-au reţinut dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 76 C. pen., pedeapsa neputând fi coborâtă sub minimul special prevăzut de lege ca fiind de 10 luni şi 20 de zile închisoare;

- greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului A. pentru infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat, solicitându-se majorarea acestora prin stabilirea unor pedepse orientate către mijlocul limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită.

2. Prin apelul declarat de inculpatul A., acesta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet nelegal constituit.

În situaţia aprecierii primului motiv de nelegalitate a hotărârii atacate ca neîntemeiat, a solicitat:

- în principal, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., şi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- în cazul în care se va dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită pentru primirea acestor pretinse foloase, a solicitat să se aibă în vedere circumstanţele personale ale inculpatului, iar pedeapsa stabilită în cauză să fie orientată spre minimul special prevăzut de lege, reţinându-se circumstanţe atenuate;

- reducerea cuantumului nejustificat de mare al cheltuielilor judiciare.

În esenţă, a criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, menţionând că apelul este exercitat şi împotriva încheierilor pronunţate în cauză prin care s-au încuviinţat mandatele de supraveghere.

În motivarea apelului, a susţinut, cu privire la infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina sa (actul material din 10.07.2015 - 08.09.2015), că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale laturii obiective a acestei infracţiuni, întrucât conţinutul înregistrării ambientale din data de 10.07.2015, invocată ca probă în dovedirea vinovăţiei inculpatului, nu se coroborează şi cu alte mijloace de probă care să susţină acuzaţia şi nu reflectă nici un comportament neadecvat, ilegal. Drept urmare, nu rezultă nicio acţiune de pretindere neechivocă, care să se refere la un folos necuvenit şi să fie condiţionată de îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu.

Cu privire la al doilea act material al infracţiunii de luare de mită reţinută pentru perioada 25.07.2015 - 29.07.2015, a susţinut că lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, respectiv elementul material al laturii obiective. Sub acest aspect, inculpatul A. nu a intervenit în niciun fel pentru ca martorul HH. să nu fie sancţionat atunci când a fost oprit în trafic de agenţii de circulaţie, acesta fiind amendat în mod corespunzător.

Cu privire la al treilea act material al infracţiunii de luare de mită reţinut pentru intervalul 11.09.2015 - 16.09.2015, a susţinut că inculpatul A. nu avea atribuţii în sensul de a verifica activitatea taximetriştilor pirat, iar singura probă reţinută, constând în declaraţia martorului M., nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă şi duce la crearea unui dubiu serios în privinţa vinovăţiei sale, considerând că se aplică principiul in dubio pro reo.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă reţinută pentru perioada 21.07.2015 - 23.07.2015, a susţinut că din niciun mijloc de probă nu rezultă numele funcţionarului - examinator auto - asupra căruia se presupune că s-ar fi traficat influenţa. Pe de altă parte, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, nu există acţiunea de traficare a influenţei reale sau presupuse, care să fie urmată de o promisiune adresată cumpărătorului de influenţă, că demersul său va avea reuşită asigurată. Concret, inculpatul A. nu l-a asigurat pe N. că fiul său va obţine permisul de conducere în urma intervenţiei sale pe lângă un anume examinator auto, aspect confirmat de declaraţia martorului N..

A susţinut că nici latura subiectivă a infracţiunii nu este îndeplinită, dat fiind că inculpatul nu putea acţiona cu intenţie directă, în scopul de a primi mâncare de câini expirată, fără valoare economică.

Referitor la infracţiunea de trafic de influenţă reţinută pentru perioada 31.07.2015 - 03.08.2015 (punctul 5 din rechizitoriu), din mijloacele de probă administrate nu rezultă în mod cert ca inculpatul A. să fi intervenit la cineva pentru ca O. să promoveze examenul de conducere la categoriile C şi E.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă reţinută pentru perioada 31.07.2015-24.08.2015, nu sunt probe care să convingă instanţa, mai presus de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă în forma descrisă în actul de acuzare.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă reţinută pentru perioada 14.09.2015 - 15.09.2015, declaraţia inculpatului H. nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, procesul-verbal de redare a unor înregistrări ambientale nu poate constitui o probă certă şi suficientă pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului. Aşadar, toate aceste aspecte trebuie să fie interpretate în favoarea sa, aplicându-se principiul in dubio pro reo, orice dubiu îi profită inculpatului.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă din 25.09.2015, a susţinut că singurul mijloc de probă pe care se bazează acuzarea îl reprezintă declaraţia contradictorie a martorului denunţător, dar aceasta nu este susţinută de niciun alt mijloc de probă.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă din 23.09.2015, a susţinut că declaraţiile martorului Q. nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă şi nici cu procesul-verbal de redare a discuţiei purtate în mediul ambiental din data de 23.09.2015 între inculpatul A. şi martorul Q., din conţinutul căreia nu reiese faptul că A. ar fi primit bani într-un plic. Aceste contradicţii între declaraţii dau naştere unor dubii cu privire la comiterea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, iar în temeiul principiului in dubio pro reo, aceste dubii nu pot să profite decât inculpatului, împrejurare faţă de care a apreciat că nu s-a dovedit comiterea infracţiunii de trafic de influenţă.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă din 18.08.2015, singurele probe care se referă la această infracţiune de trafic de influenţă constau în declaraţia martorului denunţător R. şi declaraţia inculpatului A., iar acestea nu se coroborează. Prin urmare, nu sunt suficiente probe de natură a duce la concluzia că există infracţiunea, că este dovedită vinovăţia inculpatului.

Cu privire la al doilea act material din data de 18.08.2015, a susţinut că singurele probe ce privesc această infracţiune de trafic de influenţă le constituie declaraţia martorului denunţător R. şi declaraţia inculpatului A., iar acestea nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă. Având în vedere că declaraţia martorului nu se coroborează cu restul probelor administrate, nemaifiind astfel de probe, s-ar impune înlăturarea declaraţiei de martor.

În ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă din 18.08.2015 (martor denunţător S.), a susţinut că pretinsa primire a banilor de către inculpat este susţinută doar de martorul denunţător S. în declaraţia iniţială de la urmărire penală dată sub presiunea procurorului, celelalte depoziţii fiind doar probe indirecte, astfel că nu sunt de natură să fundamenteze o soluţie de condamnare şi să răstoarne prezumţia de nevinovăţie a inculpatului. În acest sens, a criticat considerentele judecătorului fondului - care a reţinut că "nuanţarea" declaraţiei martorului, în sensul că suma de bani nu i-a fost cerută, ci a fost o recompensă acordată ulterior promovării, nu schimbă situaţia sub aspectele esenţiale -, întrucât pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea de promisiuni trebuie să preceadă actului, nefiind de conceput ca pretinderea sau tratativele dintre cumpărătorul şi traficantul de influenţă să aibă loc după ce actul, în vederea căruia ar urma să se intervină, a fost deja realizat.

3. Prin apelul declarat de inculpatul G., s-a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea constituirii unui complet specializat în conformitate cu dispoziţiile invocate privind respectarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 modificate şi a normativului subsidiar, pentru motivele expuse pe larg în cadrul dezbaterilor.

În situaţia aprecierii primului motiv de nelegalitate a hotărârii atacate ca neîntemeiat, a solicitat în principal achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând că inexistenţa acţiunii conduce la inexistenţa faptei.

Astfel, a arătat că va rămâne la aprecierea instanţei dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sau ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. în ceea ce priveşte lipsa întrunirii elementelor constitutive în lumina dispoziţiilor caracterului laturii obiective a ceea ce înseamnă manifestarea consfinţită de a participa la realizarea infracţiunii de trafic de influenţă. În susţinerea argumentelor prezentate, a arătat că inculpatul A. nu a oferit sau promis niciun bun sau folos material, nerealizându-se niciun consens sau convenţie principial civilă şi ulterior interpretabilă ca fiind penală, motiv pentru care a apreciat că nu există o componentă a structurii obiective cerută de legiuitor pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, raportat la sintagma "a fost de acord". În acest sens, a arătat că nu s-a făcut dovada acordului, a manifestării acceptului sau consimţământului de către inculpat. Raportat la noţiunea "s-a angajat în sensul de a-l ajuta pe beneficiarul terţiar, respectiv pe O.", a arătat că lămurirea ulterioară a faptelor evidenţiază atitudinea inculpatului în sensul că acesta, nedându-şi acordul, şi-a manifestat în mod legal şi corect atribuţiile de serviciu la verificarea numitului O. în momentul examinării.

În motivele expuse pe larg în scris, a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, în sensul că fapta reţinută nu a fost realizată cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. Instanţa de fond a apreciat eronat că ar fi autorul infracţiunii de cumpărare de influenţă, motivat doar de împrejurarea că din cuprinsul procesului-verbal de redare a înregistrării convorbirii rezultă că cererea de intervenţie formulată de el este precedată de solicitarea coinculpatului A. de acordare de ajutor pentru obţinerea permisului de către O..

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii reţinute în sarcina sa, a invocat inexistenţa actului şi acţiunii faptice a infracţiunii, în sensul că nu a promis, oferit sau dat bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, lui A. şi, de asemenea, A. nu a promis că îşi va trafica influenţa, către un funcţionar. Prin urmare, nu a acceptat în niciun fel solicitarea lui A.. Astfel, din comportamentul faptic, cât şi din probatoriul administrat în cauză nu rezultă îndeplinirea condiţiilor de tipicitate, respectiv fapta imputată nu întruneşte elementele materiale obiective, cât şi subiective prevăzute de legiuitor în reglementarea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

4. Prin apelul declarat de către inculpatul B., acesta a solicitat achitarea, în temeiul dispoziţiilor în baza art. 396 alin. (5) şi art. 16 lit. a) coroborat cu art. 17 C. proc. pen., pentru cele două infracţiuni prevăzute de art. 269 şi art. 272 alin. (1) din C. pen., în raport cu Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman.

În ceea ce priveşte infracţiunile de favorizare a făptuitorului, a solicitat să se constate că probatoriul administrat în cauză, analizat detaliat în concluziile scrise, nu a demonstrat intenţia inculpatului de a-i favoriza pe cei doi agenţi de poliţie, astfel încât nici în urma controalelor efectuate privind verificarea celor două dosare nu s-au infirmat soluţiile de clasare dispuse de inculpat.

Un al doilea motiv de apel, a vizat constatarea nulităţii absolute a înregistrării convorbirilor telefonice şi ambientale şi înlăturarea acestora de la dosarul cauzei, motivat de faptul că au fost efectuate de către organe neabilitate.

În subsidiar, a solicitat ca, în situaţia în care instanţa nu va pronunţa o soluţie de achitare, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 83 din C. pen. cu privire la amânarea aplicării pedepsei, pentru infracţiunile pentru care s-a dispus o soluţie de condamnare de prima instanţă.

III. Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală constată următoarele:

Analizând cu prioritate motivul de nelegalitate invocat de inculpaţii A. şi G., pentru care au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea constituirii unui complet specializat în conformitate cu dispoziţiile invocate, privind respectarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 modificate şi a normativului subsidiar, şi anume Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet nelegal constituit, se constată următoarele:

Dispoziţii legale în materie:

Art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în forma în vigoare după modificarea adusă prin Legea nr. 161/2003:

(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.

Art. 41 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:

(1) Secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora se înfiinţează, la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanţe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului.

Modificările art. 41 din Legea nr. 304/2004, în vigoare după apariţia Legii nr. 76/24 mai 2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din data de 30 mai 2012:

(1) "Completele specializate alcătuite la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor aflate în circumscripţia acestora se înfiinţează de Preşedintele instanţei, la propunerea colegiului de conducere al fiecărei instanţe.

(2) Componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al fiecărei instanţe, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului."

Art. 7 alin. (1) lit. f) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti:

..(...)..."f) înfiinţează şi desfiinţează completele specializate ale secţiilor instanţei pe care o conduce;" (cu referire la atribuţiile preşedintelui instanţei).

În sensul solicitărilor apărării, Înalta Curte a făcut demersuri, prin înaintarea adreselor la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pentru a se comunica dacă la momentul repartizării cauzei în sistem informatic, respectiv la data de 08.02.2016, existau configurate complete specializate şi dacă judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza şi care a pronunţat hotărârea apelată în prezenta cauză era desemnat să facă parte din complete specializate.

Cu adresa nr. x/02.06.2020 a preşedintelui secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti, s-a comunicat că prin Hotărârea Colegiului de conducere a instanţei nr. 248 din data de 11.12.2015 a fost aprobată, printre altele, în art. 1, planificarea şedinţelor de judecată pentru anul 2016, respectiv constituirea completelor de judecată, numerotate, ţinându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor şi de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel sau recurs, conform art. 95 alin. (5) din R.O.I.I.J.

Drept urmare, doamna judecător FFF. a fost desemnată în continuare să judece pe un complet specializat de corupţie şi pentru anul 2016.

În ceea ce priveşte modul de înfiinţare a completului de judecată care a soluţionat cauza în primă instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 304/2004 republicată, dar şi prin raportare la Hotărârea nr. 1375 din 17 ianuarie 2015, invocată de apărătorul apelantului intimat inculpat A., având în vedere şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, Înalta Curte observă că dispoziţiile legale menţionate se referă strict la procedura de înfiinţare a completurilor specializate, iar nu la cele deja înfiinţate, a căror desemnare a fost menţinută în continuare.

Astfel, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 23 din data de 02.06.2011 a Colegiului de conducere a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost aprobată componenţa nominală a completelor specializate în judecarea cauzelor de corupţie (numărul de complete specializate stabilindu-se prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 41 în forma în vigoare la acea dată), doamna judecător FFF. figurează ca membru titular al completului nr. C6 F, înfiinţat în anul 2011, iar ulterior modificărilor legislative, acelaşi judecător a fost desemnat în continuare să soluţioneze cauze de corupţie în cadrul completului C6 F şi în anul 2016, prin Hotărârea nr. 248 din 11 decembrie 2015.

De asemenea, în răspunsul transmis de Curtea de Apel Bucureşti la data de 02.06.2020, în referire la ultima adresă emisă de Înalta Curte, s-a precizat că hotărârea de înfiinţare a completului de judecată nu a fost revocată, Hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti nr. 23 din data de 02.06.2011, prin care fusese desemnată doamna judecător FFF. să prezideze completul C6 F, specializat în judecarea faptelor de corupţie, îşi produce în continuare efectele, nefiind revocată.

Rezultă astfel că respectivul complet de judecată nu a fost desfiinţat, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, şi a continuat să participe la soluţionarea cauzelor de corupţie înregistrate pe rolul instanţei, fiindu-i repartizată spre soluţionare, la data de 08.06.2016, cauza penală privind pe apelanţii-inculpaţi intimaţi.

Prin urmare, dispoziţiile invocate nu au aplicabilitate în prezenta cauză, fiind vorba de un complet de judecată anterior înfiinţat. De altfel, procedura de desfiinţare a completului la momentul respectiv era cea reglementată de dispoziţiile legale în vigoare, fiind necesară emiterea unei hotărâri de către preşedintele instanţei în sensul desfiinţării.

Dar, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că ulterior modificărilor legislative evocate, preşedintele instanţei trebuia să procedeze la înfiinţarea completelor specializate care să judece în materia infracţiunilor de corupţie, neavând relevanţă faptul că în privinţa completelor deja constituite nu fusese emisă nicio dispoziţie de desfiinţare/modificare a acestora, aşa cum se susţine de către apărare, Înalta Curte constată că o atare interpretare a normei legale - art. 41 din Legea nr. 304/2004, nu conduce la o altă concluzie decât cea formulată, respectiv aceea a respectării în cadrul instanţei a obligaţiei legale de organizare a completelor specializate şi soluţionarea prezentei cauze de către un complet desemnat să judece în primă instanţă în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000.

Rezultă cu evidenţă din relaţiile comunicate de curtea de apel că pentru anul 2016 - când a avut loc înregistrarea dosarului la instanţă, era adoptată şi îşi producea efectele Hotărârea Colegiului de conducere nr. 248 din 11 decembrie 2015, prin care fusese aprobată constituirea completelor de judecată, inclusiv complete specializate, completul C6 F, în alcătuirea căruia intra doamna judecător FFF., urmând să îndeplinească acelaşi tip de activitate în lipsa unei dispoziţii exprese în cuprinsul hotărârii de colegiu care să modifice competenţele anterior atribuite.

În raport de cele arătate, critica apelanţilor-inculpaţi intimaţi A. şi G. privind soluţionarea cauzei de către un complet nespecializat în judecarea infracţiunilor de corupţie se priveşte ca neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.

Tot prioritar va fi analizat şi motivul de apel care vizează constatarea nulităţii mijloacelor de probă constând în interceptarea comunicaţiilor telefonice şi a înregistrărilor audio video în mediu ambiental şi înlăturarea lor de la dosarul cauzei, critică formulată distinct în apelul declarat de inculpatul B., dar şi de inculpatul A., având în vedere efectele pe care soluţia asupra chestiunii invocate le produce asupra constatării existenţei sau inexistenţei acuzaţiilor aduse inculpaţilor.

Ca o primă observaţie, Înalta Curte constată că aspectele referitoare la legalitatea interceptărilor efectuate în cauză, în componenta ce vizează punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii - chestiune în raport cu care s-a invocat nulitatea urmăririi penale pentru nerespectarea competenţei materiale a organului de urmărire penală, au fost analizate în procedura de cameră preliminară, cât şi pe parcursul judecăţii în primă instanţă, în baza cererilor formulate în acest sens de apărarea inculpaţilor G., A. şi B., fiind susţinute şi cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei şi reluate în concluziile scrise, până la pronunţarea sentinţei.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 26.05.2016 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul curţii de apel au fost respinse cererile şi excepţiile invocate în privinţa legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, încheiere rămasă definitivă prin respingerea contestaţiilor formulate în cauză, prin încheierea nr. 1291 din 05.10.2016 a judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele încheierii pronunţate, judecătorul de cameră preliminară al curţii de apel a constatat că interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor telefonice s-a efectuat prin Serviciul tehnic al D.N.A., care a pus la dispoziţia procurorului de caz suporţii optici conţinând rezultatul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, transcrierea fiind efectuată de ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul D.N.A., delegaţi în prezenta cauză. În ceea ce priveşte înregistrările audio video în mediu ambiental, judecătorul de cameră preliminară a constatat că acestea au fost efectuate cu aparatura tehnică pusă la dispoziţie de S.R.I., apreciindu-se însă că o atare împrejurare nu produce nicio consecinţă asupra legalităţii mijloacelor de probă câtă vreme la instalarea şi extragerea aparaturii au participat în mod nemijlocit ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul D.N.A., iar suporţii optici au fost predaţi procurorului, transcrierea fiind efectuată de aceiaşi ofiţeri delegaţi.

Pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară a arătat că însăşi Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, invocată în argumentaţia apărării, face trimitere la sancţiunea nulităţii relative în cazul constatării vreunei încălcări a dispoziţiilor legale în materia măsurilor de supraveghere tehnică, sancţiune care nu poate fi dispusă în lipsa dovedirii unei vătămări. Or, în speţă, s-a reţinut că apărarea nu a arătat explicit dacă a existat şi în ce a constat potenţiala vătămare determinată de punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul tehnic al D.N.A., care a folosit aparatura tehnică - din punct de vedere logistic - a S.R.I.

De asemenea, în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, s-a arătat că acestea se aplică numai pentru viitor, iar interceptările pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării lor, textele legale incidente bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate până la declararea neconstituţionalităţii lor. Mijlocele de probă astfel obţinute sunt la rândul lor legale, fiind realizate cu respectarea dispoziţiilor C. proc. pen.. Faptul că procedeele prin care au fost obţinute mijloacele de probă sunt anterioare deciziilor Curţii Constituţionale, invocate în susţinerea cererilor de constatare a nulităţii formulate de apărătorii inculpaţilor, nu produce efecte în planul legalităţii probelor, în condiţiile în care actele procedurale au fost realizate cu respectarea normelor în vigoare la data dispunerii lor/întocmirii lor, iar mijloacele de probă astfel obţinute sunt şi în prezent prevăzute de lege.

Argumentele avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară al curţii de apel, mai sus prezentate, au fost însuşite şi de judecătorul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut în totalitate soluţia pronunţată în cauză.

Judecătorul primei instanţei şi-a menţinut punctul de vedere cu privire la legalitatea interceptărilor efectuate în cauză, în referire la modalitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, şi după publicarea deciziei CCR nr. 302/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017), prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire, este neconstituţională.

În acest punct de analiză, Înalta Curte reţine că tocmai pronunţarea Deciziei nr. 302/2017, ulterior rămânerii definitive a încheierii de cameră preliminară şi interpretarea dată dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., prin includerea în categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare competenţa materială a organelor de urmărire penală, face posibilă repunerea în discuţie şi reanalizarea chestiunii ce vizează legalitatea interceptărilor şi măsurilor de supraveghere tehnică efectuate în faza de urmărire penală, deşi cererea de constatare a nulităţii mijloacelor de probă/procedeelor probatorii a fost examinată şi respinsă în etapa camerei preliminare.

