Perjury versus self-incrimination: false witness testimony on third-party conduct not protected by the right against self-incrimination

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 670/18.09.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în Dosar nr. x/2019, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 61 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la amenda penală de 4000 RON (200 zile-amendă şi 20 RON pentru fiecare zi-amendă) pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus condamnarea inculpatului B. la o pedeapsă principală de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen. şi la o pedeapsă principală de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 2 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 luni închisoare (1/3 din pedeapsa de 9 luni închisoare), dispunându-se ca în final inculpatul B. să execute pedeapsa principală rezultanta de 1 an şi 5 luni închisoare.

În drept, prima instanta, a reţinut ca faptele inculpatului B. care ca în data de 03.12.2017, în timp ce se afla în incinta localului C. din mun. Cluj-Napoca (în timpul orelor de funcţionare), a exercitat acte de violenţă asupra unui client al localului, respectiv asupra martorului D., după care a devenit recalcitrant şi violent refuzând escortarea în afara clubului, context în care a folosit un briceag cu lama de aprox. 7 cm, cu care a început sa gesticuleze înspre agenţii de paza, fapte care au creat o stare de temere şi nelinişte în rândul agenţilor de paza şi a clienţilor localului, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 C. pen.

Instanta de fond a mai reţinut ca fapta inculpatului A. care, în data de 14.12.2014, fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2017 în care era cercetat inculpatul B., a făcut afirmaţii mincinoase, declarând ca nu a văzut briceagul cu care era înarmat inculpatul B. şi nu a luat acel briceag după ce inculpatul l-a scăpat, deşi în realitate inculpatul a văzut acel briceag şi l-a luat după ce inculpatul B. l-a scăpat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au formulat apel inculpaţii B. şi A..

Prin Decizia penală nr. 413/A din data de 22 martie 2021 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către inculpaţii B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 670/18.09.2020 a Judecătoriei Cluj Napoca, fiind totodată obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de câte 500 RON fiecare.

În esenţă, pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Cluj a constatat ca în mod judicios instanta de fond, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în faza de judecata, a stabilit o stare de fapt corespunzătoare realităţii (necontestata, de altfel, de către inculpaţi), precum şi ca în mod corect au fost încadrate juridic faptele inculpaţilor, în infracţiunile de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 C. pen. - în sarcina inculpatului B. şi, respectiv, mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) C. pen. - în sarcina inculpatului A..

Instanta de apel a menţionat ca daca acuzaţiile aduse inculpatului B. nu comporta discuţii, sub aspectul încadrării juridice a faptelor, nu aceeaşi este situaţia, conform susţinerilor apelantului, în cazul faptei reţinute în sarcina inculpatului A., în privinţa căreia se considera ca se impune achitarea în temeiul ar. 16 alin. (1) lit. b)/d C. proc. pen., deoarece a fost comisa pentru a nu se autoincrimina, sub aspectul comiterii de către el însuşi, a unei fapte penale, în principal - favorizarea infractorului şi, posibil, şi port sau folosire fără drept de obiecte periculoase.

În concret, cu privire la inculpatul A., instanta de apel a avut în vedere următoarele:

- declaraţia de martor din data de 14.12.2017 a fost luata în condiţii de legalitate, martorului fiindu-i aduse la cunoştinţă dispoz. art. 120 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. - obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea şi i s-a atras atenţia ca legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasa;

- inculpatului i-a fost adus la cunoştinţă obiectul cercetărilor ("scandalul din clubul C.") şi persoana vizata de cercetări (inculpatul B.);

- inculpatul A. nu a fost implicat în acel scandal (nu a cauzat acel incident şi nu a săvârşit niciun act de violenta) şi nu a folosit acel briceag (a luat doar briceagul după ce l-a scăpat inculpatul B., fără să-l folosească în vreun fel);

- nici organele judiciare, la momentul audierii sale în calitate de martor, nu aveau nici un fel de indiciu/informaţii/date cu privire la implicarea lui în scandalul, ce făcea obiectul anchetei;

- A. nu a avut, anterior declaraţiei de martor şi, nici ulterior acestei declaraţii, calitatea de suspect/inculpat în cauza, în care se făceau cercetări pentru infracţiunile de folosire fără drept de obiecte periculoase şi tulburarea ordinii şi liniştii publice;

- inculpatul nu a invocat - la momentul audierii - dreptul la tăcere, sau într-un limbaj nejuridic/obişnuit - nu a refuzat sa dea declaraţii, sau când a dat declaraţia, nu a ascuns detalii relevante cu privire la fapta ce făcea obiectul interogării, ci pur şi simplu, a prezentat în mod deliberat, o stare de fapt neadevărată.