Prin urmare, reţinând că, potrivit art. 281 alin. (2) C. proc. pen., nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar potrivit art. 281 alin. (3) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b), incluzând şi necompetenţa organului de urmărire penală, în interpretarea ce a fost dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017, poate fi invocată în orice stare a procesului, inclusiv în cursul judecăţii, în fond şi apel, Înalta Curte constată că este în drept să statueze cu privire la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică efectuate în cauză cu participarea S.R.I., întrucât chiar dacă este vorba despre o chestiune examinată în procedura de cameră preliminară, în cursul judecăţii, aceasta a fost susţinută cu alte argumente de lege decât cele iniţiale (respectiv Decizia nr. 51/2016 a CCR şi a nulităţii incidente - nulitate relativă, până la pronunţarea Deciziei nr. 302/2017), în cazul nerespectării competenţei materiale a organului de urmărire penală.

Legalitatea mijloacelor de probă a înregistrărilor audio video în mediu ambiental nu a fost analizată de judecătorul primei instanţe din perspectiva Deciziei nr. 302/2017 a CCR, care a apreciat că decizia nu era aplicabilă în cauză, efectele acesteia producându-se numai pentru viitor.

Ca urmare, s-a considerat că interceptările efectuate la data trimiterii în judecată a inculpaţilor au fost realizate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării lor, norma legală bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate până la data declarării neconstituţionalităţii ei.

Înalta Curte constată însă că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cererea de constatare a nulităţii înregistrărilor ambientale efectuate în cauză.

Problema efectelor deciziilor Curţii Constituţionale a fost tranşată de însăşi instanţa de contencios constituţional care prin mai multe decizii a stabilit ce înseamnă caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, relevante sunt considerentele de la paragraful nr. 52 din Decizia nr. 51/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., redate textual astfel:

"Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]."

Rezultă aşadar că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi trebuie aplicate în toate cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, excepţie făcând cauzele definitiv soluţionate până la data publicării lor în Monitorul Oficial.

Or, în speţă, la momentul publicării deciziei CCR nr. 302/2017, care a introdus în categoria nulităţilor absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, cauza penală era în curs de soluţionare pe rolul curţii de apel, ceea ce înseamnă că acestei instanţe îi revenea obligaţia să examineze legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările ambientale, din perspectiva competenţei organelor care au procedat la punerea în executare a mandatelor de supreveghere tehnică emise în cauză.

Iar în această examinare, o importanţă deosebită o prezintă decizia Curţii Constituţionale nr. 26/2019 din 16.01.2019 pronunţată în cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti.

Pe baza concluziilor la care a ajuns în urma analizei efectuate cu privire la natura "protocoalelor de colaborare", a elementelor esenţiale ale conţinutului lor şi a relaţiei între acestea şi lege, ca act al legiuitorului, Curtea Constituţională a reţinut - cu referire la Protocolul nr. 00750 din 04.02.2009 (care interesează în prezenta cauză) că a creat premisele normative necesare preluării unor aspecte ale activităţii de urmărire penală de către un serviciu de informaţii, interferând cu rolul constituţional al Ministerului Public în activitatea judiciară (paragraful 172 teza finală din decizia evocată), prin atribuirea unor competenţe în ce priveşte punerea în executare de către Serviciul Român de Informaţii a activităţilor dispuse prin autorizaţiile emise de instanţele competente în cadrul procesului penal şi de executare a operaţiunilor audio/video autorizate potrivit legii şi de executare a activităţilor de supraveghere operativă şi investigaţii informative, stabilind în consecinţa celor reţinute ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare (pct. 3 din dispozitivul Deciziei nr. 26/2019).

În cuprinsul aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că "în urma publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi nr. 302/2017, au fost eliminate din fondul activ al legislaţiei soluţii legislative neconstituţionale aflate într-o relaţie de contiguitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanţele judecătoreşti au la dispoziţie mecanisme legale prin care să corecteze consecinţele negative rezultate din încheierea protocolului analizat şi, în urma prezentei decizii, vor putea înţelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare şi vor stabili efectele şi implicaţiile plasării protocolului amintit în afara ordinii constituţionale. (...)" (paragraf 190).

În consecinţa celor arătate, Înalta Curte arată că în exercitarea prerogativei de verificare a legalităţii mijloacelor de probă obţinute în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Constituţionale stabilită prin aceste trei decizii relevante, respectiv Decizia nr. 51/2016, nr. 302/2017 şi nr. 26/2019 (aceasta din urmă pronunţată după dezinvestirea instanţei de fond), urmează să examineze dacă prin implicarea Serviciului Român de Informaţii în activitatea de punere în executare a autorizaţiilor privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi a înregistrărilor audio video în mediu ambiental au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează competenţa exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale.

Rezultă din actele dosarului că pe parcursul urmăririi penale, în perioada 05.05.2015 - 14.11.2015, în baza art. 139 alin. (1) şi urm. C. proc. pen., procurorul a solicitat şi obţinut mandate de supraveghere tehnică, respectiv interceptarea comunicaţiilor telefonice, supravegherea video, audio sau fotografiere, inclusiv în spaţii private, încuviinţarea pătrunderii în spaţii private pentru montarea, activarea, dezactivarea unor dispozitive de supraveghere audio video în locaţii anume menţionate (respectiv sediile Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, Serviciul Poliţiei Rutiere Teleorman, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, cât şi în birourile profesionale ale persoanelor cercetate în cauză, şi localizarea şi urmărirea acestora prin mjloace tehnice.

Astfel, în prin încheierea din data de 05.05.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, au fost autorizate măsurile speciale de supraveghere tehnică solicitate pentru perioada 05.05.2015 - 03.06.2015 inclusiv, iar mai apoi, prin încheierea din data de 04.06.2015 a aceleiaşi instanţe, s-a dispus prelungirea măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate în cauză pentru perioada 04.06.2015 - 03.07.2015 inclusiv.

Începând cu data de 18.06.2015, măsurile de supraveghere tehnică au fost dispuse/prelungite succesiv de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, până la data de 14.11.2015, în baza încheierii nr. 94 din data de 18.06.2015, pronunţată în Dosar nr. x/2015; încheierea nr. 109 din data de 16.07.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, încheierea din data de 12.08.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, încheierea nr. 123 din data de 15.09.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, şi încheierea nr. 137 din data de 14.10.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Referitor la punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică autorizate în cauză, subsecvent cererilor şi susţinerilor apărării privind nelegalitatea interceptărilor şi înregistrărilor de convorbiri telefonice şi ambientale efectuate de alte organe decât cele în drept să realizeze supravegherea tehnică, Înalta Curte reţine ca fiind relevante următoarele aspecte rezultate din corespondenţa purtată pe acest subiect cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu adresa nr. x/2015 din data de 20.04.2016, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei a comunicat instanţei Curţii de Apel Bucureşti (procedura camerei preliminare) că toate mandatele de supraveghere tehnică emise în cauză au fost înaintate Serviciului Tehnic al DNA pentru a fi puse în executare. În continuarea răspunsului formulat, se arăta că interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor telefonice s-a efectuat prin Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a pus la dispoziţia procurorului de caz suporţii optici conţinând rezultatul punerii în aplicare a manadatelor de supraveghere tehnică, transcrierea comunicărilor telefonice fiind efectuată de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, delegaţi în cauză, iar procesele-verbale întocmite în acest sens au fost certficate de procurorul de caz.

Datele comunicate în legătură cu interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor telefonice efectuate în cauză nu au fost modificate/infirmate prin adrese de răspuns ulterioare, ceea ce înseamnă - raportat la conţinutul informaţiile transmise - că activitatea de supraveghere tehnică pe acest segment a fost realizată cu respectarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-144 C. proc. pen. - dispunere, autorizare, consemnare şi administrare, exclusiv de către organele de urmărire penală, procuror şi ofiţeri de poliţie judiciară.

Din conţinutul aceleiaşi adrese din 20.04.2016 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei rezultă că înregistrările video audio în mediu ambiental au fost efectuate cu aparatura tehnică pusă la dispoziţie de către Serviciul Român de Informaţii, în calitate de beneficiar secundar, iar la pătrunderea în vederea instalării/extragerii aparaturii sus menţionate au participat, în mod nemijlocit, ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, delegaţi în prezenta cauză. De asemenea, se comunica că suporţii optici reprezentând rezultatul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică privind înregistrările audio video în mediu ambiental au fost puşi la dispoziţie de către SRI procurorului de caz, transcrierile convorbirilor telefonice purtate în mediu ambiental fiind efectuate de către ofiţerii de poliţie judiciară delegaţi în cauză şi certificate de procurorul de caz (pag. 116 dosar cameră preliminară).

Tot cu referire la măsurile de supraveghere tehnică dispuse în cauză, relevantă este şi adresa din 17.11.2015 emisă de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care se solicita Serviciului Tehnic al aceleiaşi structuri de parchet să procedeze la punerea în executare a măsurilor de supraveghere (autorizate prin ordonanţă a procurorului pentru o perioadă de 48 ore) şi alocarea ca beneficiar secundar a Serviciului Român de Informaţii U.M. 0690- Alexandria .

Că Serviciul Român de Informaţii a participat la punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică rezultă şi din adresa nr. x/2015 din 28.01.2019 a Serviciului Tehnic al DNA referitoare la detalierea activităţilor desfăşurate în vederea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză.

Astfel, se arăta că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă a fost făcută de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul ST al DNA, cu sprijinul strict de natură tehnică al Serviciului Român de Informaţii - UM 0894 Bucureşti.

Sprijinul tehnic acordat de Serviciul Român de Informaţii - UM 0894 a constat în intermedierea, din punct de vedere tehnic, a accesării de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul ST al DNA a Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor.

În finalul adresei se concluziona că Direcţia Naţională Anticorupţie a recepţionat prin propria structură semnalul de comunicaţii interceptat, acest lucru realizându-se cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de Informaţii - UM 0894, fiind inserată şi precizarea că măsurile de supraveghere tehnică erau anterioare Deciziei nr. 51/2016 a CCR şi O.U.G. nr. 6/2016.

Având în vedere toate aceste date rezultate din comunicările efectuate pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte reţine că Serviciul Român de Informaţii a participat nemijlocit la punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, sprijinul tehnic acordat în cauză de către S.R.I., materializat în asigurarea aparaturii tehnice necesare pentru efectuarea înregistrărilor video audio în mediu ambiental, instalarea/extragerea aparaturii tehnice din spaţiile în care au avut loc întâlnirile/convorbirile interceptate şi transmiterea suporţilor optici reprezentând rezultatul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică privind înregistrările audio video în mediu ambiental (ulterior efectuării înregistrărilor de către S.R.I.), constituind în fapt acţiuni materiale care concretizează tocmai activitatea de punere în executare a unui mandat de supraveghere tehnică.

Or, lucrătorii Serviciului Român de Informaţii nu aveau atribuţii de cercetare penală şi, ca atare, nici atribuţia de a executa operaţiunile tehnice/audio video autorizate potrivit legii.

Modul de formulare a adresei nr. x/2015 din data de 17.11.2015 a procurorului şef al DNA către Serviciul Tehnic al aceleiaşi structuri de parchet, unde Serviciul Român de Informaţii apare ca având calitatea de beneficiar secundar al măsurilor de supraveghere tehnică autorizate provizoriu prin ordonanţa procurorului de caz, denotă conlucrarea cu acest serviciu de informaţii şi implicarea respectivului serviciu de informaţii în activitatea de cercetare penală încă de la debutul investigaţiei.

Însă, Serviciul Român de Informaţii nu putea interveni în desfăşurarea urmăririi penale, iar activităţile concret desfăşurate, astfel cum acestea au fost mai sus enumerate (potrivit celor arătate în adresa nr. x/2015 din data de 20.04.2016), nu pot fi considerate decât ca reprezentând activităţi care concretizează chiar punerea în executare a măsurilor dispuse prin autorizaţiile emise în cauză, adică acte de urmărire penală, nicidecum activităţi de sprijin tehnic.

Aşa fiind, reţinând că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii (ca modalitate legală de obţinere a mijlocului de probă) sunt numai organele de urmărire penală (parag. 34 din Decizia nr. 51/2016, respectiv parag. 196 din Decizia nr. 26/2019), rezultă că prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică de alte organe decât procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală specială (organele Serviciului Român de Informaţii având calitatea de organe de cercetare specială numai după modificarea art. 13 din Legea nr. 14/1992 prin O.U.G. nr. 6/2016 şi în limitele şi condiţiile prevăzute la 57 alin. (2) C. proc. pen.) au fost nesocotite dispoziţiile legale de la art. 142 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează competenţa de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, iar sancţiunea incidentă este aceea a nulităţii absolute, conform art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în interpretarea dată acestei norme legale prin Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 102 alin. (3) C. proc. pen., "nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe sau prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei."

În consecinţă, Înalta Curte constată că procesele-verbale întocmite în cauză, conform art. 143 C. proc. pen., care consemnează rezultatele activităţii de supraveghere tehnică, constând în înregistrările audio video în mediu ambiental, nu pot fi folosite în procesul penal.

Realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea competenţei organelor abilitate să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică, determină nulitatea probelor astfel obţinute şi imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. proc. pen.

Consecinţă a acestei sancţiuni procedurale, Înalta Curte arată că în analiza temeiniciei acuzaţiilor în cauză nu vor fi avute în vedere procesele-verbale care consemnează rezultatul înregistrărilor audio video în mediu ambiental, în procesul de stabilire a faptelor şi a vinovăţiei inculpaţilor urmând a fi avute în vedere celelalte probe administrate, cu precizarea că vor fi înlăturate din examinare şi acele mijloace de probă care se află într-o legătură de dependenţă evidentă cu înregistrările audio video în mediu ambiental, având deci caracterul unor probe derivate, conform art. 102 alin. (4) C. proc. pen.

Probele constatate ca fiind nelegale vor fi excluse din materialul probator al cauzei, în sensul celor statuate prin Decizia nr. 22/18.01.2018 a Curţii Constituţionale (eliminare juridică din procesul de deliberare şi îndepărtarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei), criticile formulate sub acest aspect în apelul inculpaţilor B. şi A. fiind întemeiate.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că excluderea probelor obţinute în mod nelegal în cursul urmăririi penale (toate înregistrările audio video în mediu ambiental şi declaraţii de martori (probe derivate) anume indicate în prezenta decizie în continuarea expunerii ce urmează) aduce modificări asupra situaţiei de fapt reţinute de judecătorul primei instanţe, schimbările intervenite în plan probator având implicaţii directe şi de esenţă în ceea ce priveşte existenţa faptelor şi a vinovăţiei inculpaţilor, astfel cum se va arăta în continuare, cu ocazia analizării situaţiei fiecărui inculpat în parte şi a criticilor invocate în cadrul căilor de atac exercitate în cauză.

Astfel, pe baza probelor legal administrate în etapa urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind dovedite doar în parte acuzaţiile formulate împotriva inculpatului A., după cum urmează:

Potrivit rechizitoriului, inculpatul A. - comisar de poliţie care a deţinut funcţia de şef al Serviciului Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Teleorman, având atribuţii de coordonare a Serviciului Poliţiei Rutiere, de îndrumare, supraveghere şi controlul respectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, calitate pe care inculpatul a exercitat-o inclusiv în perioada iulie- septembrie 2015, când se susţine că au avut loc evenimentele ce interesează prezenta cauză, a intervenit pe lângă agentul de poliţie GG. din cadrul IPJ Teleorman - Serviciul Poliţiei Rutiere pentru ca acesta din urmă să aplice o sancţiune contravenţională mai blândă numitului K. (3 puncte penalizare), persoană care fusese depistată pe raza localităţii Alexandria conducând un autoturism cu o viteză de deplasare cu peste 21-30 km/oră, în raport cu limita legală admisă.

În urma acestei intervenţii, la data de 08.09.2015, K. s-a întâlnit cu inculpatul A. în zona stadionului municipal Alexandria, situat pe strada x nr. 119, oferindu-i cu titlu de mită produse alimentare perisabile, aproximativ 7 kg. pastramă de oaie (evaluate la suma 140 RON), produse alimentare transportate ulterior la domiciliul inculpatului A. din comuna Poroschia, judeţ Teleorman.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, inculpatul A. nu a contestat primirea produselor alimentare şi nici faptul de a fi intervenit pe lângă agentul de poliţie GG. în scopul aplicării unei sancţiuni contravenţionale mai uşoare, aspecte dovedite de altfel de conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate în cauză (şi în privinţa cărora nu s-a constatat existenţa vreunei cauze de nulitate, conform celor arătate mai sus) - cu referire la convorbirea telefonică din data de 10.07.2015, ora 13:14:37, purtată între inculpat şi martorul K. şi inculpat şi agentul de poliţie GG. (acestuia din urmă fiindu-i înmânat telefonul de către K. în cadrul discuţiei iniţiate de el cu inculpatul A. - filele x d.u.p.), dar şi convorbirile telefonice din data de 07.09.2015, ora 14:52:39, şi data de 08.09.2015, ambele purtate între martorul K. şi inculpat, precum şi convorbirea telefonică din data de 08.09.2015 dintre inculpatul A. şi soţia acestuia, GGG., prin care inculpatul o anunţa în legătură cu primirea unor bunuri perisabile, acasă.

Inculpatul a contestat doar titlul cu care a primit produsele alimentare de la numitul K., invocând pe de o parte, relaţia de prietenie pe care o avea cu martorul şi faptul că, deşi a intenţionat să achite contravaloarea produselor alimentare, martorul a refuzat plata, iar pe de altă parte, inexistenţa oricărei legături între predarea produselor şi îndeplinirea actului de serviciu.

Susţinerile invocate în apărare au fost înlăturate de judecătorul primei instanţe, care a constatat că acestea erau infirmate de probele administrate în cauză.

Şi în aprecierea Înaltei Curţi, mijloacele de probă administrate în cauză demonstrează în mod neechivoc că primirea foloaselor injuste de către inculpat s-a realizat în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, astfel cum rezultă din declaraţiile persoanelor direct implicate în derularea evenimentelor.

Cu ocazia audierii sale, martorul K. a declarat că imediat ce a fost oprit în trafic de agenţii de poliţie - recunoscând că autoturismul pe care îl conducea avea o viteză de deplasare peste limita legală, l-a contactat telefonic pe inculpatul A., iar acesta i-a cerut să vorbească cu agentul constatator. Ca urmare, martorului i-a fost aplicată sancţiunea avertismentului şi 3 puncte penalizare.

Din înregistrarea convorbirii telefonice efectuate în cauză rezultă solicitarea inculpatului adresată agentului constatator GG. de a manifesta atenţie în aplicarea sancţiunii faţă de persoana oprită în trafic, făcând referire la relaţia pe care el o avea cu martorul K. şi motivul pentru care respectiva persoană depăşise viteza legală.

Intervenţia inculpatului concretizând efectuarea actului contrar atribuţiilor de serviciu, şi anume faptul de a fi intervenit pe lângă agentul de poliţie GG. - subordonat al său, pentru ca acesta din urmă să nu aplice prevederile legale contravenţionale rezultă din declaraţiile agentului de poliţie în cauză, care, pe tot parcursul procesului penal, a declarat că a perceput intervenţia inculpatului în favoarea contravenientului ca pe o sugestie de a fi îngăduitor şi că aceasta era atitudinea cunoscută a şefului său, inculpatul A..

Pe de altă parte, însuşi martorul K. a declarat că după intervenţia inculpatului s-a simţit îndatorat faţă de acesta şi de aceea i-a dat cele 7 kg de pastramă.

Tot din declaraţia martorului K. rezultă că inculpatul a fost cel care i-a solicitat să îl ajute cu 5 - 6 Kg de pastramă şi că respectiva solicitare a perceput-o ca având legătură cu intervenţia anterioară a inculpatului, chiar dacă era formulată la un interval de aproape 2 luni de la data opririi sale în trafic, martorul confirmând astfel legătură dintre cele două acte.

Ca atare, existenţa relaţiei de prietenie dintre inculpat şi martorul K., invocată în apărare, nu exclude faptul primirii de foloase injuste în legătură cu îndeplinirea actului contrar atribuţiilor de serviciu.

Iar faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, martorul K. a revenit asupra declaraţiei iniţiale de la urmărirea penală, susţinând că remiterea foloaselor sar fi avut loc fără nicio legătură cu serviciul pe care inculpatul i l-a procurat anterior, nu justifică reţinerea unei alte stări de fapt decât cea reţinută de primă instanţă.

Astfel, în acord cu judecătorul primei instanţei, Înalta Curte constată că martorul nu a justificat cu argumente solide schimbarea de poziţie adoptată în cauză. Martorul nu a menţionat ce anume fapte/împrejurări ori alte cauze l-ar fi determinat ca iniţial să declare că s-a simţit obligat faţă de inculpat să îi procure produsele solicitate, pentru ca apoi, după aproape doi ani de la evenimente, să revină şi să declare contrariul.

Invocarea unei anume stări emoţionale sub imperiul căreia martorul ar fi dat declaraţia la urmărirea penală nu justifică şi nu determină formularea unor relatări diferite decât cele care au fost în mod real percepute în condiţiile în care însuşi martorul a declarat în faţa instanţei că nu i s-a sugerat declaraţia şi nici nu s-a simţit ameninţat în vreun fel de procuror.

Toate aceste aspecte au fost corespunzător observate şi valorificate de prima instanţă care la stabilirea stării de fapt a dat relevanţă declaraţiei martorului K. de la urmărirea penală.

Reţine Înalta Curte că martorul K. nu şi-a motivat convingător schimbarea de poziţie adoptată şi nu a prezentat date, elemente şi împrejurări în raport de care să se poată considera că declaraţia iniţială era nereală şi nu servea stabilirii adevărului în cauză.

În consecinţă, în raport de toate cele arătate, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit corespunzător împrejurările în care s-au desfăşurat evenimentele din data de 10.07.2015 şi că activitatea astfel reţinută în sarcina inculpatului A. constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, în modalitatea primirii de foloase necuvenite pentru efectuarea unui act contrar atibuţiilor de serviciu, respectiv intervenţia pe lângă un agent de poliţie - subordonat al său, în vederea neaplicării prevederilor legale contravenţionale, fiind valabile observaţiile instanţei făcute în legătură cu subzistenţa infracţiunii din perspectiva faptului că în cauză fusese dispusă o sancţiune contravenţională mai blândă.

În schimb, Înalta Curte constată că celelalte fapte circumscrise infracţiunii de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului A. nu sunt suficient probate de mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv rămase după înlăturarea din examinare a probelor nelegal administrate, cu referire la înregistrările audio video ambientale şi a probelor derivate, cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit rechizitoriului, la data de 29.07.2015, inculpatul A. ar fi primit cu titlu de mită produse alimentare - doi pui şi o mămăligă, de la numitul L. (bunuri remise efectiv la sediul Poliţiei Rutiere Teleorman), ca urmare a intervenţiei exercitate de inculpat la data de 25.07.2015 asupra unor lucrători din cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere Teleorman pentru ca numitul HH. - un cunoscut al lui L., care conducea autoturismul acestuia pe raza localităţii Dobroieşti, să nu fie sancţionat în legătură cu abateri constatate în aceeaşi dată de agenţii de poliţie din cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere Teleorman, pe raza localităţii Dobroieşti, judeţ Teleorman.

Judecătorul primei instanţei a reţinut săvârşirea faptei în modalitatea descrisă în rechizitoriu şi vinovăţia inculpatului, soluţia pronunţată întemeindu-se în mod hotărâtor pe declaraţia martorului L. de la urmărirea penală.

S-a reţinut de asemenea că inculpatul A. recunoscuse primirea produselor alimentare, negând însă orice legătură între faptul primirii bunurilor şi exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Instanta a considerat însă ca fiind dovedită legătura dintre cele două acte, în considerarea declaraţiei iniţiale a martorului L., care, cu ocazia audierii sale în cursul urmăririi penale, a arătat explicit cum s-a simţit obligat ca după ce inculpatul a intervenit - transmiţând salutări agenţilor de poliţie prin intermediul său, să îi aducă ceva.

Chiar dacă în cursul judecăţii martorul a revenit asupra declaraţiei, afirmând că bunurile au fost date fără a se fi simţit obligat faţă de inculpat, instanţa a valorificat probator declaraţia de la urmărirea penală, reţinând că modificarea intervenită nu avea la bază o justificare obiectivă.

Concluzia instanţei este greşită şi nu ţine seama de contextul în care martorul L. a formulat declaraţia de la urmărirea penală, folosită ulterior ca principală probă în fundamentarea acuzaţiei.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că numai pe baza unei singure declaraţii, formulată în condiţii care implicau însăşi situaţia juridică a persoanei audiate, nu se poate dispune condamnarea inculpatului.

Se reţine astfel că declaraţia martorului de la urmărirea penală a fost formulată în termenii consideraţi acuzatori de judecătorul primei instanţei în condiţiile în care el însuşi fusese pus sub acuzare şi inculpat la data de 27.01.2016 pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Rezultă din actele dosarului că audierea martorului a avut loc în această calitate (suspect), împrejurare care, în aprecierea Înaltei Curţi, raportat la circumstanţele personale ale martorului, vârstă, grad de instrucţie, ocupaţie, nivel de integrare şi relaţionare cu autorităţile statului, a constituit un fapt de natură să determine o anume stare emoţională, cu repercusiuni în ceea ce priveşte relatarea efectuată.

De aceea, Înalta Curte constată că declaraţia martorului L. de la urmărirea penală nu a fost formulată în condiţii care să garanteze obiectivitatea relatărilor efectuate.

Ca urmare, respectiva declaraţie nu va fi avută în vedere la stabilirea faptelor cauzei.

Dar chiar şi în situaţia în care se consideră că declaraţia a fost dată în condiţii de deplină siguranţă în ceea ce priveşte exprimarea adevăratei percepţii a martorului (suspect şi inculpat) asupra faptelor cauzei, Înalta Curte constată că aspectele declarate nu probează în mod obiectiv legătura dintre faptul primirii produselor alimentare şi intervenţia anterioară a inculpatului (făcută prin intermediul martorului) pentru neaplicarea prevederilor legale contravenţionale de către lucrătorii poliţiei rutiere.

Reţine Înalta Curte că prin declaraţia de la urmărirea penală, cu referire la produsele alimentare oferite inculpatului A., martorul L. a declarat că el i-a spus inculpatului că îi va aduce "ceva cald" (doi pui şi o mămăliguţă), explicându-şi gestul prin aceea că s-a simţit "oarecum îndatorat" faţă de inculpat, pe care îl sunase cu două zile înainte pentru a-l ajuta cu agenţii de poliţie.

Or, această declaraţie, care ulterior nici nu a mai fost menţinută în faţa instanţei, nu poate susţine teza acuzării, formulată în sensul că actul primirii produselor alimentare s-a realizat în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. (25.05.2015 - 29.07.2015) nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., nefiind îndeplinită condiţia ataşată elementului material al laturii obiective, respectiv existenţa unei legături între primirea foloaselor şi efectuarea actului contrar atribuţiilor de serviciu.

Tot astfel, Înalta Curte constată că nici acuzaţia formulată împotriva inculpatului, privind primirea sumei de 300 RON, la data de 11.09.2015, cu titlu de mită, de la martorul M., pentru a dispune sancţionarea persoanelor care desfăşurau activităţi de taximetrie ilegală pe raza judeţului Teleorman, nu este dovedită de probele dosarului, reevaluate după înlăturarea din examinare a celor nelegal administrate.

Instanţa de fond a reţinut că vinovăţia inculpatului era pe deplin dovedită cu declaraţiile martorului M. şi procesele-verbale de redare a înregistrărilor ambientale. S-a reţinut că martorul a declarat că predarea sumei de bani s-a făcut cu titlu de mită, iar din imaginile surprinse cu ocazia înregistrării audio video în mediu ambiental, rezulta cum martorul, aflându-se în biroul inculpatului (la sediul poliţiei), după ce îi solicită intervenţia în legătură cu cei care practică taximetria ilegal, în defavoarea sa (martorul fiind administrator al unei societăţi de taximetrie), se apropie de biroul inculpatului şi pune cu o mişcare rapidă ceva - posibil bancnote, pe birou, inculpatul introducându-le imediat în sertar.

Deşi inculpatul a negat faptul că ar fi primit suma de 300 RON, instanţa a constatat că imaginile surprinse, declaraţia constantă a martorului şi activitatea ulterioară a inculpatului confirmă primirea sumei de bani cu titlu de mită, pentru efectuarea activităţilor cerute de martor, care erau dintre cele prevăzute în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Astfel, s-a reţinut că după patru zile de la primirea banilor, respectiv la data de 16.09.2015, inculpatul a fost contactat telefonic de martorul M. (care i-a semnalat prezenţa unora dintre persoanele pe care le reclamase) şi a dat dispoziţie agentului de poliţie II. - subordonat al său, să intervină şi să aplice sancţiuni conducătorilor de autoturisme de pe strada x, indicată de martor.

Instanţa a subliniat că procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice înregistrate dintre inculpat şi martorul M. dovedeşte că acţiunea inculpatului a fost consecinţa convorbirii şi în continuarea actului anterior, al primirii sumei de bani.

Înalta Curte constată însă că înregistrarea audio video în mediu ambiental din data de 11.09.2015, realizată în biroul profesional al inculpatului A., nu mai poate fi avută în vedere la stabilirea faptelor cauzei, conform art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constituind o probă care, fiind obţinută printr-un procedeu probatoriu nelegal, nu poate fi folosită în procesul penal.

Din examinarea celorlalte probe administrate în cauză, Înalta Curte constată că acestea nu demonstrează în mod neechivoc că inculpatul ar fi primit cu titlu de mită suma de 300 RON de la martorul M. în legătură cu efectuarea actului de serviciu.

Inculpatul A. nu a negat întâlnirea pe care a avut-o cu martorul M. şi nici faptul că acesta îi ceruse ajutorul pentru rezolvarea problemei referitoare la persoanele care desfăşurau activităţi de taximetrie ilegală pe raza localităţii Alexandria - martorul fiind administrator al unei societăţi de taximetrie.

Inculpatul a negat constant faptul primirii vreunei sume de bani de la martorul M., justificând imaginile din înregistrarea audio video realizată în biroul său profesional (ce constituia un mijloc de probă esenţial la data formulării declaraţiilor), care arătau cum martorul depune ceva pe birou, iar inculpatul colectează şi introduce în sertar, ca reprezentând momentul în care martorul îi lasă o foaie pe care erau trecute numele unor persoane care efectuau servicii de taximetrie ilegală.

Susţinerea inculpatului este credibilă şi va fi luată în consideraţie, având în vedere şi celelalte probe administrate în cauză.

Convorbirea telefonică dintre inculpat şi martorul M. nu relevă informaţii incriminatorii, ci doar cum martorul îi semnalează inculpatului că pe strada x se afla un autoturism cu numere de înmatriculare de Bulgaria care efectuează servicii de taximetrie ilegală.

Apoi, din discuţia telefonică subsecventă, purtată între inculpat şi agentul de poliţie II., nu rezultă ca inculpatul să îi fi cerut acestuia să procedeze la aplicarea unor amenzi (cum se menţionează în rechizitoriu x fila x), ci, dimpotrivă, rezultă cum agentul de poliţie îl informează pe inculpat că sancţionează un şofer, inculpatul lăsând să se înţeleagă că ştie despre ce e vorba şi că este de acord cu aplicarea sancţiunii.

Această conduită a inculpatului din data de 16.09.2015 nu poate fi pusă neapărat pe faptul primirii anterioare a unei sume de bani, cum a considerat prima instanţă, demersurile efectuate fiind valabil justificate şi de o simplă promisiune de rezolvare a unei probleme care constituia o abatere de la lege.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că martorul M. formulase şi o petiţie scrisă privind prestarea de servicii de taximetrie ilegală, iar in urma sesizării înregistrate, cu adresa nr. x/23.11.2015 a IPJ Teleorman - Postul de Poliţie Măgura i se comunica acestuia că împotriva persoanelor reclamate, HHH. şi III., au fost luate măsuri de sancţionare contravenţională, în baza Legii nr. 61/1991.

Prin urmare, în condiţiile în care probele administrate în cauză nu demonstrează în mod cert faptul primirii de către inculpat a vreunei sume de bani sau alte foloase de la martorul M. în schimbul sancţionării persoanelor care desfăşurau activităţi de taximetrie ilegală pe raza localităţii Alexandria, judeţ Telorman, Înalta Curte constată neîndeplinită latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., lipsind elementul material al laturii obiective a infracţiunii, respectiv pretinderea, primirea ori acceptarea unei promisiuni de bani alte foloase necuvenite.

În consecinţă, atât pentru această faptă (reţinută a fi fost săvârşită la data de 11.09.2015, cât şi pentru cea comisă în intervalul 25.07.2015-29.07.2015, anterior analizată, Înalta Curte va dispune achitarea inculpatului A., în conformitate cu prevederile art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală, după ce, în prealabil, va fi înlăturată dispoziţia instanţei de fond privind schimbarea încadrării juridice prin reţinerea formei continuate a infracţiunii de luare de mită (cu trei acte materiale) şi repunerea faptelor în individualitatea lor.

Condamnarea inculpatului A. va fi menţinută în cauză pentru infracţiunea de luare mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 - fapta din 10.07.2015, şi pentru o parte din actele materiale (5 acte materiale) ce intră în compunerea infracţiunii continuate de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pentru celelalte acte materiale reţinute prin hotărârea primei instanţă, constatându-se că probele legal administrate în proces nu confirmă acuzaţiile, aşa cum se va arăta în continuare în prezenta decizie (expunere realizată în succesiunea prezentată în rechizitoriu).

Astfel, Înalta Curte constată că fapta din 21.07.2015 - 23.07.2015 reţinută în sarcina inculpatului A., în legătură cu intervenţia promisă martorului N. pentru promovarea de către fiul acestuia a probei practice în vederea obţinerii permisului de conducere, astfel cum aceasta este configurată de mijloacele de probă legal administrate în cauză, nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 289 C. pen., neexistând elemente pe baza cărora să se poată concluziona în mod obiectiv că primirea foloaselor era consecinţa traficării influenţei de către inculpat.

Confirmând prin sentinţă săvârşirea faptei reţinute prin rechizitoriu, prima instanţă a constatat că, în intervalul 21.07.2015-23.07.2015, inculpatul A. i-a promis martorului N. că îşi va trafica influenţa pe lângă agenţi şi ofiţeri din Serviciul Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări, din cadrul Prefecturii Judeţului Teleorman, pentru ca fiul acestuia, LL., să obţină permisul de conducere categoria B, inculpatul primind în schimbul acestei intervenţii aproximativ 45 kg mâncare pentru câini.

Instanţa şi-a întemeiat soluţia pe declaraţia de recunoaştere a inculpatului de la urmărirea penală, declaraţia cumpărătorului de influenţă N. formulată tot în cursul urmăririi penale şi procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre inculpat şi martorii JJ. şi KK. - agenţi de poliţie care îşi desfăşurau activitatea în cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi care au participat la probele practice, cât şi declaraţiile respectivelor persoane, audiate în calitate de martori în cauză, şi care au confirmat că inculpatul A. obişnuia să le ceară - cu privire la diverşi candidaţi - să îi declare admişi la proba practică.

Înalta Curte constată însă că probele avute în vedere de judecătorul primei instanţe nu demonstrează că intervenţia inculpatului pe lângă agenţii de poliţie JJ. şi KK. a avut o miză financiară ori materială, cerinţă absolut necesară pentru realizarea conţinutului obiectiv al infracţiunii de trafic de influenţă.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a acordat semnificaţia cuvenită aspectului ce vizează foloasele care ar fi fost obţinute din traficarea influenţei şi dacă exista o corespondenţă între contraprestaţia ce se urmărea a fi obţinută în schimbul intervenţiei promise/realizate în legătură cu obţinerea permisului de conducere.

Între inculpat şi martorul N. exista o relaţie apropiată, afirmată de martor în cursul audierii sale, dar şi de inculpat, în cadrul discuţiilor avute cu martorii JJ. şi KK.

Pe fondul acestei relaţii, martorul N. i-a cerut inculpatului să intervină pentru obţinerea permisului de conducere, iar demersurile efectuate în acest scop de către inculpat nu au avut o miză financiară.

Inculpatul a invocat lipsa de valoare a produselor primite, respectiv aproximativ 45 kg mâncare pentru câini cu termen de valabilitate depăşit.

Or, în contextul în care de la prima declaraţie din 18.11.2015 luată martorului N. (suspect în cauză încă de la debutul anchetei penale - fila x d.u.p.), acesta a declarat că nu i s-au cerut bunuri sau alte foloase de către inculpat, nu se poate susţine că intervenţia inculpatului ar fi urmărit obţinerea unor foloase, produsele primite neavând practic valoare economică.

Prima instanţă a considerat că declaraţia martorului N. (dată în calitate de suspect) de la urmărirea penală era relevantă în fundamentarea acuzaţiei, în realitate, aspectele relatate interesând - din perspectiva acuzaţiei, exclusiv faptul de a-i fi cerut inculpatului să intervină pentru obţinerea permisului de conducere.

Însă, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen., trebuie să existe o acţiune de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase în legătură cu actul de serviciu pentru care se promite/realizează intervenţia pe lângă funcţionarul public cu atribuţii să efectueze respectivul act de serviciu.

Or, nu există probe pe baza cărora să se poată concluziona că intervenţia inculpatului pentru obţinerea permisului de conducere a avut corespondent în prestaţia martorului N..

Declaraţia de recunoaştere a inculpatului de la urmărirea penală, reţinută de prima instanţă ca demonstrând că primirea celor trei saci cu mâncare pentru câini a avut loc în schimbul intervenţiei pentru promovarea probei practice în vederea obţinerii permisului de conducere, nu poate fi astfel valorificată, având în vederea clarificările ulterioare ale respectivei declaraţii, dar şi aspectele deja analizate şi menţionate mai sus, la care se adaugă şi faptul că respectiva declaraţie constituie o probă aflată în relaţie directă cu interceptarea ambientală a discuţiei din data de 21.07.2015, purtată între inculpat şi martorul N., în biroul din sediul Serviciului Poliţiei Rutiere Teleorman, având deci caracterul unei probe derivate, conform art. 102 alin. (4) C. proc. pen., care nu poate fi folosită în procesul penal.

În continuare, Înalta Curte constată că nici în privinţa faptei de traficare a influenţei, reţinută în sarcina inculpatului A. ca fiind săvârşită la data de 31.07.2015 - 03.08.2015, respectiv 31.07.2015 - 24.08.2015, acuzaţie în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată şi a inculpatului G. (condamnat în primă instanţă) pentru cumpărare de influenţă, nu există probe suficiente - reevaluate după excluderea înregistrărilor ambientale constatate ca fiind nelegale şi excluse din materialul probator al cauzei, care să confirme existenţa faptelor şi să justifice astfel angajarea răspunderii penale a inculpaţilor.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a primit de la martorul O., prin intermediar NN., 2 litri de ţuică şi o sumă de bani, în schimbul promisiunii inculpatului că îşi va exercita influenţa asupra agenţilor şi ofiţerilor de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor - Compartimentul Regim Permise Conducere şi Examinări - din cadrul Prefecturii Judeţului Teleorman, pentru obţinerea de către martor a permisului de conducere categoriile C+E.

În cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut primirea cantităţii de băutură, alimente (brânză) şi o sumă de bani (100-200 RON) de la martorul NN., pentru a interveni pe lângă examinatori în scopul promovării probei practice şi a obţinerii permisului de conducere de către O., cunoştinţa martorului NN..

Deşi, ulterior, inculpatul a revenit asupra declaraţiei de recunoaştere, susţinând că nu ar fi primit nicio sumă de bani, iar în privinţa celorlalte bunuri, că de o vreme obişnuia să cumpere aceste produse de la o rudă a soţiei sale, respectiv martorul NN., instanţa de fond a înlăturat apărarea astfel formulată, reţinând că probele administrate în cauză infirmă declaraţia de retractare.

S-a arătat de către instanţă că procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi a înregistrărilor ambientale efectuate în cauză relevă angajamentul asumat de inculpat în sensul de a interveni pe lângă agenţii examinatori pentru obţinerea de către numitul O. a permisului de conducere la categoriile C+E, din imaginile înregistrate rezultând cum inculpatul notează pe o hârtie numele rostit de intermediarul NN., biletul fiind apoi aşezat pe birou.

De asemenea, s-a reţinut că ulterior promisiunii făcute, inculpatul a verificat numele examinatorilor şi, constatând că unul dintre aceştia este inculpatul G., i-a cerut acestuia din urmă să facă demersuri în sensul menţionat.

La rândul său, inculpatul G., angajându-se că va da curs cererii inculpatului A., i-a solicitat acestuia - în cadrul aceleiaşi discuţii (din data de 31.07.2015) - să intervină pentru soluţionarea favorabilă a unui dosar contravenţional, privind o cunoştinţă de-a sa, numitul OO..

Niciunul dintre inculpaţi nu au recunoscut această desfăşurare a faptelor. Inculpatul G. a arătat că nu a perceput interesul inculpatului A. pentru O. ca o cerere de intervenţie în favoarea acestuia şi, de asemenea, la rândul său, nu a urmărit soluţionarea într-un anume fel a plângerii contravenţionale formulate de cunoştinţa sa, OO.. Nici inculpatul A., în cursul judecăţii, nu şi-a menţinut poziţia anterioară de recunoaştere a ambelor intervenţii.

S-a arătat de către judecătorul primei instanţe că susţinerile în apărare ale ambilor inculpaţi nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, din interpretarea cărora rezultă existenţa faptelor şi vinovăţia inculpaţilor.

În analiza efectuată, instanţa a făcut trimitere la declaraţiile iniţiale ale inculpaţilor, reţinându-se că în cursul urmăririi penale şi inculpatul G. a avut o poziţie de recunoaştere, pe care nu a combătut-o ulterior cu argumente pertinente, doar condiţiile dificile de audiere la procuror - invocate în justificarea caracterului viciat al declaraţiei de recunoaştere, neconstituind un motiv serios pentru retractarea declaraţiei de recunoaştere, având în vedere calitatea de poliţist a inculpatului, rezistenţa la stres a acestuia şi capacitatea de înţelegere a consecinţelor unei declaraţii.

Pe de altă parte, instanţa a arătat că şi în cazul în care se consideră că inculpatul G. nu ar fi perceput solicitarea lui A. ca fiind o intervenţie pentru rezolvarea situaţiei lui O., nu poate fi ignorată împrejurarea că respectiva solicitare fusese formulată în cadrul aceleiaşi discuţii, inculpatul G. expunând contextul ridicării permisului aparţinând lui OO. (când acesta mergea cu viteză în spatele Salvării pentru că tatăl său fusese luat de urgenţă), apoi afirmând că se va interesa personal de numărul dosarului la instanţă, iat A. afirmă, în acelaşi context, că va face demersuri pentru a afla numele judecătorului care avea spre soluţionare plângerea contravenţională şi că se va interesa inclusiv la preşedintele Tribunalului Teleorman, după ce inculpatul G. l-a asigurat că plângerea era pe rolul Judecătoriei Alexandria.

S-a reţinut de către instanţă că discuţia dintre cei doi inculpaţi avea loc după ce inculpatul A. îi ceruse inculpatului G. să intervină pentru obţinerea permisului de conducere.

Ca urmare, instanţa a subliniat că cererea de intervenţie formulată de inculpatul G. - de influenţare într-un fel sau altul a instanţei pentru soluţionarea favorabilă a plângerii contravenţionale privindu-l pe OO., era precedată de solicitarea inculpatului A. - privind acordarea de ajutor pentru obţinerea permisului de conducere de către O..

Contextul solicitării, expresiile folosite de inculpatul G., adăugate peste profesiile celor doi inculpaţi - poliţişti cu studii juridice, au constituit elemente pe baza cărora instanţa a apreciat că inculpaţii au înţeles pe deplin natura solicitărilor formulate.

S-a arătat de către instanţă că în sprijinul concluziei formulate era şi conduita ulterioară a inculpatului A., care după discuţia avută cu inculpatul G., în scopul rezolvării promisiunii, l-a contactat pe şoferul Tribunalului Teleorman, martorul QQ., căruia i-a făcut trimitere la un număr de dosar - cel al petentului OO., pe care îl obţinuse apelând la martorul RR., un subordonat de-al său, ofiţer în cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere (aspect confirmat de martor).

Efectuând propria evaluare în cauză, Înalta Curte constată că acuzaţia de traficare a influenţei, reţinută în sarcina inculpatului A., săvârşită în vederea obţinerii permisului de conducere de către O., nu este susţinută de probele administrate, iar declaraţia iniţială a inculpatului de la urmărirea penală (ulterior retractată), nu este suficientă şi nu poate justifica verdictul de vinovăţie stabilit de prima instanţă.

Primirea foloaselor şi a sumei de bani de la intermediarul NN., cât şi promisiunea de traficare a influenţei pe lângă agenţi de poliţie în vederea obţinerii permisului de conducere categoriile C+E de către O., era susţinută de înregistrarea audio video în mediu ambiental din data de 31.07.2015, ora 09:11:22, din biroul profesional al inculpatului A., privind discuţia purtată între acesta şi martorul NN..

Or, acest mijloc de probă a determinat prima instanţă să respingă apărarea inculpatului din cursul judecăţii.

În condiţiile în care înregistrarea audio video în mediu ambiental nu mai poate fi avută în vedere la pronunţarea soluţiei, constituind o probă nelegal administrată în cauză, aşa cum s-a arătat mai sus în prezenta decizie, faptul primirii de foloase şi a sumei de bani - ca element material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, trebuie verificat prin prisma celorlalte probe din proces, respectiv declaraţia martorului NN. şi a persoanei în beneficiul căreia s-a promis intervenţia.

Prin declaraţiile formulate în cauză, martorul NN. a negat constant ca predarea bunurilor şi a sumei de bani să fi fost făcută în schimbul angajamentului inculpatului privind obţinerea permisului de conducere pentru O..

Martorul a recunoscut că i-a cerut inculpatului A. să îl ajute pe O. pentru promovarea examenului de conducere, dar a negat ca el, din proprie iniţiativă sau în numele persoanei interesate, să îi fi dat inculpatului vreo sumă de bani şi/sau alte foloase, pentru ca acesta să intervină la examinatori în vederea obţinerii permisului de conducere.

Prin urmare, nu există probe pe baza cărora să se poată concluziona că intervenţia inculpatului A. în beneficiul martorului O. a reprezentat contraprestaţia subsecventă primirii unor foloase sau a vreunei sume de bani.

Asumarea unei angajament privind determinarea unei anume conduite în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu realizează conţinutul obiectiv al infracţiunii de trafic de influenţă, în accepţiunea art. 291 C. pen., dacă respectivul angajament nu are corespondent în obţinerea unei sume de bani sau alte foloase - realizată prin pretindere, primire sau acceptarea unei asemenea promisiuni.

În speţă însă nu s-a dovedit decât promisiunea de intervenţie în vederea obţinerii permisului de conducere pentru O., nu şi faptul esenţial al primirii vreunei sumei de bani şi/sau alte foloase, în scopul determinării agenţilor examinatori să aibă o anumită conduită în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Cât priveşte declaraţia inculpatului A. de la urmărirea penală, reţinută de prima instanţă ca dovadă a scopului în vederea căruia ar fi fost primite foloasele şi suma de bani de la martorul NN., Înalta Curte constată (similar celor arătate în cadrul analizei efectuate asupra faptei din 21.07.2015 - 23.07.2015) că respectiva declaraţie nu este suficientă şi nu poate întemeia ea singură vinovăţia inculpatului, în condiţiile în care este puţin probabil ca, în lipsa confruntării cu rezultatele activităţii de supraveghere tehnică realizate în cauză, cu referire la înregistrările audio video în mediu ambiental din data de 31.07.2015 (a căror nulitate absolută a fost constatată în procedura de faţă), inculpatul ar fi formulat declaraţia de recunoaştere.

Prin urmare, numai declaraţia inculpatului de la urmărirea penală, fără alte probe care să o susţină, nu confirmă existenţa faptei în configuraţia penală reţinută prin rechizitoriu, simpla intervenţie pentru rezolvarea intereselor unei persoane, necondiţionată şi nesusţinută de o miză financiară sau materială, nerealizând conţinutul obiectiv al infracţiunii de trafic de influenţă.

De asemenea, Înalta Curte constată că nici în privinţa inculpatului G. nu se confirmă acuzaţia de cumpărare de influenţă reţinută în sarcina sa, în contextul excluderii din probatoriu a înregistrării ambientale din data de 31.07.2015.

Rezultă din cuprinsul sentinţei că înregistrarea ambientală din data de 31.07.2015 a constituit proba decisivă în procesul de evaluare a temeiniciei acuzaţiei, judecătorul primei instanţe reţinând şi interpretând acţiunile inculpatului G., aşa cum ele erau relevate de conţinutul discuţiei purtate în respectiva ocazie cu inculpatul A., ca având semnificaţia unui act de cumpărare a influenţei, în înţelesul art. 292 alin. (1) C. pen.

În mod deosebit, s-a reţinut că solicitarea inculpatului G. privind soluţionarea favorabilă a dosarului contravenţional al lui OO. fusese formulată după ce el însuşi se angajase faţă de inculpatul A., în cadrul aceleiaşi discuţii, să intervină pentru obţinerea permisului de conducere de către O..

Deşi instanţa de fond a reţinut în defavoarea aceluiaşi inculpat şi faptul că acesta ar fi recunoscut săvârşirea faptei prin declaraţia iniţială de la urmărirea penală, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, inculpatul a contestat orice acţiune şi implicare cu conotaţie penală, în referire la discuţia avută cu inculpatul A..

Reţine Înalta Curte că prin declaraţia din data de 18.11.2015 [fila x şi urm. vol. II d.u.p. - singura declaraţie formulată în cursul urmăririi penale (în calitate de suspect), prin declaraţia de inculpat precizându-se doar faptul că se menţine această declaraţie - fila x d.u.p.], inculpatul G. a arătat că, în cadrul discuţiei pe care a avut-o cu A., el doar i-a cerut acestuia să se intereseze şi să afle care era situaţia reală a plângerii contravenţionale privindu-l pe OO. (un prieten de-al său din copilărie), negând orice solicitare ori acceptare de promisiune din partea inculpatului A. referitoare la rezolvarea într-un anume fel a acţiunii judiciare şi fără ca, în contrapartidă, să îi promită o anume conduită care să implice propriile atribuţii de serviciu.

Prin urmare, în lipsa oricăror probe din care să rezulte că solicitarea inculpatului G. (privind obţinerea de informaţii în legătură cu dosarul contravenţional), fusese formulată pentru obţinerea unei anume conduite în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului contravenţional, cât şi a oricăror dovezi care să ateste că inculpatul G. ar fi procedat el însuşi la realizarea unei acţiuni de corupere, săvârşită prin promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, în scopul de a determina/obţine o anume conduită în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului contravenţional, nu se poate reţine îndeplinirea în caz a condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen.

Demersurile ulterioare ale inculpatului A. nu confirmă pretinsa înţelegere cu inculpatul G. privind soluţionarea într-un anume fel a cauzei contravenţionale, aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, care, în formularea concluziei sale, privind existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpaţilor, a menţionat conduita inculpatului A. ca demonstrând rezolvarea promisiunii delictuoase.

Dimpotrivă, în aprecierea Înaltei Curţi, mijloacele de probă administrate în cauză nu confirmă pretinsa înţelegere infracţională, demersurile iniţiate - prin conţinut şi finalitate - neavând legătură şi neinterferând cu atribuţiile de serviciu ale judecătorilor plângerii contravenţionale.

Conform declaraţiei martorului RR. - ofiţer în cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere, inculpatul A. i-a cerut să identifice dosarul contravenţional privindu-l pe OO., fiind interesat de numărul de dosar sub care era înregistrată cauza şi judecătorul care o avea spre soluţionare.

De asemenea, martorul QQ. - conducător auto al Tribunalului Teleorman, a declarat că, în cadrul unei discuţii pe care a avut-o cu inculpatul A., acesta i-a solicitat să afle completul de judecată care avea spre soluţionare plângerea contravenţională privind pe OO.. Martorul nu a dat curs solicitării inculpatului, declarând că nu avea acces la asemenea date, având în vedere funcţia îndeplinită în cadrul instanţei.

Or, aceste demersuri, iniţiate pe lângă funcţionari fără atribuţii în soluţionarea plângerii contravenţionale şi cu privire la aspecte (număr de dosar şi completul căruia îi fusese repartizată cauza spre soluţionare) care nu puneau în discuţie soluţionarea plângerii contravenţionale şi puteau fi obţinute printr-o simplă accesare a portalului instanţei, nu pot fi interpretate ca dovezi ale unei înţelegeri frauduloase, reprezentând, aşa cum inculpatul G. a susţinut prin declaraţia formulată, obţinerea unor informaţii privind situaţia dosarului nr. x/2014 din apel al Judecătoriei Alexandria.

Latura obiectivă a infracţiunii analizate presupune ca acţiunea de corupere - promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, să se realizeze în scopul determinării funcţionarului competent la o anumită conduită.

În speţă, nu a fost dovedită nici acţiunea de corupere - prin promisiune, oferire sau darea de bani sau alte foloase, care să fi fost săvârşită de către inculpatul G.. Inculpatul a negat orice promisiune către coinculpatul A. privind promovarea probei practice pentru obţinerea permisului de conducere de către O., iar din probele administrate nu a rezultatul contrariul susţinerilor formulate.

Ca atare, Înalta Curte constată că materialul probator administrat în cauză nu susţine activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului G. prin hotărârea primei instanţe, fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată neîntrunind sub aspectul obiectiv elementele de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, critica din apelul inculpatului G. referitoare la greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este întemeiată, urmând ca sentinţa pronunţată de prima instanţă să fie desfiinţată şi, în rejudecare, să se dispună achitarea inculpatului G., conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Considerentele arătate justifică deopotrivă concluzia că, nici în privinţa inculpatului A., activitatea descrisă în relaţia cu inculpatul G., nu poate fi reţinută, ca act component al infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât nu s-a dovedit în niciun fel ca, în schimbul intervenţiei făcute în beneficiul numitului O., să fi fost promise/oferite sau realizate anumite foloase.

În raport de toate cele arătate, Înalta Curte constată că infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A. prin hotărârea primei instanţe este confirmată probator - conform considerentelor expuse şi aşa cum se va arăta în continuare - doar pentru actele materiale din data de (i) 14.09.2015, (ii) 25.09.2015, (iii) 23.09.2015, (iv) 21.07.2015 şi (v) 18.08.2015, pentru celelalte acte materiale, respectiv situate în intervalul 21.07.2015 - 23.07.2015 (N.), 31.07.2015 - 03.08.2015 (O. - intermediar NN.), 31.07.2015 - 24.08.2015 (O., implicând pe inculpatul G.) şi 18.08.2015 (R.), neexistând mijloace de probă legal administrate care să întemeieze acuzaţiile formulate în cauză.

În consecinţă, soluţia de condamnare a inculpatului A. pentru infracţiunea de trafic de influenţă în încadrarea mai sus arătată va fi menţinută pentru actele materiale din data de 14.09.2015, 25.09.2015, 23.09.2015 şi 18.08.2015 (două acte materiale), săvârşite în circumstanţele şi modalitatea reţinute de judecătorul primei instanţe, după cum urmează:

La data de 14.09.2015, inculpatul A. a primit de la coinculpatul H. suma de 200 EURO în schimbul promisiunii de a interveni pe lângă agenţi şi ofiţeri de poliţie din cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare din cadrul Prefecturii judeţului Teleorman pentru ca o persoană apropiată cumpărătorului de influenţă să obţină permisul de conducere categoria B.

Sub aspect probator, prima instanţă a reţinut că vinovăţia inculpatului A. - care a negat săvârşirea faptei, era susţinută de declaraţiile coinculpatului H., care a recunoscut constant remiterea sumei de bani către inculpatul A. şi scopul în vederea căruia a avut loc remiterea respectivei sume de bani, anume determinarea agenţilor de poliţie examinatori să dispună promovarea probei practice şi obţinerea permisului de conducere de către numita SS., dar şi de declaraţia acesteia din urmă, martora recunoscând la rândul său că apelase la inculpatul H. pentru depăşirea probei practice.

Pe lângă aceste mijloace de probă, prima instanţă a reţinut că fapta şi vinovăţia inculpaţilor era susţinută şi de conţinutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în cauză şi cele de redare a înregistrării ambientale din data de 14.09.2015, orele 11:04-11:15) din sediul secţiei de poliţie.

Cu referire la înregistrarea audio video ambientală realizată în biroul profesional al inculpatului A. din data de 14.09.2015, s-a reţinut de către instanţă că aceasta surprinde momentul în care inculpatul H. îi solicită explicit intervenţia coinculpatului A. pentru promovarea examenului de conducere, cu indicarea numelui persoanei pentru care urma să se realizeze intervenţia, respectiv martora SS., cât şi momentul care atestă predarea sumei de bani, depusă într-un sertar al biroului, deschis în acest scop de inculpatul A..

Deşi respectiva înregistrare ambientală a reprezentat o probă esenţială în fundamentarea acuzaţiei, iar aceasta nu mai poate fi avută în vedere la stabilirea faptelor cauzei, aşa cum bine a subliniat şi apărarea inculpatului A., constituind o probă care, fiind obţinută printr-un procedeu probatoriu nelegal, nu poate fi folosită în procesul penal, potrivit art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată însă că celelalte mijloace de probă evocate în analiza primei instanţe demonstrează în mod neechivoc faptul remiterii/primirii sumei de bani şi scopul spre a cărui realizare a acţionat fiecare dintre inculpaţi.

În contextul înlăturării din examinare a înregistrării ambientale din data de 14.09.2015, apărarea inculpatului A. a solicitat să se constate că declaraţia în acuzare a coinculpatului H. nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă şi, ca atare, dubiul existent în cauză trebuie interpretat în favoarea inculpatului A..

Ca răspuns la critica formulată, Înalta Curte constată că declaraţia inculpatului H., care consemnează în detaliu aspectele relevante în caracterizarea infracţiunii de cumpărare/traficare a influenţei, se coroborează pe deplin cu declaraţiile martorei SS., persoană în beneficiul căreia fusese realizată intervenţia frauduloasă, rezultând din conţinutul acestor mijloace de probă situaţia de fapt în raport de care prima instanţă a reţinut săvârşirea faptei în sarcina inculpatului A..

Este de subliniat că inculpatul H. - care a solicitat ca judecata să se facă în procedura simplificată, numai pe baza probelor administrate la urmărirea penală, recunoscând în totalitate acuzaţia reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu x şi-a menţinut poziţia procesuală şi nu a revenit asupra declaraţiilor sale, chiar dacă, în contextul deciziilor Curţii Constituţionale care au schimbat esenţial abordarea chestiunilor ce interesează regimul nulităţilor în procesual penal, exista o posibilitate reală pentru persoana în cauză de a o obţine o situaţie juridică mai favorabilă decât aceea determinată de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

De aceea, este necesar ca declaraţiilor inculpatului H. să li se atribuie o valoare probatorie deosebită, cu atât mai mult cu cât aspectele relatate în cuprinsul declaraţiilor formulate se coroborează şi cu declaraţiile martorei SS..

Ca urmare, simpla negare a acuzaţiilor de către inculpatul A., neînsoţită şi de indicarea şi administrarea unor contraprobe, în condiţiile în care mijloacele de probă evocate demonstrează pe deplin existenţa faptei şi săvârşirea ei de către inculpat, nu justifică schimbarea soluţiei instanţei de fond.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa faptei reţinute în sarcina inculpatului A. ca fiind săvârşită la data de 25.09.2015.

Conform rechizitoriului şi hotărârii instanţei de fond, inculpatul A. a primit la data de 25.09.2015, în biroul său profesional, de la martorul P., suma de 1.300 RON (echivalentul sumei de 300 euro), în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă examinatorii Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Teleorman pentru promovarea probei practice şi obţinerea permisului de conducere de către o cunoştinţă a martorului P..

Şi în legătură cu această faptă, existenţa acesteia şi vinovăţia inculpatului s-a reţinut că era dovedită şi de conţinutul înregistrării audio video ambientale din data de 25.09.2015 efectuată în biroul inculpatului A. din sediul poliţiei rutiere, din procesul-verbal de redare a înregistrării ambientale rezultând că suma de 300 euro fusese predată inculpatului în scopul intervenţiei acestuia pe lângă ofiţerii examinatori la examenul pentru obţinerea permisului de conducere de către cunoştinţe ale martorului P..

Însă, această înregistrare ambientală - care nu poate fi folosită ca mijloc de probă în procesul penal, pe motiv că a fost obţinută printr-un procedeu probatoriu nelegal, nu constituie singura probă avută în vedere la stabilirea vinovăţiei inculpatului.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, inculpatul A. nu a contestat titlul cu care a primit suma de bani de la martorul P., ci doar întinderea acesteia, susţinând că numai o parte din aceasta, respectiv suma de 300 RON fusese primită în schimbul traficării influenţei, restul de 1000 RON reprezentând restituirea sumei avansate pentru achiziţionarea unui telefon mobil.

Or, valoarea în sine a sumei de bani sau a foloaselor primite pentru traficarea influenţei nu constituie un element sau o condiţie pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

În accepţiunea legii, infracţiunea de trafic de influenţă subzisă atâta timp cât promisiunea de intervenţie/intervenţia pentru ca un funcţionar să aibă o anumită conduită în exercitarea atribuţiilor de serviciu are o miză financiară sau materială, independent de nivelul sumei/foloaselor primite.

Pe de altă parte, faptul primirii sumei de bani şi scopul pentru care fusese predată rezultă nu numai din declaraţia de recunoaştere a inculpatului A., ci şi din declaraţiile martorului P., menţinute sub aspectele esenţiale pe tot parcursul procesului penal.

Rezultă din declaraţiile martorului P. că la data de 25.09.2015 s-a deplasat la biroul profesional al inculpatului A. - şef Serviciu rutier din cadrul IPJ Telorman, căruia i-a oferit suma de 1300 RON, echivalentul a 300 EURO, pentru ca acesta să îi determine pe examinatorii Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman să permită promovarea probei de traseu de către un candidat care nu avea abilităţile necesare conducerii unui autoturism.

Prin urmare, Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză, reconfigurat după înlăturarea din examinare a înregistrării ambientale din data de 25.09.2015, demonstrează în mod neechivoc primirea sumei de bani (în cuantumul reţinut de prima instanţă), cât şi faptul că respectiva sumă de bani fusese remisă/primită pentru traficarea influenţei de către inculpat.

Nici în privinţa actului material din data de 23.09.2015 implicând pe martorul Q. - instructor în cadrul societăţii JJJ. S.R.L., Înalta Curte constată că eliminarea din probaţiune a înregistrării ambientale efectuate la aceeaşi dată în biroul inculpatului A. din sediul unităţii de poliţie nu afectează şi nu lipseşte de conţinut acuzaţia formulată în cauză, celelalte mijloce de probă legal administrate, reţinute şi judicios evaluate de judecătorul primei instanţe, dovedind existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului A..

Şi în legătură cu această acuzaţie, inculpatul a recunoscut iniţial săvârşirea faptei, declarând că a primit de la martorul Q. suma de 100 EURO pentru a interveni pe lângă examinatorii Serviciului Permise Auto în vederea obţinerii permisului de conducere de către un cursant al acestuia.

Deşi, ulterior inculpatul a revenit asupra acestei declaraţii, negând primirea sumei bani şi promisiunea traficării influenţei, nu a oferit o explicaţie rezonabilă pentru schimbarea de poziţie adoptată, motiv pentru care Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a valorificat declaraţia iniţială a inculpatului de la urmărirea penală.

Declaraţia de recunoaştere a inculpatului se coroborează cu declaraţiile martorului Q., persoană implicată în evenimente şi în relaţie cu care inculpatul a formulat promisiune de traficare a influenţei.

Chiar dacă în prima declaraţie formulată în cauză (din 18.11.2015, ora 12:30), martorul nu a recunoscut faptul remiterii sumei de bani şi nici scopul în vederea căruia a acţionat, mai tarziu, în cursul aceleiaşi zile (ora 14,30), martorul a revenit asupra declaraţiei, arătând motivul pentru care se deplasase la biroul inculpatului în data de 23.09.2015, cum i-a cerut acestuia să intervină pentru promovarea examenului de conducere de către un cursant al său şi suma de bani (100 EURO) pe care i-a înmânat-o inculpatului în schimbul traficării influenţei pe lângă agenţii examinatori din subordine.

Reţine Înalta Curte că această modalitate de derulare a faptelor - ce confirmă acuzaţia adusă inculpatului, a fost susţinută de declaraţiile ulterioare ale martorului Q., formulate pe parcursul procesului penal.

Examinând în continuare şi celelalte fapte reţinute în sarcina inculpatului

A., Înalta Curte constată că în referire la activitatea care îl implică pe martorul R. numai actul material din data de 21.07.2015 este dovedit cu probele administrate în cauză, în privinţa faptei din 18.08.2015 neexistând suficiente mijloace de probă care să susţină pe deplin vinovăţia inculpatului.

În cazul ambelor actelor materiale, hotărârea primei instanţei a avut în vedere şi înregistrările ambientale efectuate în biroul profesional al inculpatului A., pe baza imaginilor şi din dialogurile înregistrate, reţinându-se că inculpatul a primit de la martorul R. - administrator al scolii de şoferi UU. S.R.L., anumite sume de bani, pe fondul unor discuţii referitoare la rezolvarea unor chestiuni stabilite anterior.

Deopotrivă, prima instanţă a avut în vedere declaraţiile martorului R., care, în tot cursul procesului penal, a recunoscut constant remiterea sumei de 200 EURO către inculpat, câte 100 EURO pentru fiecare solicitare formulată, motivându-şi conduita în raport de împrejurarea că niciunul dintre cursanţii şcolii sale nu reuşea să promoveze examenul de conducere auto, precum şi faptul că, odată cu predarea sumelor de bani, a primit şi confirmarea de la inculpat privind traficarea influenţei pe lângă examinatorii Serviciului Permise Auto şi Înmatriculări Teleorman în vederea promovării examenului de conducere de către cursanţi ai şcolii de şoferi a martorului.

Instanţa a avut în vedere şi declaraţiile inculpatului A., reţinându-se că, la urmărirea penală, acesta a recunoscut titlul cu care a primit la data de 21.07.2015 suma de 100 EURO, negând doar fapta din 18.08.2015, iar ulterior, în cursul judecăţii, a revenit şi asupra recunoaşterii, corespunzătoare faptei din 21.07.2015.

Procedând la propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte arată că declaraţiile inculpatului A. constituie mijloace de probă cu o valoare probatorie deosebită în stabilirea adevărului judiciar, în contextul înlăturării din examinare a înregistrărilor audio video în mediu ambiental din data de 21.07.2015 şi, respectiv 18.08.2015.

Ca urmare, Înalta Curte constată că, în privinţa faptei din 21.07.2015, declaraţiile martorului R. se coroborează cu declaraţia de recunoaştere a inculpatului de la urmărirea penală (revenirea ulterioară din cursul judecăţii, nefiind susţinută cu argumente care să justifice valabil schimbarea de poziţie adoptată), pe baza acestor mijloace de probă reţinându-se ca fiind probată acuzaţia adusă inculpatului.

În schimb, pentru fapta din 18.08.2015, doar depoziţia martorului R. constituie probă în acuzare, inculpatul negând încă de la prima audiere, implicarea sa şi săvârşirea vreunui act ori fapt cu conotaţie penală.

În aceste condiţii, numai pe baza unei singure declaraţii, nesusţinută de alte mijloace de probă, elemente de fapt ori indicii rezonabile nu poate fi dispusă/menţinută o soluţie de condamnare, dubiul fiind interpretat în favoarea acuzatului.

Ca atare, activitatea infracţională stabilită în sarcina inculpatului A. în încadrarea prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. nu va cuprinde şi fapta reţinută ca fiind comisă la data de 18.08.2015.

În fine, Înalta Curte reţine ca fiind dovedită în cauză acuzaţia ce constituie fapta inculpatului din data de 18.08.2015, având ca beneficiar al intervenţiei promise pe martorul VV..

Reţinând starea de fapt din actul de acuzare, prima instanţă a luat în considerare ca relevante sub aspect probator declaraţia inculpatului A. de la urmărirea penală unde a recunoscut faptul de a fi primit o sumă de bani în vederea exercitării influenţei pe lângă examinatori pentru promovarea examenului de conducere de către VV., declaraţiile martorului S., cel care înmânase inculpatului suma de bani pentru ca nepotul său să obţină permisul de conducere şi înregistrările ambientale efectuate în cauză din care rezulta primirea bancnotelor de către inculpat şi discuţia purtată între inculpat şi martorul S., înregistrarea dialogului evidenţiind cum martorul îşi justifica conduita ca o achitare a unei obligaţii pentru un serviciu realizat.

Înalta Curte constată că existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, aşa cum au fost reţinute în cauză sunt pe deplin dovedite şi cu probele rămase după înlăturarea din examinare a înregistrărilor ambientale efectuate în cauză.

După ce iniţial a recunoscut faptul primirii unei sume de bani de la martorul S., respectiv suma de 300 RON în schimbul intervenţiei exercitate în beneficiul numitului VV., nepotul martorului S., în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a revenit asupra acestei recunoaşteri şi a menţionat că suma pe care o primise era de 800 RON şi că reprezenta restituirea unui împrumut pe care el i-l acordase martorului anterior.

Şi în aprecierea Înaltei Curţi, teza avansată în apărare nu este verosimilă, nefiind însoţită de fapte sau împrejurări care să o facă credibilă şi fără nicio explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte prima declaraţie în cauză, formulată în sensul recunoaşterii acuzaţiei.

Pe de altă parte, declaraţiile ulterioare ale inculpatului sunt contrazise de declaraţiile martorului S., care a arătat constant că scopul remiterii sumei de 200 EURO a fost ajutorul acordat de inculpat pentru obţinerea permisului de conducere de către VV..

Chiar dacă suma de bani a fost dată ulterior exercitării intervenţiei promise, nu are nicio importanţă asupra caracterizării faptei ca infracţiune, atâta timp cât înţelegerea delictuoasă, în sensul traficării influenţei, a existat anterior şi a avut ca scop obţinerea unei anume conduite din partea agenţilor examinatori.

Mai reţine Înalta Curte că declaraţiile martorului S. se coroborează şi cu declaraţia martorului KKK., această persoană fiind cea care îi predase martorului S. suma de 200 EURO pentru a fi dată inculpatului A. în schimbul intervenţiei sale privind obţinerea permisului de conducere.

În raport de toate cele arătate, Înalta Curte constată că numai acţiunile săvârşite la data de 14.09.2015, 15.09.2015, 25.09.2015, 23.09.2015, 21.07.2015 şi 18.08.2015 constituie acte materiale componente ale infracţiunii continuate de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., urmând ca în aceste limite să fie menţinută soluţia de condamnare pronunţată în cauză de prima instanţă.

Având în vedere dimensiunea activităţii infracţionale reţinute în sarcina inculpatului A., stabilită la cinci acte materiale, pentru celelalte acţiuni menţionate în rechizitoriu şi acceptate de judecătorul primei instanţe, constatându-se că mijloacele de probă legal administrate în cauză nu confirmă acuzaţiile formulate, conform considerentelor expuse cu ocazia analizării fiecărei fapte în parte, Înalta Curte va reduce pedeapsa aplicată inculpatului, de la 3 ani închisoare, la 2 ani şi 8 luni închisoare, fiind valabile în rest toate celelalte consideraţii şi argumentaţia din sentinţa primei instanţe, formulate în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepsei.

Sub acest aspect, Înalta Curte nu a primit criticile din apelul procurorului referitoare la greşita individualizare a pedepselor principale aplicate inculpatului A. şi solicitarea corelativă, de majorare a acestora.

S-a arătat de către parchet că acele elemente circumstanţiale, apreciate de instanţă ca fiind favorabile, respectiv vârsta inculpatului, situaţia personală şi socială a acestuia, precum şi activitatea concret desfăşurată, iar în legătură cu acest aspect, natura şi valoarea foloaselor obţinute şi faptul că în nicio situaţie din cele reţinute nu a rezultat ca inculpatul să fi solicitat obţinerea de favoruri şi nu a condiţionat exercitarea atribuţiilor de serviciu de obţinerea de bani sau produse, nu reprezintă chestiuni decisive în orientarea spre minimul pedepsei, constituind aspecte care demonstrează caracterul conştient şi responsabil în care inculpatul a acţionat şi care în fapt imprimă un plus de pericol social concret infracţiunilor săvârşite.

Critica parchetului este nefondată.

Şi în aprecierea Înaltei Curţi, aspectele reţinute de prima instanţă sunt relevante în ceea ce priveşte evaluarea gradului de pericol social concret al faptei şi periculozitatea socială a inculpatului.

Pedeapsa trebuie să fie justă şi echitabilă, corespunzătoare şansei de reeducare pe care o prezintă inculpatul.

Datele ce caracterizează persoana inculpatului, atitudinea avută înainte şi după săvârşirea faptelor, nivelul de integrare în familie şi în societate, conduita corespunzătoare adoptată în cursul procesului penal, precum şi circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, aşa cum au fost ele evidenţiate de judecătorul primei instanţe, constituie elemente de natură a releva că nu este necesară o reacţie represivă mai severă.

Din cuprinsul sentinţei rezultă că la stabilirea pedepsei prima instanţă a avut în vedere întregul complex de date - care constituie şi criterii generale de individualizare a pedepsei, şi numai în urma unei examinări de ansamblu a dispus condamnări orientate spre minimul special al pedepselor închisorii prevăzute de lege.

Dispoziţia instanţei de apel referitoare la reducerea pedepsei principale aplicate inculpatului A. de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 8 luni închisoare a avut în vedere numărul mai redus al actelor materiale care intră în compunerea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. decât cel reţinut prin sentinţa primei instanţe.

În schimb, pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., în privinţa căreia în apel a fost înlăturată dispoziţia primei instanţe privind schimbarea încadrării juridice prin reţinerea formei continuate de infracţiune, iar în urma reevaluării probatoriului administrat, s-a constatat că răspunderea penală poate fi angajată numai pentru fapta comisă la data de 10.07.2015, conform considerentelor arătate mai sus în prezenta decizie, Înalta Curte arată că pedeapsa ce urmează a fi aplicată pentru această infracţiune va fi coborâtă sub minimul special prevăzut de lege, ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpatului A..

Se reţine în acest sens natura şi valoarea foloaselor obţinute, infracţiunea de luare de mită fiind săvârşită în contextul primirii unor bunuri alimentare (aproximativ 7 kg. pastramă de oaie) evaluate la 140 RON de la martorul K., care avea o relaţie de amiciţie cu inculpatul A..

Or, aceste elemente legate de fapta comisă diminuează gravitatea infracţiunii şi justifică recunoaşterea lor drept circumstanţe atenuante în sensul art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., cu consecinţa stabilirii unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) C. pen.

Tot referitor la situaţia inculpatului A., în privinţa căruia, prin apelul Ministerului Public, a fost criticată soluţia de achitare dispusă de prima instanţă pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., Înalta Curte arată că pentru uşurinţa şi claritatea expunerii examinarea acestui motiv de apel va fi efectuată cu ocazia prezentării situaţiei inculpatului B., presupusul autor al infracţiunii de abuz în serviciu, conform rechizitoriului emis în cauză.

Sub un alt aspect, hotărârea primei instanţe a fost criticată prin apelul Ministerului Public pentru nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului H., stabilită sub limita până la care putea fi coborâtă pedeaspa, în contextul aplicării dispoziţiilor legale incidente în cazul recunoaşterii învinuirii şi ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpatului.

Critica este întemeiată, dar pentru un alt considerent decât cel invocat de Ministerul Public.

Condamnarea inculpatului H. s-a dispus pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pedepsită de lege cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Judecata în cauză a avut loc numai pe baza probelor administrate la urmărirea penală, fiind admisă cererea inculpatului H. de judecare în procedura simplificată.

Ca urmare, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., referitoare la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Pe de altă parte, rezultă din considerentele sentinţei că în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei instanţa a reţinut ca elemente de favoare conduita procesuală corespunzătoare avută de inculpat încă de la începutul procesului penal, precum şi faptul că, prin declaraţiile formulate, a contribuit în parte la corecta stabilire a stării de fapt - în privinţa inculpatului A. şi în legătură cu actul material din data de 14.09.2015 - 15.09.2015, reţinut în sarcina acestui inculpat.

Inculpatul H. a fost condamnat la pedeapsa principală de 8 luni închisoare şi, deşi în dispozitivul sentinţei nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la reţinerea circumstanţei atenuante judiciare, atât din considerente, cât şi din limita de pedeapsă stabilită în cauză, rezultă că reducerea pedepsei a avut în vedere cauza legală de reducere a pedepsei, dar şi dispoziţiile art. 76 din C. pen., aplicabile în cazul în care există circumstanţe atenuante.

Ulterior, prin încheierea din 12 aprilie 2018, prima instanţă a procedat la îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei, în sensul în care a dispus completarea acestuia cu menţiunea reţinerii circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. în favoarea inculpatului H..

Înalta Curte constată însă că o atare omisiune nu putea fi valabil complinită de judecătorul primei instanţei în procedura prevăzută de art. 278 din C. proc. pen.

Potrivit textului de lege evocat, greşelile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu.

Îndreptarea unei greşeli sau complinirea unei omisiuni în soluţionarea cauzei ce nu constituie o eroare evidentă, ci un aspect de netemeinicie ori nelegalitate a hotărârii, nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor cuprinse în art. 278 din C. proc. pen.

Cum în speţă reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. reprezintă o chestiune de judecată, nicidecum o greşeală materială evidentă, modificarea sentinţei nu se putea face printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale. Atunci când constată existenţa unei situaţii căreia îi atribuie/recunoaşte caracterul unei circumstanţe atenuante există obligaţia instanţei de a face menţiunea aplicării textului în minută şi dispozitivul sentinţei.

Din acest motiv, Înalta Curte constată ca fiind întemeiat motivul de apel al parchetului, întrucât limita de pedeapsă de 8 luni închisoare stabilită de prima instanţă, fără menţionarea în minută şi dispozitivul sentinţei a reţinerii dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., se situează sub minimul rezultat din reducerea cu o treime a pedepsei conform prevederilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Cu aceste observaţii, Înalta Curte constată că împrejurările menţionate de prima instanţă ca influenţând gravitatea faptei şi periculozitatea socială a inculpatului justifică reţinerea în cauză a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., situaţie în care pedeapsa aplicată inculpatului H. se reduce în două etape, cu câte o treime, corespunzător dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 76 C. pen., cu precizarea că fracţia de o treime aplicată succesiv se raportează asupra minimul de pedeapsă prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Mai exact, o treime din minimul special de pedeapsă de 2 ani închisoare înseamnă o fracţie de 8 luni închisoare, iar această fracţie se aplică în două etape, rezultând că pedeapsa aplicată inculpatului H. nu poate fi coborâtă mai jos de 8 luni închisoare.

Cu alte cuvinte, a doua reducere de pedeapsă operează tot cu 8 luni închisoare, reducerea cu o treime stabilindu-se şi pentru a doua etapă tot prin raportare la minimul special de 2 ani închisoare prevăzut de lege, iar nu prin aplicare la minimul rezultat din prima reducere (o treime din 1 an şi 4 luni închisoare), aşa cum eronat s-a susţinut în apelul procurorului.

De asemenea, Înalta Curte constată că măsura de siguranţă a confiscării sumei de 200 de euro (faţă de disp. art. 292 alin. (4) C. pen.) de la inculpatul H. a fost dispusă de prima instanţă tot prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 12 aprilie 2018, şi nu prin sentinţă, cum era corect.

Şi în acest caz, Înalta Curte constată că este vorba despre o omisiune, care nu putea fi complinită în procedura prevăzută de art. 278 din C. proc. pen., luarea măsurii de siguranţă a confiscării fiind un aspect ce ţine de soluţionarea acţiunii penale, asupra căruia instanţa se pronunţă prin hotărâre, pe fondul cauzei.

Prin urmare, admiţând apelul Ministerului Public, conform dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., hotărârea primei instanţe va fi desfiinţată în parte şi în totalitate încheierea de îndreptare a erorii materiale din 12.04.2018 pronunţată de aceeaşi instanţă şi, în rejudecare, se va dispune condamnarea inculpatului H. la pedeapsa de 8 (opt luni) închisoare, stabilită în limitele impuse de existenţa cauzei legale de reducere a pedepsei, conform art. 396 alin. (10) şi a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) - art. 76 alin. (1) C. pen., menţinându-se modalitatea de individualizare a executării pedepsei stabilită de prima instanţă, în privinţa acestei dispoziţii din hotărâre, nefiind formulate critici de nelegalitate ori netemeinicie în apelul procurorului.

În fine, prin intermediul aceleiaşi căi de atac, hotărârea primei instanţe a fost criticată şi sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor B. şi A. pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi, respectiv complicitate la abuz în serviciu, cât şi pentru greşita achitare a inculpatului B. sub aspectul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, soluţie întemeiată pe considerentul că fapta descrisă în rechizitoriu nu se circumscrie ilicitului penal.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este absorbită de infracţiunea de favorizarea făptuitorului şi că în orice caz cele două infracţiuni nu pot coexista, dar şi faptul că textele de lege încălcate prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul B., aşa cum au fost ele descrise în rechizitoriu, sunt mult prea generale şi nu constituie temei de angajare a răspunderii penale, din perspectiva exercitării/îndeplinirii atribuţiilor/obligaţiilor profesionale.

S-a arătat de către Ministerul Public că argumentele instanţei nu justifică valabil soluţia de achitare pronunţată în cauză.

S-a solicitat să se constate că urmarea imediată - ca cerinţă a laturii obiective a infracţiunii, este diferită în cazul celor două incriminări.

Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. presupune, sub acest aspect, producerea unei vătămări şi vizează raporturile de serviciu, infracţiunea tip - incidentă în cauză, fiind o infracţiune de rezultat.

Or, tocmai din acest motiv - îndeplinirea defectuoasă/neîndeplinirea unor acte în exercitarea atribuţiilor de serviciu având drept rezultat producerea unei vătămări în drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, a avut loc trimiterea în judecată a inculpatului B., respectiv în legătură cu modul în care a înţeles să soluţioneze Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman.

În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului - art. 269 alin. (1) C. pen., urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale, legătura de cauzalitate rezultând din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.

Prin urmare, având în vedere diferenţa existentă între cele două incriminări sub aspectul urmării imediate din cadrul laturii obiective a conţinutului constitutiv, s-a solicitat să se constate de către Ministerul Public că era exclusă aşa-zisa absorbţie invocată de prima instanţă ca temei al achitării dispuse.

În sensul concluziei exprimate, parchetul a făcut referire la doctrină şi jurisprudenţa instanţei supreme, prin Decizia nr. 200/A din 03.06.2015 a ICCJ secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, reţinându-se săvârşirea în concurs a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968 şi art. 264 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968.

Sub un alt aspect, pornind de la aprecierea primei instanţe făcută în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu nu poate fi săvârşită prin faptul nerespectării principiilor generale după care se desfăşoară procesul penal, principii comune tuturor proceselor penale (sau marii majorităţi), Ministerul Public a arătat că orice conduită infracţională implică angajarea răspunderii penale, iar jurisprudenţa instanţei supreme, care statuează în sensul că identificarea unei conduite infracţionale în cadrul activităţii desfăşurate de magistrat, se analizează din perspectiva infracţiunilor de serviciu, conduce la concluzia posibilităţii angajării răspunderii penale a magistratului (judecător sau procuror) pentru infracţiunea de abuz în serviciu atunci când conduita acestuia se suprapune peste condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de serviciu. Iar ceea ce se verifică în acest tip de cauze este respectarea principiului legalităţii în emiterea actelor procesuale ori procedurale. Principiul legalităţii subsumează totalitatea regulilor şi normelor procesuale şi substanţiale, având consacrare expresă în C. proc. pen. şi legile profesiei, infracţiunea de abuz în serviciu urmând a fi reţinută în sarcina unui magistrat atunci când încalcă flagrant norme impuse de legile profesiei sau C. proc. pen., independent dacă respectivele texte de lege impun obligaţii concrete sau reprezintă texte cu valoare de principiu (Decizia penală nr. 216/14.06.2017 a ICCJ, pronunţată în Dosarul nr. x/2014; Sentinţa penală nr. 66/07.04.2017 a CAB, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015).

În cadrul acestui motiv de apel, Ministerului Public a solicitat să se constate că dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 - reţinute în încadrarea juridică a faptei prin raportare la prevederile art. 297 C. pen. sunt aplicabile cauzei, fiind nejustificată aprecierea primei instanţe, care - în argumentarea soluţiei de achitare, a subliniat că procurorul nu ar fi arătat în ce a constat folosul necuvenit obţinut de către inculpat.

S-a susţinut că dispoziţia legală precitată incriminează obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit, iar în cauză era incidentă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, folos ce a constat în obţinerea unei soluţii favorabile pentru poliţiştii vizaţi de soluţia de clasare emisă de către inculpat.

S-a concluzionat că în speţă erau îndeplinite toate elementele de conţinut ale infracţiunii de abuz în serviciu relativ la modul de soluţionare a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Teleorman, privind pe ofiţerii de poliţie F. şi E., cât şi în legătură cu Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Teleorman.

Corelativ, a fost criticată şi soluţia de achitare dispusă de prima instanţă în privinţa inculpatului A., susţinându-se că activitatea infracţională desfăşurată de acesta, astfel cum apare evidenţiată de mijloacele de probă administrate în cauză - cu referire la înregistrările convorbirilor telefonice şi ambientale efectuate se circumscrie infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., şi complicitate la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 269 alin. (1) C. pen., ambele săvârşite în legătură cu soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 al Tribunalului Telorman, de către inculpatul B., în calitate de procuror de caz.

S-a susţinut că ordonanţa de clasare din 18.09.2015 dispusă de inculpatul B. conţine o situaţie de fapt complet denaturată de către inculpat, fiind reflecţia manoperelor frauduloase întreprinse anterior adoptării acesteia de inculpaţii A. şi B..

Din probele administrate în cauză rezulta că inculpatul A. a participat şi ajutat la activitatea infracţională a inculpatului B., care a ştiut de la bun început că poate conta pe ajutorul inculpatului A. şi că acesta era de acord cu ceea ce urmează să întreprindă pentru a putea să soluţioneze dosarul favorabil celor doi poliţişti, subordonaţi ai inculpatului A..

Apelul parchetului a fost susţinut şi cu argumente vizând greşita achitare a inculpatului B. pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului în legătură cu instrumentarea dosarului penal nr. x/2015, privind pe lucrătorii de poliţie E. şi F..

S-a arătat că în contextul materialului probator administrat în cauză nu poate fi primită aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia activitatea inculpatului B. în soluţionarea respectivului dosar nu intră în sfera ilicitului penal.

Astfel, s-a subliniat că încă de la momentul citării celor doi lucrători de poliţie inculpatul a intenţionat să îi favorizeze, spunându-i martorului FF. - comandantul Poliţiei Turnu Măgurele, că el nu crede nimic din cele denunţate în sesizarea penală şi că audierea lucrătorilor de poliţie se efectuează în scopul formulării unor apărări, urmând să procedeze în aşa fel încât să fie bine pentru inculpat (în sensul justificării soluţiei de clasare) cât şi pentru făptuitori.

De asemenea, s-a arătat că şi în cadrul discuţiei pe care a avut-o cu grefierul LLL., inculpatul a afirmat că va dispune clasarea cauzei, motivaţia fiind aceea a etniei denunţătorului, nicidecum motive legale.

Pe de altă parte, s-a arătat că prin acuzaţia adusă inculpatului nu se reproşează soluţia de clasare în sine, neavând astfel relevanţă împrejurarea reţinută de prima instanţă, respectiv că ordonanţa de clasare emisă în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman nu a fost modificată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, ci faptul de a fi creat contextul necesar ca soluţia să pară legală, în condiţiile în care inculpatul nu a făcut decât să îi audieze pe cei doi poliţişti şi nu a aşteptat rezultatul celorlalte acte dispuse în cauză, nu a făcut cercetări în legătură cu persoanele despre care se făcea referire în denunţ, nu a făcut verificări suficiente pentru a constata dacă accidentul în cauză a avut loc şi dacă vreuna din persoanele indicate de martorul denunţător DD. au fost protagonistele unui astfel de accident.

În raport de toate aceste elemente, s-a solicitat să se constate că inculpatul B. nu şi-a respectat obligaţiile impuse de prevederile C. proc. pen. şi de legile profesiei, ceea ce a făcut posibilă clasarea cauzei, constituind un ajutor pentru cei doi poliţişti să se sustragă de la răspunderea penală, scopul acesta fiind afirmat în două rânduri de către inculpat. Apreciind asupra motivelor de apel astfel formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Trimiterea în judecată a inculpatului B. sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. vizează exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu în dosarele penale pe care acesta le-a instrumentat în calitate de procuror de caz, reţinându-se că actele/măsurile efectuate/dispuse în cauzele penale 399/P/2014 şi 267/P/2015 ale Parchetului de pe lângă Tribunalului Teleorman ar fi fost îndeplinite cu nesocotirea/încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile procedurilor derulate.

În esenţă, în ceea ce priveşte dosarul penal nr. x/2014, s-a reţinut că activitatea desfăşurată de inculpat, în calitate de procuror de caz, în legătură cu stabilirea stării de fapt - privind săvârşirea de către agenţii de poliţie D. şi C. a infracţiunilor de purtare abuzivă (art. 296 alin. (2) C. pen.) şi loviri sau alte violenţe (art. 193 alin. (2) C. pen.), în baza sesizării penale formulate de martorul I. (persoană vătămată) şi soluţionarea propriu-zisă a cauzei, finalizată prin emiterea ordonanţei de clasare din data de 18.09.2015, concretizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la faptul de a fi dispus o soluţie de clasare în contradicţie cu situaţia de fapt şi probele administrate în cauză (fiind rezultatul manoperelor frauduloase întreprinse anterior adoptării acesteia, respectiv efectuarea de demersuri pe lângă persoana vătămată I. pentru a o convinge să formuleze o declaraţie neconformă adevărului, cu promisiunea că, în schimbul acestei noi declaraţii, persoana vătămată va primi de la cei doi agenţi de poliţie suma de 10.000 RON), în vederea exonerării de la răspundere penală a celor doi agenţi de poliţie, atestând în mod neadevărat (în cuprinsul ordonanţei de clasare) că săvârşirea faptelor ar fi avut loc prin exces justificat, ca ripostă la violenţele exercitate de persoana vătămată.

De precizat că în cuprinsul actului de inculpare nu se face nicio referire la dispoziţii legale anume încălcate/nesocotite în procedurile penale instrumentate de către inculpat.

La judecata în fond a cauzei, aşa cum se reţine şi de judecătorul primei instanţei, prin notele scrise depuse pe parcursul procesului, procurorul a menţionat încălcarea mai multor dispoziţii legale, respectiv art. 5 şi 11 din C. proc. pen. (referitoare la aflarea adevărului şi respectarea demnităţii umane), art. 124 şi 132 din Constituţie (privind înfăptuirea justiţiei şi principiile care guvernează activitatea procurorilor), art. 306 din C. proc. pen., care instituie obligaţiile organelor de urmărire penală pentru realizarea obiectului urmăririi penale, art. 122 şi art. 285 C. proc. pen., privind audierea martorului, cu referire la modalitatea în care a fost audiat martorul I., în sensul de a nu fi fost lăsat să declare liber tot ce ştie, respectiv nerespectarea caracterului nepublic al procedurii, prin comunicarea unor date din anchetă unui terţ (inculpatul A.), cât şi a unor prevederi din legile profesiei de magistrat, şi anume art. 6, art. 7 şi art. 62 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi art. 4 şi art. 10 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Analizând aceste texte legale, prima instanţă a constatat că ele reglementează fie principii ale procesului penal, fie activitatea procurorilor în procesele penale ori reprezintă norme generice referitoare la activitatea de supraveghere sau efectuare a urmăririi penale, toate cu caracter de generalitate, de reguli de urmat în desfăşurarea activităţii de urmărire penală. S-a reţinut că singurele chestiuni concrete invocate în legătură cu activitatea imputată inculpatului erau cele privind împiedicarea persoanei vătămate de a relata liber ceea ce ştie despre faptele şi împrejurările asupra cărora era ascultată şi comunicarea unor date din anchetă către un terţ, respectiv coinculpatul A..

Însă, în privinţa conduitei circumscrise dispoziţiilor art. 122 din C. proc. pen., s-a arătat că aceasta fusese reţinută ca temei de săvârşire a infracţiunii distincte de influenţarea declaraţiilor prevăzută de art. 272 din C. pen. şi, ca atare, fiind vorba de o normă specială, aceasta avea prioritate în aplicare, nu norma generală.

Aceeaşi concluzie ar fi fost valabilă şi în situaţia pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 285 C. pen., însă, s-a constatat că respectiva acuzaţie nu era susţinută de probele administrate, reţinându-se că inculpatul nu făcuse decât să procedeze la citarea celor doi agenţi de poliţei din subordine prin comandantul lor.

În continuare, instanţa de fond a constatat că în cauză nu putea fi reţinută încălcarea vreunei dispoziţii din legile de organizare judiciară sau din statutul judecătorilor şi procurorilor, arătându-se că acestea reglementează chestiuni ce vizează modul de organizare a sistemului judiciar, cu principiile generale aplicabile, ori se referă la un set de norme juridice, morale şi sociale ce ţin de conduita generală a magistraţilor.

Ca urmare, s-a arătat că răspunderea penală a inculpatului B. nu putea fi angajată şi pentru infracţiunea de abuz în serviciu, săvârşită prin faptul de a fi încălcat toate principiile generale după care se desfăşoară procesul penal, principii comune tuturor proceselor penale (sau marii majorităţi a acestora), aparte de încălcări punctuale ale unor dispoziţii legale, în baza cărora se procedase deja la stabilirea vinovăţiei inculpatului, respectiv pentru infracţiunile de favorizarea făptuitorului şi influenţarea declaraţiilor.

Înalta Curte constată ca fiind corect raţionamentul instanţei şi nefondate criticile din apelul procurorului.

Rezultă din considerentele sentinţei că soluţia de achitare a fost justificată în principal în raport de faptul că acuzaţiile aduse inculpatului B. nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 C. pen. (care întregeşte conţinutul normei de trimitere de la art. 132 din Legea nr. 78/2000), prin raportare la elementele care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu, în interpretarea dată acestor dispoziţii legale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

Prin susmenţionata decizie (publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016), în analiza constituţionalităţii normei de incriminare privitoare la abuzul în serviciu, s-a stabilit că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Aşa cum bine a reţinut şi prima instanţă, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat că ["neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului." ] (paragr. 60).

De asemenea, pornind de la faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, instanţa de contencios constituţional a constatat că [sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este sigura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii].

Pe linia acestui mod de gândire, Înalta Curte constată că acuzaţiile aduse inculpatului B. (analizate din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu), deşi se raportează la prescripţii normative ale legii, nu concretizează o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin raportare la atribuţii de serviciu prevăzute explicit prin lege.

În acest punct de analiză, răspunzând criticilor din apelul procurorului, Înalta Curte subliniază că fapta concretă nu intră în sfera ilicitului penal atunci când se constată că deşi acţiunea/inacţiunea reprezintă o nerespectare a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, respectiva prescripţie legală nu consacră în mod explicit o atribuţie de serviciu în sarcina subiectului activ.

Cu alte cuvinte, în analiza elementelor constitutive ale faptei penale nu este suficient să se constate că actul de conduită imputat se raportează la prescripţii normative ale legii, ci şi că acele acte normative de reglementare primară stabilesc o anumită conduită ori respectarea unor obligaţii anume determinate, iar subiectul activ le nesocoteşte/încalcă în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Este adevărat că toate actele şi formele îndeplinite în cadrul unei proceduri judiciare trebuie să respecte principiul legalităţii, principiu care - aşa cum se susţine în apelul procurorului - subsumează totalitatea regulilor şi a normelor procesuale şi substanţiale aplicabile unui anume tip de procedură judiciară, însă aceasta nu înseamnă că răspunderea penală poate fi reţinută pentru orice neregularitate săvârşită în activitatea desfăşurată, câtă vreme norma legală - în raport de care se invocă neîndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă a unui act, nu vizează exercitarea unei atribuţii de serviciu.

Aşa fiind, infracţiunea de abuz în serviciu nu poate fi reţinută numai pe motiv că într-o procedură judiciară (administrativă sau de orice altă natură) nu s-a respectat principiul legalităţii - principiu după care se desfăşoară orice procedură reglementată de lege, fiind necesar să se constate că activitatea imputată a avut loc cu încălcarea unor dispoziţii legale, reglementate expres prin legislaţia primară, texte de lege care să impună în sarcina persoanei acuzate îndeplinirea anumitor obligaţii şi pe care aceasta să nu le fi respectat în cadrul procedurii instrumentate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a exclus posibilitatea angajării răspunderii penale a magistratului în contextul activităţii specifice şi nici posibilitatea reţinerii în concurs a infracţiunii de abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului. Instanţa a arătat doar că cele două infracţiuni pot fi reţinute în concurs numai dacă fapta de abuz în serviciu prezintă autonomie infracţională bine conturată şi se află în concurs real cu cealaltă infracţiune. A mai arătat prima instanţă că atunci când există aceeaşi bază factuală, infracţiunea de favorizarea făptuitorului are caracter special faţă de infracţiunea de abuz în serviciu şi dobândeşte aplicare prioritară, precum şi faptul că, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa instanţei supreme, infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni al căror subiect activ este un funcţionar.

Înalta Curte constată că şi în această privinţă prima instanţă a făcut o corectă interpretare a legii la circumstanţele cauzei.

Infracţiunea de abuz în serviciu reţinută prin rechizitoriu vizează modul în care inculpatul B. a influenţat declaraţiile persoanei vătămate I. şi a favorizat agenţii de poliţie D. şi C., prin emiterea unei soluţii de clasare în contradicţie cu situaţia de fapt şi probele administrate în cauză.

Or, din punct de vedere formal, această activitate realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de influenţare a declaraţiilor şi favorizarea făptuitorului prevăzute de art. 272 alin. (1) C. pen. şi art. 269 alin. (1) C. pen. (două infracţiuni), săvârşite în modalitatea ajutorului dat în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală a agenţilor de poliţie C. şi D., lipsind elementele necesare pentru caracterizarea faptei şi ca infracţiune de abuz în serviciu, în forma rezultată din interpretarea efectuată de instanţa de contencios constituţional (mai sus menţionată).

De aceea, Înalta Curte constată că "obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit", folos ce a constat în obţinerea unei soluţii favorabile pentru agenţii de poliţie pentru care s-a dat soluţia de clasare, nu poate fi analizată din perspectiva normei de trimitere reprezentată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, aşa cum se susţine în apelul procurorului, în condiţiile în care, din motivele arătate în paragrafele anterioare, nu se poate constata că activitatea desfăşurată de inculpatul B. în legătură cu dosarul penal nr. x/2014 pe care îl avea în instrumentare întruneşte elementele de structură ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa de contencios constituţional, care, în considerentele Deciziei nr. 458/2017 din 22 iunie 2017 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 132 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu), la paragraful 32, arăta că " (...) situaţia premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 132din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiţiei speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiţia ca subiectul activ al infracţiunii să fi obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Pe de altă parte, este de menţionat că răspunderea penală nu poate fi angajată pentru orice neregularitate săvârşită în activitatea de serviciu a funcţionarului public, în lipsa existenţei elementelor care caracterizează fapta ca infracţiune, astfel cum au fost redefinite prin Decizia CCR nr. 405/2016.

În asemenea situaţii, alte forme de răspundere asigură restabilirea ordinii juridice şi repararea pagubelor cauzate prin actul de serviciu neregulat îndeplinit.

Legislaţia în vigoare nu incriminează rezolvarea/soluţia greşit dată în interpretarea şi aplicarea legii de către funcţionarii publici, iar faptul că uneori legea poate fi interpretată în moduri diferite ţine de esenţa activităţii de interpretare şi aplicare în concret a legii.

De aceea, Înalta Curte constată că nici fapta reţinută în sarcina inculpatului B. în legătură cu dosarul penal nr. x/2015, privind pe lucrătorii de poliţie E. şi F., vizaţi de denunţul formulat de martorul DD., nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 alin. (1) şi (2) din C. pen., la care trimite art. 132 din Legea nr. 78/2000.

În legătură cu această cauză penală, s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei că a fost înregistrată pe baza denunţului formulat de martorul DD. (depus în cursul lunii martie 2015 la Direcţia Generală Anticorupţie - Serviciul Anticorupţie Teleorman), prin care se aducea la cunoştinţa organelor de urmărire penale presupuse fapte de corupţie săvârşite de numiţii E. COSTELşi F., agenţi de poliţie în cadrul Biroului Poliţiei Rutiere Turnu Măgurele. Conform denunţului, în cursul anului 2014, cei doi agenţi de poliţie ar fi primit de la numitul EE. suma de 600 RON pentru ca aceştia să nu efectueze cercetări şi să întocmească un dosar penal privind un accident de circulaţie petrecut pe raza localităţii Turnu Măgurele.

Potrivit rechizitoriului, în instrumentarea şi adoptarea soluţiei, inculpatul B. ar fi urmărit favorizarea agenţilor de poliţie E. şi F., prin aceea că (i) în mod voit nu a administrat probe pentru stabilirea circumstanţelor săvârşirii faptelor, (ii) a respins în mod discreţionar solicitarea ofiţerilor D.G.A. privind autorizarea folosirii unui investigator sub acoperire, (iii) a divulgat numele denunţătorului şi demersurile sale în vederea soluţionării favorabile în dosarul pe care îl instrumenta numitului FF. - şeful Poliţiei Turnu Măgurele, mai înainte de soluţionarea cauzei, (iv) i-a avertizat pe cei doi agenţi de poliţie despre pericolul autorizării pe viitor a unor investigatori sub acoperire, iar în final, la data de 31.08.2015, a dispus clasarea cauzei, motivând în mod informal adoptarea soluţiei inclusiv în raport de apartenenţa martorului denunţător la o minoritate etnică şi, pe cale de consecinţă, la lipsa de credibilitate a denunţului ca urmare a desconsiderării pe care o manifesta făţiş faţă de această minoritate.

În considerarea acestei conduite, acuzarea a invocat săvârşirea în cauză a infracţiunii de abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, susţinând că prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpat s-a cauzat o vătămare intereselor legitime ale Ministerului Public, cât şi o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime (dreptul la un proces echitabil) ale numitului DD., adoptarea soluţiei de clasare în respectiva cauză penală fiind determinată exclusiv de originea etnică a denunţătorului şi justificată de intenţia vădită a inculpatului de a-i favoriza pe agenţii de poliţie împotriva cărora se formulase denunţul.

Instanţa de fond a constatat că niciuna din probele propuse în acuzare, respectiv declaraţiile martorului denunţător DD., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi ambientale, declaraţiile lucrătorilor de poliţie denunţaţi E. şi F., declaraţiile ofiţerilor de poliţie ZZ. şi AAA. - delegaţi de inculpat pentru verificarea denunţului, declaraţiile procurorilor BBB. şi CCC., colegi de serviciu ai inculpatului, şi declaraţia martorei DDD., grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, nu demonstrează în mod neechivoc vinovăţia inculpatului B..

Instanţa a analizat conduita inculpatului în instrumentarea respectivei cauze penale şi a constatat că nu se putea reţine pretinsa intenţie de denaturare a urmăririi penale ori de neadministrare a probatoriului necesar pentru stabilirea circumstanţelor de fapt şi dispunerea unei soluţii în cauză.

Deşi acuzarea a susţinut că singurele acte pe care inculpatul le efectuase erau cele referitoare la audierea poliţiştilor E. şi F., instanţa de fond a constatat că în realitate acestea constituiau doar parte din actele de urmărire penală efectuate în respectiva cauză penală.

S-a reţinut de către instanţă că, după primirea dosarului în instrumentare, inculpatul a dispus delegarea ofiţerilor D.G.A., stabilind în sarcina acestora audierea denunţătorului DD. şi a persoanei de la care martorul afirmase că ar fi aflat despre pretinsa faptă de corupţie săvârşită de lucrătorii de poliţie E. şi F. şi a dispus emiterea unor adrese spre a se verifica dacă exista vreo plângere vizând accidentul de circulaţie în care ar fi fost implicat numitul EE.. De asemenea, inculpatul a dispus audierea celor doi poliţişti vizaţi de denunţ, pe care i-a citat prin comandantul lor, FF..

Instanţa a arătat că, deşi în cadrul audierilor efectuate, inculpatul a făcut trimitere la posibile acţiuni investigative la care ar fi putut fi supuşi respectivii agenţi de poliţie, afirmaţiile sale nu au depăşit limitele unui cadru legal şi a unei atenţionări permise. S-a arătat de către instanţă că faptul de a le fi atras atenţia poliţiştilor asupra conduitei de urmat nu constituia o împrejurare în defavoarea inculpatului, în condiţiile în care atenţionarea fusese făcută în legătură cu acţiuni ulterioare, având ca scop o eventuală surprindere a poliţiştilor cu acte de corupţie, prin folosirea unor investigatori sub acoperire. Or, acest fapt nu putea constitui o probă în susţinerea denunţului, formulat în sensul primirii unei mite în urmă cu 3 ani de la data audierii poliţiştilor de către inculpat.

De asemenea, instanţa a constatat că probele administrate în cauză infirmă pretinsa conduită inactivă a inculpatului în derularea anchetei penale. S-a reţinut că, dimpotrivă, inculpatul a fost cel care a avut iniţiativa folosirii investigatorilor sub acoperire, neputând fi primită concluzia parchetului, care, făcând trimitere la o convorbire a inculpatului cu martorul FF., reţinuse că acesta nu a fost de acord cu utilizarea respectivului mijloc de probă. Instanţa a arătat că ceea ce contează şi prevalează în evaluare este conduita inculpatului, nu ceea ce a afirmat. Or, din ordonanţa de delegare, cât şi din declaraţiile poliţiştilor delegaţi rezulta că inculpatul a avut iniţiativa folosirii unor investigatori sub acoperire şi că în toate cauzele în care au lucrat cu inculpatul nu au perceput vreo intenţie de denaturare a scopului urmăririi penale, toate activităţile indicate în ordonanţa de delegare fiind conforme cu dispoziţiile legale.

Tot astfel, instanţa a constatat că nici împrejurarea citării lucrătorilor de poliţie prin comandant şi menţionarea unor date din cauza în care cei doi erau chemaţi pentru audiere nu constituie elemente suficiente pe baza cărora să se poată concluziona în sensul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

S-a reţinut în acest sens că în respectiva cauza penală nu a rezultat niciun indiciu privind existenţa vreunei plângeri sau denunţ formulat de numitul EEE. despre un posibil accident de circulaţie, astfel încât nu se putea deduce ce alte acte de urmărire penală era necesar să fi fost efectuate de către inculpat. Denunţul martorului DD. nu confirma nici măcar existenţa premisei săvârşirii infracţiunii de corupţie pentru care erau reclamaţi cei doi poliţişti, or, într-un asemenea context, nu avea relevanţă nici faptul că martorul FF. efectuase anumite menţiuni în legătură cu plângerea care îi viza pe respectivii poliţişti.

În fine, instanţa a arătat că discuţia cu grefiera DDD., în care inculpatul a menţionat posibilă soluţia de clasare, făcând referire şi la etnia denunţătorului, discuţie ulterioară audierii poliţiştilor denunţaţi, atestă într-adevăr un anume tip de discriminare, însă, aceasta rămâne fără relevanţă juridică în contextul celor de mai sus.

În consecinţă, reţinând că plângerea denunţătorului nu s-a confirmat sub niciun aspect, că au fost efectuate cercetări necesare şi suficiente pentru a se putea dispune în cauză şi că soluţia de clasare era pe deplin concordantă cu toate probele administrate în cauză, instanţa a constatat că se putea vorbi de existenţa unei cauze care să fi generat conduita pretins abuzivă a poliţiştilor. Iar, absenţa existenţei unei cauze care să fi generat conduita abuzivă a lucrătorilor de poliţie nu putea genera o atitudine abuzivă a inculpatului.

S-a mai arătat şi că soluţia de clasare dispusă în cauză de către inculpat nu a fost infirmată în căile legale de atac, ordonanţa de clasare fiind rămasă definitivă, conform adreselor comunicate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi declaraţiile martorilor BBB. şi CCC., procurori cu funcţii de conducere la momentul adoptării soluţiei de către inculpat.

Ca urmare, instanţa a constatat că activităţile desfăşurate de inculpatul B. în instrumentarea şi soluţionarea dosarului penal nr. x/2015 au fost exercitate în limitele legii, astfel încât, faptele nefiind prevăzute de legea penală, a dispus achitarea acestuia, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 269 alin. (1) C. pen. (două infracţiuni corespunzător celor doi făptuitori).

În condiţiile în care nu se poate reţine săvârşirea abuzului în serviciu în sarcina inculpatului B. nu există nici fapta de complicitate la această infracţiune în sarcina inculpatului A., conform rechizitoriului.

În aprecierea Înaltei Curţi concluzia primei instanţe este corectă, soluţia de achitare dispusă în cauză şi în privinţa infracţiunii de favorizarea făptuitorului fiind legală şi temeinică.

În apelul procurorului s-a solicitat să se constate că rămânerea definitivă a ordonanţei de clasare nu prezintă relevanţă sub aspectul acuzaţiilor, ci faptul că inculpatul - prin conduita avută, a creat contextul necesar ca soluţia să pară legală, neadministrând probe necesare şi suficiente pentru verificarea denunţului.

Cu privire la chestiunea invocată, Înalta Curte arată că procurorul de caz este singurul în drept să aprecieze asupra utilităţii administrării unei probe în cadrul anchetei pe care o desfăşoară şi tot el este cel chemat să le evalueze şi să le valorifice în procesul de stabilire a acuzaţiilor. Procurorul însărcinat cu instrumentarea cauzei penale are dreptul suveran de a decide dacă urmărirea penală estre completă şi în concretizarea acestei competenţe hotărăşte cu privire la soluţia ce se impune a fi adoptată în cauză.

Faptul de a stabili dacă urmărirea penală este completă şi aptă să conducă la aflarea adevărului presupune şi implică un examen aprofundat al cauzei, sub toate aspectele esenţiale, iar controlul de legalitate asupra întregii activităţi de urmărire penală, se realizează în formele şi condiţiile prescrise de lege, în funcţie de tipul soluţiei adoptate în cauză.

În acest context, prima instanţă a reţinut că ordonanţa de clasare nu a fost infirmată în cauză, soluţia de neurmărire penală dispusă în legătură cu faptele şi şi persoanele denunţate fiind prezumată că reflectă o situaţie de fapt corect stabilită şi rezolvată din punct de vedere juridic.

Prin urmare, având în vedere toate aspectele reţinute şi analizate de prima instanţă, astfel cum acestea au fost mai sus evidenţiate şi la care facem trimitere, fără a mai fi reluate în această parte a prezentei decizii, fiind însuşite în totalitate de instanţa de control judiciar, se constată că nu există motive pe baza cărora să se poată concluziona că prin activitatea şi conduita inculpatului din cursul anchetei penale s-ar fi creat posibilitatea dispunerii soluţiei de clasare (în opinia parchetului, acest fapt constituind un ajutor pentru cei doi poliţişti să se sustragă de la răspunderea penală), aşa cum în mod nejustificat (doar pe baza unor simple supoziţii), s-a susţinut în apelul procurorului.

Trebuie subliniat că soluţia de achitare pronunţată în cauză are în vedere starea de fapt stabilită în contextul tuturor mijloacelor de probă propuse prin rechizitoriu, inclusiv a înregistrărilor audio video în mediu ambiental, mijloace de probă cu privire la care prin prezenta decizie s-a stabilit că nu pot fi folosite în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. proc. pen.

Cu atât mai mult, soluţia de achitare se justifică a fi menţinută în cauză în contextul înlăturării din examinare a procesului-verbal de redare a convorbirii din data de 24.08.2015 dintre inculpat şi martorul FF., convorbire înregistrată audio în mediul ambiental, invocată de Ministerul Public ca evidenţiind intenţia inculpatului B. de a dispune clasarea înainte de administrarea vreunei probe, refuzul privind introducerea în cauză a unor investigatori sub acoperire, precum şi a proceselor-verbale de redare a convorbirilor ambientale din data de 31.08.2015 purtate între inculpat şi martorii E. şi F., respectiv între inculpat şi martora DDD., referitoare la posibilitatea folosirii în viitor a unor investigatori sub acoperire pentru depistarea unor fapte de corupţie şi apartenenţa martorului denunţător DD. la o anume etnie (şi poziţia subiectivă a inculpatului în raport cu această etnie).

Însă, Înalta Curte constată că excluderea probelor obţinute în mod nelegal în cursul urmăririi penale, cu referire la înregistrările audio video în mediu ambiental (realizate cu încălcarea competenţei organelor abilitate să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise în cauză, aşa cum s-a arătat mai sus în cuprinsul prezentei decizii - cu ocazia analizării legalităţii mijloacelor de probă) aduce modificări de esenţă sub aspectul stării de fapt care a determinat reţinerea în cauză a infracţiunilor de favorizarea faptuitorului şi influenţarea declaraţiilor, prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen. (două infracţiuni) şi art. 272 alin. (1) C. pen., săvârşite de inculpatul B., în legătură cu dosarul penal nr. x/2014 al Tribunalului Teleorman.

Prin motivele de apel ale inculpatului B., criticându-se verdictul de vinovăţie stabilit în cauză, s-a solicitat să se constate că probele administrate în proces nu demonstrează în mod indubitabil pretinsul ajutor pe care să îl fi acordat făptuitorilor C. şi D. în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală şi nici faptul ca inculpatul să fi încercat să corupă persoana vătămată I. prin promisiune de bani sau alte foloase ori să fi exercitat activităţi de constrângere fizică prin acte de violenţe materială asupra subiectului pasiv.

Deopotrivă, s-a invocat greşita apreciere privind îndeplinirea în cauză a condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, raportat la circumstanţele concrete în care au avut loc faptele cauzei, relevante din perspectiva acuzaţiilor.

Înalta Curte constată că mijloacele de probă administrate în proces - după înlăturarea din examinare a înregistrărilor audio video ambientale şi a probelor derivate, nu confirmă acuzaţiile, fiind întemeiate criticile din apelul inculpatului.

Reţine Înalta Curte că instanţa de fond a constatat că prin întreaga conduită avută pe parcursul derulării anchetei penale în Dosarul nr. x/2014, inculpatul a urmărit să adopte o soluţie favorabilă, de clasare, faţă de cei doi poliţişti vizaţi de plângerea persoanei vătămate I., intervenind în acest sens asupra probelor administrate în respectiva cauză penală, ordonanţa de clasare din data de 18.09.2015 atestând o altă situaţie de fapt, distorsionată, scopul urmărit fiind acela de a asigura împiedicarea tragerii la răspundere penală a agenţilor de poliţie C. şi D., cercetaţi pentru purtare abuzivă.

Concluzia instanţei a avut în vedere următoarele aspecte:

Cauza penală înregistrată sub nr. x/2014 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Telorman, repartizată spre soluţionare inculpatului B., s-a format ca urmare a plângerii martorului I. împotriva agenţilor de poliţie C. şi D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de purtare abuzivă şi loviri sau alte violenţe, prevăzute de art. 296 alin. (2) C. pen. şi art. 193 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Martorul I., audiat în cursul urmăririi penale ca persoană vătămată - calitate la care a renunţat la primul termen de judecată în cursul cercetării judecătoreşti - a formulat plângerea penală împotriva celor doi agenţi de poliţie întrucât, la data de 29.04.2014, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, au oprit autoturismul în care acesta se afla (împreună cu alte trei persoane) şi l-au agresat nejustificat, C. aplicându-i lovituri care i-au provocat leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile îngrijiri medicale.

S-a reţinut de către instanţă că după primirea dosarului, la datele de 15.06.2015 şi 17.06.2015, inculpatul B. a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de agenţii de poliţie D. şi C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de purtare abuzivă, cu trimitere la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, şi i-a citat prin comandantul lor, coinculpatul A.. Cei doi agenţi de poliţie au fost audiaţi cu privire la cele petrecute în data de 29.04.2014, invocând necesitatea intervenţiei asupra persoanei vătămate faţă de atitudinea recalcitrantă a acesteia.

Persoana vătămată a fost şi ea chemată la parchet şi audiată, iar prin declaraţia formulată a prezentat o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în cuprinsul plângerii penale, favorabilă celor doi agenţi de poliţie, cu scopul de a le diminua culpa.

Această declaraţie a persoanei vătămate a fost determinată de intervenţiile apărătorului său ales, martorul BB., sugerate implicit de inculpatul B., în intenţia sa de a le crea o situaţie favorabilă celor doi poliţişti.

Instanţa a reţinut că inculpatul a avut în acest sens discuţii cu avocatul BB., căruia i-a indicat să ajungă la o înţelegere cu poliţistul C. (prin predarea unei sumei de bani) pentru a determina persoana vătămată să îşi modifice declaraţiile.

În continuare, s-a reţinut că persoana vătămată a primit suma de 8.000 RON, iar urmare a acestei rezolvări amiabile, în opinia persoanei vătămate, declaraţia dată în faţa procurorului (inculpatul B.) a consemnat o realitate distorsionată.

S-a reţinut de către instanţă că prin aceste acţiuni, inculpatul a urmărit în mod evident favorizarea celor doi poliţişti şi pentru a putea motiva şi susţine pertinent o soluţie de clasare, în contextul cercetării unei infracţiuni în cazul căreia acţiunea penală se exercită din oficiu, a sugerat părţilor conduita, astfel încât urmare noii declaraţii a persoanei vătămate, respectiv faţă de negarea oricărei fapte săvârşite de agenţii de poliţie C. şi D., a dispus, la data de 18.09.2014, soluţia de clasare a cauzei.

Ca acţiuni materiale circumscrise infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, instanţa de fond a arătat ca având relevanţă următoarele:

La data de 24.06.2015, inculpatul l-a contactat pe avocatul BB., căruia i-a solicitat să facă demersuri pe lângă persoana vătămată, să o convingă să dea o declaraţie neconformă adevărului şi să îi promită acesteia că va primi de la agentul de poliţie C. suma de 5.000 RON.

La data de 11.09.2015, inculpatul a contactat persoana vătămată I., sugerându-i ca în urma primirii unei sume de bani de la agenţii de poliţie împotriva cărora formulase plângerea penală să dea o declaraţie referitoare la fapte, în care să aibă în vedere posibilitatea stingerii litigiului.

Ulterior, la data de 15.09.2015, inculpatul l-a contactat pe agentul de poliţie C. şi i-a solicitat acestuia să achite suma de bani promisă persoanei vătămate.

La data de 17.09.2015, când a avut loc audierea, inculpatul a purtat o discuţie prealabilă cu avocatul persoanei vătămate, i-a reamintit discuţia referitoare la conţinutul declaraţiei pe care urma să o dea persoana vătămată I. şi, în prezenţa avocatului, i-a dictat persoanei vătămate declaraţia, din care rezulta neadevărat că incidentul care făcea obiectul dosarului cu numărul x/2014 ar fi fost declanşat de comportamentul său, persoana vătămată declarând în acest context că îşi însuşeşte declaraţia.

Sub aspect probator au fost avute în vedere procesele-verbale de redare a convorbirilor înregistrate, precum şi derularea cronologică a faptelor, urmare a respectivelor convorbiri.

Înalta Curte constată însă că probele administrate în cauză, în dimensiunea rezultată după înlăturarea din examinare a înregistrărilor audio video în mediu ambiental - ca probe obţinute în mod nelegal, conform art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., nu confirmă existenţa faptelor, aşa cum au fost ele descrise prin rechizitoriu şi reţinute prin sentinţa primei instanţe, nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B. la judecata în fond a cauzei.

Astfel, va fi exclusă din examinare înregistrarea ambientală din data de 24.06.2015, ora 10:30, pe baza căreia s-a reţinut că inculpatul îi ceruse avocatului BB. să facă demersuri pe lângă persoana vătămată, să o convingă să dea o declaraţie neconformă adevărului şi să îi promită acesteia că va primi de la agentul de poliţie C. suma de 5.000 RON.

De asemenea, vor fi excluse din probatoriu şi înregistrările ambientale din data de 11.09.2015, ora 10:02:08, respectiv ora 11:54:30, ale căror procese-verbale de redare a înregistrărilor se află depuse la filele x d.u.p.), consemnând discuţiile purtate între inculpat şi agentul de poliţie C. şi, respectiv inculpat şi persoana vătămată I., în sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Pe baza înregistrării ambientale conţinând dialogul dintre inculpat şi agentul de poliţie C., prima instanţă a reţinut că inculpatul a urmărit să dea o soluţie de clasare, favorabilă faţă de cei doi agenţi de poliţie.

Iar, pe baza înregistrării ambientale conţinând dialogul dintre inculpat şi persoana vătămată I., prima instanţă a reţinut că inculpatul i-a sugerat persoanei vătămate ca, după primirea sumei de bani de la agenţii de poliţie, să formuleze o declaraţie în care să aibă în vedere posibilitatea stingerii litigiului.

Deşi prin motivele de apel formulate, apărarea a solicitat să se constate că prima instanţă ar fi interpretat eronat conţinutul discuţiilor interceptate, Înalta Curte nu se va apleca asupra acestei critici şi nu va face propria interpretare şi evaluare a convorbirilor înregistrate deoarece, aşa cum s-a arătat, înregistrările audio video ambientale realizate în cauză nu pot fi folosite în procesul penal, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi avute în vedere la stabilirea existenţei faptelor şi a vinovăţiei ori nevinovăţiei inculpatului.

Tot astfel, Înalta Curte constată că nici înregistrările ambientale din data de 17.09.2015, când a avut loc audierea persoanei vătămate I., nu pot fi folosite în procesul penal, conform art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., iar acestea constituiau probe decisive în fundamentarea acuzaţiilor, din perspectiva dispoziţiilor art. 269 alin. (1) C. pen. şi art. 272 alin. (1) C. pen.

Consecinţa excluderii din probatoriu a acestor înregistrări ambientale este aceea a reţinerii unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de prima instanţă, cu implicaţii directe şi de esenţă în ceea ce priveşte existenţa faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B..

Pe baza înregistrării ambientale din data de 17.09.2015, ora 09:48:35, conţinând dialogul dintre inculpat şi martorul BB. - avocatul ales al persoanei vătămate, prima instanţă a reţinut că inculpatul ar fi sugerat conduita de urmat pentru a putea dispune şi susţine pertinent o soluţie de clasare, în contextul cercetării unei infracţiuni pentru care împăcarea părţilor nu era posibilă, dar scopul în vederea căruia inculpatul a acţionat, acela de favorizare a poliţiştilor, nu ar fi putut fi atins decât intervenind asupra probelor administrate.

Sub acest aspect, pe baza înregistrării ambientale din data de 17.09.2015, consecutivă dialogului purtat între inculpat şi avocatul ales al persoanei vătămate, prima instanţă a reţinut că declaraţia persoanei vătămate I. a consemnat o realitate distorsionată; inculpatul i-a dictat persoanei vătămate declaraţia din care rezulta în mod neadevărat că incidentul care făcea obiectul dosarului x/2014 ar fi fost declanşat de comportamentul său, persoana vătămată arătând în acest context că îşi însuşeşte declaraţia.

Aşa cum s-a arătat, nici aceste înregistrări ambientale nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, după cum urmează a fi înlăturate din materialul probator administrat în cauză şi înregistrările ambientale care consemnează dialogul inculpatului cu martora DDD., grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, din data de 17.09.2015, ora 11:52:25, pe baza cărora s-a reţinut că inculpatul recunoscuse ajutorul dat agenţilor de poliţie C. şi D., în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală, cât şi înregistrarea ambientală din data de 01.10.2015, ora 10:26:41, conţinând dialogul inculpatului cu martora MMM., procuror în cadrul aceleiaşi unităţi de parchet, discuţie în care acesta afirmase că soluţia de clasare, favorabilă agenţilor de poliţie, ar fi fost emisă cu nesocotirea probelor administrate şi a situaţiei de fapt existente în cauză.

În consecinţa celor arătate, Înalta Curte constată că situaţia de fapt rezultată din examinarea celorlalte probe administrate - cu referire la declaraţiile martorilor I. (persoana vătămată, calitate la care a renunţat la primul termen de judecată în faţa primei instanţe), BB., C., DDD. şi MMM., nu confirmă acuzaţiile formulate împotriva inculpatului B., acţiunile şi actele îndeplinite în instrumentarea şi soluţionarea dosarului penal x/2014, fiind insuficiente pentru caracterizarea lor ca infracţiune, din perspectiva dispoziţiilor art. 269 alin. (1) C. pen. şi art. 272 alin. (1) C. pen.

Prin declaraţia formulată în cursul urmăririi penale, persoana vătămată I. a relatat împrejurările în care a avut loc incidentul în care a fost implicat el şi agenţii de poliţie C. şi D., precum şi faptele ulterioare, petrecute după înregistrarea plângerii şi declanşarea cercetărilor penale împotriva celor doi agenţi de poliţie, cu relevanţă în ceea ce priveşte conduita inculpatului B..

În ceea ce priveşte faptele interesând incidentul petrecut în vara anului 2014, persoana vătămată a declarat că în contextul opririi sale în trafic de un echipaj de poliţie pentru un control de rutină a fost scoasă cu forţa din propria maşină, introdusă în maşina poliţiei şi lovită de agentul de poliţie C., după care, în timp ce era condusă cu maşina poliţiei către o pădure, din afara localităţii (Cervenia, judeţ Teleorman), unde a şi fost lăsată şi preluată de nişte prieteni de-ai săi, care urmăriseră maşina poliţiei, persoana vătămată a fost lovită permanent cu pumnii de către acelaşi agent de poliţie, C..

Cât priveşte acţiunile ulterioare formulării plângerii penale împotriva celor doi agenţi de poliţie, persoana vătămată a declarat că după consumarea incidentului, atât el, cât şi martorii propuşi în apărare, au fost audiaţi de un poliţist şi rechemaţi de inculpatul B. pentru a fi din nou audiaţi. În timpul anchetei, prin intermediul mai multor persoane, persoana vătămată a primit ameninţări de la cei doi poliţişti reclamaţi, fiindu-i transmis că va avea probleme dacă nu îşi retrage plângerea sau refuză să se împace.

Ca urmare, persoana vătămată a declarat că şi-a angajat un avocat în persoana lui BB., căruia i-a relatat despre cele întâmplate. Avocatul l-a întrebat dacă "vrea să curgă sânge", iar persoana vătămată i-a răspuns că era dispusă atât să continue procesul, cât să se şi împace, lăsându-l pe avocat să decidă, având pregătire juridică. Avocatul BB. a refuzat să decidă în locul persoanei vătămate, spunându-i că hotărârea trebuie să îi aparţină, dar trebuie să ţină seama de faptul că şi el (persoana vătămată) avea familie şi că nu ar fi bine să le facă rău poliţiştilor. În final, avocatul i-a sugerat că ar fi mai bine să se împace cu agenţii de poliţie, întrebând persoana vătămată ce pretenţii formulează în acest sens. Persoana vătămată a declarat că nu a ştiut ce să răspundă atunci, însă, ulterior, după ce a făcut calcule, i-a spus avocatului că vrea să primească suma de 100 milioane RON vechi.

În continuarea declaraţiei sale, persoana vătămată a arătat că a fost o singură dată la procurorul B. în luna septembrie 2015 şi acesta i-a spus să se împace şi să ia legătura cu avocatul BB..

De asemenea, persoana vătămată a declarat că a mers de două ori la avocatul BB., unde s-a întâlnit şi cu agentul de poliţie C.; acesta i-a cerut să se împace, dar că suma de bani pretinsă era prea mare. Până la urmă persoana vătămată a acceptat să se împace şi să primească de la C. suma de 80 milioane RON vechi.

Ulterior acestui moment, persoana vătămată a fost chemată la procurorul B., unde a mers însoţită de avocatul BB., şi a formulat o declaraţie, care i-a fost scrisă de către procuror. În cuprinsul acelei declaraţii, procurorul a făcut menţiunea că persoana vătămată l-ar fi agresat pe poliţist, ceea ce a determinat persoana vătămată să reacţioneze şi să spună că nu era adevărat. Conform relatărilor persoanei vătămate, avocatul i-a sugerat să accepte ceea ce spune procurorul pentru a se putea împăca şi a nu ajunge la judecată cu cei doi poliţişti. După formularea declaraţiei, procurorul B. i-a spus persoanei vătămate că nu va mai avea nicio problemă legată de respectivul dosar. A mai arătat persoana vătămată că, după ce a ieşit din biroul procurorului, a vorbit pe hol cu C., pe care l-a întrebat dacă va mai avea vreo problemă cu el în viitor, în discuţie intervenind avocatul BB., care i-a dat asigurări că acest lucru nu se va mai întâmpla.

În cursul judecăţii, persoana vătămată I. nu şi-a menţinut în totalitate declaraţia de la urmărirea penală, în sensul în care nu a mai susţinut ca inculpatul B. să-l fi influenţat în formularea declaraţiei privind derularea incidentului în care fusese implicat, el şi cei doi agenţi de poliţie rutieră.

Persoana vătămată a declarat în faţa instanţei că influenţarea declaraţiei sale putea fi pusă pe seama avocatului BB. - cu care se consultase înainte de audiere, şi a agentului de poliţie C. - cu care stabilise împăcarea, primind în acest context suma de 80 milioane RON vechi.

De asemenea, persoana vătămată a arătat că nu procurorul (inculpatul B.) îi dictase ce să spună referitor la agresiune, ci avocatul BB. îi spusese anterior audierii, în ideea de a obţine împăcarea, să declare că el era de fapt cel care l-a agresat pe poliţist şi să-şi asume astfel responsabilitatea.

Şi în apel, persoana vătămată I. (audiată în calitate de martor, conform poziţiei procesuale pe care a afirmat-o încă de la primul termen de judecată la instanţa de fond), a negat orice intervenţie a inculpatului în ceea ce priveşte formularea declaraţiei în cauza penală în care a fost audiată, arătând că avocatul său i-a spus că dacă doreşte împăcarea cu poliţiştii din cauză trebuie modificată declaraţia. Încă o dată persoana vătămată a arătat că nu a fost influenţat în formularea declaraţiei de către inculpatul B.. De asemenea, a declarat că avocatul său l-a sfătuit să se împace cu agenţii de poliţie şi nu a avut impresia ca procurorul B. să fi avut vreo legătură cu avocatul sau poliţiştii cercetaţi.

În cauză, a fost audiat şi avocatul BB., atât în cursul urmăririi penale, cât şi la judecata în fond.

Prin hotărârea primei instanţe, declaraţiile formulate în cauză de avocatul BB. au fost avute în vedere la stabilirea faptelor şi la reţinerea vinovăţiei inculpatului B., prin prisma intervenţiei efectuate asupra persoanei vătămate - prin intermediul avocatului ales, cât şi asupra poliţistului implicat direct în agresiune - C..

Înalta Curte constată însă că declaraţiile incriminatoare ale martorului BB. de la urmărirea penală, în care acesta a arătat că inculpatul B. i-ar fi solicitat să legătura cu clientul său şi să declare că şi el ar fi avut o atitudine de opunere în relaţia cu cei doi poliţişti, nu pot fi reţinute în cauză şi vor fi fi înlăturate din examinare, având caracterul unei probe derivate, conform art. 102 alin. (4) C. proc. pen., ca urmare a faptului că respectivul mijloc de probă se află într-o legătură de dependenţă evidentă cu înregistrările ambientale din data de 17.09.2014, ora 09:48:35, conţinând dialogul inculpatului cu martorul BB., precum şi cea efectuată în aceeaşi zi, ora 09:52:40, care consemnează audierea persoanei vătămate I., realizată de către inculpat, în prezenţa martorului BB..

În acest sens, se reţine că în cursul cercetării judecătoreşti martorul a arătat că declaraţia de la urmărire penală a fost dată sub presiune, fiind chemat din sala de judecată unde îşi exercita profesia de avocat şi dus cu duba la parchet pentru a fi audiat.

De asemenea, tot ca o formă de presiune, a fost menţionată şi împrejurarea că la audiere (când a dat declaraţia) procurorul de caz a pus la dispoziţia martorului înregistrarea dintre el şi inculpatul B..

Or, în condiţiile în care martorul a ascultat/vizionat înregistrarea dintre el şi inculpat este evident că declaraţia dată în cauză, nu putea fi formulată în termeni diferiţi, rezultând că respectiva declaraţie, în forma în care ea a fost exprimată - reflectând conţinutul dialogului înregistrat, constituie o probă obţinută în mod direct din înregistrarea ambientală, care nu putea fi obţinută în alt mod.

Martorul a declarat în faţa instanţei că inculpatul B. nu i-a sugerat să aibă o discuţie cu persoana vătămată pentru ca aceasta să formuleze o declaraţie favorabilă poliţiştilor.

Prin urmare, în raport de conţinutul acestor declaraţii, Înalta Curte constată că nu există temeiuri care să susţină acuzaţia adusă inculpatului B., privind influenţarea declaraţiei persoanei vătămate I., în sensul prezentării unei alte situaţii de fapt decât cea petrecută în realitate în cauza ce forma obiectul dosarului nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, atât persoana vătămată (martor în cauză), cât şi avocatul BB. negând orice intervenţie a inculpatului asupra probelor administrate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută în cauză nici pretinsa intervenţie a inculpatului B. săvârşită direct asupra martorului C. - ofiţerul de poliţie implicat în agresiune.

Prin declaraţia formulată în cauză, martorul C. a arătat că inculpatul i-a comunicat că exista posibilitatea legală să se împace cu persoana vătămată, cât şi faptul că îi spusese în ce fel urma să declare persoana vătămată după primirea sumei de bani.

Martorul nu a fost în măsură să relateze discuţia concretă despre modul în care a stabilit asupra sumei de bani pe care urma să o dea persoanei vătămată, susţinând că nu şi mai aminteşte, dar a menţionat că a vorbit despre acest lucru cu procurorul B..

A mai arătat martorul că nu a avut impresia ca procurorul (inculpatul B.) să negocieze cu el pentru a pronunţa soluţia în cauză.

La rândul său, inculpatul B., negând orice intervenţie asupra modului de strângere a probelor şi orice implicare în negocierea împăcării părţilor, a arătat că el doar a avansat idea încheierii amiabile a cauzei, având în vedere atitudinea în acest sens a părţilor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că probatoriile legal administrate în cauză nu demonstrează ca inculpatul B. să fi efectuat demersuri pe lângă persoana vătămată să o convingă să formuleze o declaraţie neconformă adevărului, în schimbul primirii unei sume de bani (100 milioane RON vechi, redusă la 80 milioane RON) de la agenţii de poliţie C. şi D..

Or, în condiţiile în care nu există date suficiente (care să fi fost furnizate prin mijloace de probă legal administrate), care să arate că inculpatul ar fi intervenit asupra probelor administrate în Dosarul nr. x/2014, nu se poate reţine că ordonanţa de clasare din data de 18.09.2015 emisă în respectiva cauză penală atestă o altă situaţie de fapt decât cea petrecută în realitate.

De subliniat că, în concepţia acuzării, ajutorul dat agenţilor de poliţie a constat în faptul de a fi consemnat o realitate distorsionată în declaraţia luată persoanei vătămate şi de a stabili astfel o altă situaţie de fapt decât cea petrecută în realitate, toate acestea pentru a putea dispune şi susţine motivat o soluţia de clasare faţă poliţiştii favorizaţi.

Nu au fost menţionate alte acte concrete de ajutorare a agenţilor de poliţie în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală.

Însă, în contextul în care, pentru motivele deja arătate, nu se poate reţine intervenţia inculpatului asupra declaraţiei persoanei vătămate din 17.09.2015 şi nici faptul de a fi efectuat demersuri pentru a obţine împăcarea părţilor ori de a fi negociat (în numele vreuneia dintre părţi) termenii împăcării, nu se poate susţine că ordonanţa de clasare din data de 18.09.2015 emisă în Dosarul nr. x/2014 conţine o situaţie de fapt denaturată, în scopul atestării nereale că agenţii de poliţie C. şi D. ar fi săvârşit faptele prin exces justificat, ripostând ca urmare a violenţelor exercitate de persoana vătămată I..

Reţine Înalta Curte că ordonanţa de clasare din data de 18.09.2015 cuprinde actele şi măsurile procesuale dispuse în cursul anchetei penale şi analiza şi evaluarea mijloacelor de probă care au fundamentat opţiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută de art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Au fost arătate motivele care întemeiază soluţia de netrimitere în judecată a persoanelor cercetate sub aspectul infracţiunilor de purtare abuzivă şi lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 296 C. pen. şi art. 193 alin. (2) C. pen. şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Ordonanţa de clasare din 18.09.2015 a rămas definitivă, nefiind desfiinţată în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen. şi nici infirmată în cadrul controlului de legalitate exercitat din oficiu, conform art. 335 C. proc. pen., proceduri prin intermediul cărora putea fi verificată legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate.

În lipsa oricăror date care să susţină obiectiv pretinsul comportament părtinitor al inculpatului B. în instrumentarea cauzei penale nr. 399/P/2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, Înalta Curte, reţinând toate celelalte argumente mai sus expuse, va dispune achitarea acestuia, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul infracţiunilor de favorizarea faptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. (două infracţiuni) şi influenţarea declaraţiilor prevăzută de art. 272 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, neavând un autor al infracţiunilor de favorizarea faptuitorului, nu se poate reţine nici forma de participaţie a complicităţii, menţionată în actul de sesizare a instanţei, cu referire la inculpatul A..

Distinct de toate cele arătate, Înalta Curte constată că prin prezenta decizie este chemată să statueze asupra măsurilor preventive luate în cauză faţă de inculpaţii cu privire la care s-a dispus achitarea pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanţei, prin raportare la Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017.

Sub acest aspect, constată următoarele:

- inculpatul B. - a fost arestat preventiv de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală prin încheierea F/DL din data de 19 noiembrie 2015 pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 19 noiembrie 2015 şi până la 18 decembrie 2015 şi arestat la domiciliu iniţial prin încheierea nr. 1617 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 26 noiembrie 2015, de la data de 26.11.2015 la data de 18 decembrie 2015 inclusiv, fiind succesiv prelungită până la data de 12.02.2016, iar ulterior a fost supus măsurii preventive a controlului judiciar de la data de 12.02.2016 până la data de 22.06.2017.

- inculpatul G. - a fost supus măsurii preventive a controlului judiciar prin Ordonanţa de dispunere a controlului judiciar a procurorului din data de 18.11.2015 pentru o perioadă de 60 de zile de la data de 18.11.2015 până la data de 16.01.2016, inclusiv, fiind prelungită succesiv până la data de 22.03.2017.

Măsurile preventive luate şi menţinute pe durata urmăririi penale faţă de inculpaţii menţionaţi s-au fundamentat pe probele administrate în cauză până la momentul dispunerii acestor măsuri, mijloace de probe din care a rezultat existenţa unor indicii temeinice care au conturat presupunerea rezonabilă că inculpaţii erau implicaţi în activităţile infracţionale pentru care erau cercetaţi, fiind, totodată, apreciate ca necesare în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

Este de menţionat că procesul penal presupune o evoluţie a probatoriului dar şi o evaluare corespunzător fiecărei faze procesuale parcurse, iar în acest context, ceea ce este atestat probator la un anumit moment procesual poate fi contestat sau probat suplimentar la un moment sau o etapă procesuală următoare, fără ca temeiul de fapt ori de drept anterior, iniţial, să devină nejustificat, lipsit de consistenţă ori nelegal.

În acest context, Înalta Curte reţine că la momentul dispunerii, respectiv, menţinerii măsurilor preventive, instanţele învestite cu asemenea cereri au avut în vedere şi mijloace de probă care nu au mai putut fi analizate la momentul deliberării, în apel, pe fondul cauzei - constituind probe care, fiind obţinute printr-un procedeu probatoriu nelegal, nu pot fi folosite în procesul penal, potrivit art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. - şi să servească astfel ca temei al unei hotărâri de condamnare.

Din această perspectivă, constatarea finală asupra temeiniciei fondului acuzaţiilor aduse inculpaţilor B. şi G. este distinctă şi fără legătură cu temeiurile care au justificat necesitatea luării/menţinerii măsurilor preventive din cursul procesului penal.

Prin urmare, faptul că în cauză s-a dispus achitarea celor doi inculpaţi nu determină concluzia că măsurile preventive luate şi menţinute pe parcursul procedurii judiciare au avut un caracter nelegal.

În raport cu toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii G., B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 59/F din data de 29 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 12 aprilie 2018 a aceleiaşi instanţe.

Va fi desfiinţată în parte sentinţa penală atacată şi în întregime încheierea menţionată şi, rejudecând:

I. Va înlătura dispoziţia privitoare la schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu referitor la inculpatul A., în ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (fapta din 25.07.2015-29.07.2015).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea 78/2000 (fapta din 11.09.2015).

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., va condamna inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită (fapta din 10.07.2015).

În baza art. 67 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) din C. pen., se va interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (c) din C. pen. după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., se va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pedeapsă care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Va fi redusă de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 8 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (5 acte materiale, respectiv: fapta din 14.09.2015-15.09.2015, fapta din 25.09.2015, fapta din 23.09.2015, fapta din 18.08.2015, fapta din 18.08.2015).

Se va menţine pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie aplicate inculpatului prin sentinţa primei instanţe.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., se vor contopi pedepsele principale aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care se va adăuga sporul de 10 luni şi 20 zile închisoare, urmând ca în final să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., se va interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se va executa după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (din C. pen., se va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen., care se va executa pe durata executării pedepsei principale rezultante, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

II. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C.).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe D.).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de influenţarea declaraţiilor prevăzută de art. 272 alin. (1) din C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman).

Se va constata că inculpatul B. a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18.11.2015, la data de 12.02.2016.

III. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita inculpatul G. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

IV. În baza art. 292 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi a art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., va condamna pe inculpatul H. la pedeapsa de 8 luni închisoare şi, conform art. 67 alin. (2) din C. pen., la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., va aplica şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

Se va menţine dispoziţia referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 8 luni închisoare aplicate inculpatului H..

V. În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., se va confisca de la inculpatul A. suma de 140 RON (fapta din 10.07.2015).

Va înlătura dispoziţia privind confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 1540 RON şi 1200 Euro, luată de prima instanţă în temeiul art. 292 alin. (4) din C. pen.

În baza art. 291 alin. (2) din C. pen., se va confisca de la inculpatul A. sumele de 300 RON şi 600 Euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua confiscării efective.

VI. Va înlătura dispoziţia primei instanţe privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, precum şi a dispoziţiei privind obligarea inculpatului G. la plata sumei de 1.000 RON cu acelaşi titlu.

Se va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi ai inculpaţilor, în sumă de câte 400 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii G., B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 59/F din data de 29 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 12 aprilie 2018 a aceleiaşi instanţe.

Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi în întregime încheierea menţionată şi, rejudecând:

I. Înlătură dispoziţia privitoare la schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu referitor la inculpatul A., în ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (fapta din 25.07.2015-29.07.2015).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea 78/2000 (fapta din 11.09.2015).

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită (fapta din 10.07.2015).

În baza art. 67 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) din C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (c) din C. pen. după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pedeapsă care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Reduce de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 8 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (5 acte materiale, respectiv: fapta din 14.09.2015-15.09.2015, fapta din 25.09.2015, fapta din 23.09.2015, fapta din 18.08.2015, fapta din 18.08.2015).

Menţine pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie aplicate inculpatului prin sentinţa primei instanţe.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., contopeşte pedepsele principale aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care adaugă sporul de 10 luni şi 20 zile închisoare, urmând ca în final să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se va executa după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (din C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) şi k) C. pen., care se va executa pe durata executării pedepsei principale rezultante, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

II. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe C.).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman privind pe D.).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de influenţarea declaraţiilor prevăzută de art. 272 alin. (1) din C. pen. (cu referire la activitatea reţinută în soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman).

Constată că inculpatul B. a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18.11.2015, la data de 12.02.2016.

III. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită inculpatul G. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

IV. În baza art. 292 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi a art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., condamnă pe inculpatul H. la pedeapsa de 8 luni închisoare şi, conform art. 67 alin. (2) din C. pen., la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., aplică şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

Menţine dispoziţia referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 8 luni închisoare aplicate inculpatului H..

V. În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., confiscă de la inculpatul A. suma de 140 RON (fapta din 10.07.2015).

Înlătură dispoziţia privind confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 1540 RON şi 1200 Euro, luată de prima instanţă în temeiul art. 292 alin. (4) din C. pen.

În baza art. 291 alin. (2) din C. pen., confiscă de la inculpatul A. sumele de 300 RON şi 600 Euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua confiscării efective.

VI. Înlătură dispoziţia primei instanţe privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, precum şi a dispoziţiei privind obligarea inculpatului G. la plata sumei de 1.000 RON cu acelaşi titlu.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi ai inculpaţilor, în sumă de câte 400 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 ianuarie 2021.

GGC-GR