Pentru toate aceste împrejurări, identificate de instanta de fond, dar şi de către instanta de control judiciar, s-a apreciat ca situaţia inculpatului A. nu se circumscrie situaţiei, premisa înscrisă în art. 118 C. proc. pen., aşa cum trebuie înţeles/interpretat în lumina Deciziei CCR nr. 236/02.06.2020 care, contrar opiniei judecătorului fondului este aplicabila în speţă, fiind vorba de o cauza pendinte/pe rolul instantei încă, nedefinitivă.

Concluzionând, instanta de apel a considerat la rândul sau, cu privire la ipoteza în care persoana audiata în calitate de martor face declaraţii mincinoase cu scopul de a nu se autoincrimina, ca astfel de conduită nu exonerează martorul de răspundere pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, decât dacă, se refera exclusiv la faptele sale (spre exemplu, în speţă, martorul A. sa fi spus ca el nu a ridicat cuţitul), însa nu poate declara mincinos, vis a vis de inculpatul/persoana fata de care exista o suspiciune ca ar fi săvârşit fapta (în speţă, ca inculpatul B. nu a avut cuţit asupra sa, nu l-a aruncat, etc.). Prin urmare, s-a apreciat corect soluţia primei instanţe privind existenta faptei de mărturie mincinoasă şi comiterea ei de către inculpatul A., cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Împotriva deciziei din apel, nr. 413/A din data de 22 martie 2021 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanta de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data 04.06.2021, fiind fixat termen la data de 22.06.2021, în vederea examinării, în Camera de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen., fiind depus de asemenea şi raportul asupra recursului în casaţie.

Prin încheierea din data de 22 iunie 2021, constatând ca prezenta cerere de recurs în casaţie formulata de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

În acest sens, s-a fixat termen de judecată la data de 21.09.2021, cu citarea părţilor, când cu prilejul dezbaterilor, s-au luat concluziile recurentului inculpat şi ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea data când s-a fixat termen de pronunţare în cauza la data de 05.10.2021.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustiva, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, în esenţă, recurentul inculpat a susţinut că a recunoscut starea de fapt prezentată în rechizitoriu, însă a apreciat că fapta de mărturie mincinoasa, prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen., pentru care a fost condamnat, nu este prevăzută de legea penală întrucât avea dreptul de a nu se autoincrimina.

În acest sens, a arătat ca la data la care a fost audiat în calitate de martor, printre drepturile pe care le avea, nu i s-a adus la cunoştinţă şi posibilitatea de a nu da declaraţie daca apreciază ca s-ar putea autoincrimina. A arătat ca a fost întrebat doar daca este sau nu rudă cu inculpatul B. raportat la prevederile art. 117 alin. (1) din C. proc. pen.

Astfel, a menţionat ca a fost audiat în cursul lunii decembrie 2017 şi abia prin decizia CCR nr. 236/2020 s-a stabilit ca "soluţia legislativa cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare, este neconstituţională."

Recurentul a mai arătat ca, deşi nu a fost implicat în acel scandal, în niciun act de violenţă şi nu a folosit briceagul, ci doar l-a luat de jos după ce a fost scăpat de inculpatul B. (astfel cum reţin instantele de fond şi apel), nu înseamnă ca prin declaraţia pe care o dădea nu putea fi cercetat pentru o infracţiune (oricare altele decât cele reţinute în sarcina coinculpatului).

Recurentul inculpat a făcut referire la dispoziţiile art. 269 din C. pen. potrivit cărora:

"(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauza penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau masuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă."

A susţinut recurentul inculpat ca acţiunea sa de luare a briceagului de jos şi aruncarea lui în parcarea localului C. a reprezentat o temere pentru acesta ca, în ipoteza în care ar fi recunoscut acţiunea, ar fi fost cercetat pentru un ajutor dat coinculpatului pentru a scăpa de urmărire penală, respectiv pentru favorizarea făptuitorului.

S-a precizat ca analizând modalitatea de derulare a evenimentelor ce au constituit obiectul audierii sale în calitate de martor în cursul urmăririi penale daca ar fi oferit toate detaliile cu privire la modul în care s-au petrecut faptele ar fi oferit singur probe pentru punerea sa sub acuzare raportat la infracţiunea de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 din C. pen., în condiţiile în care luarea cuţitului şi aruncarea sa pentru a nu fi găsit putea foarte uşor să fie considerate un ajutor acordat coinculpatului pentru ca acesta sa nu poată fi tras la răspundere penală.

În opinia apărării recurentului, problema juridica ce se ridica în speţă este daca, raportat la legislaţia existenta la momentul luării declaraţiei (necenzurata de vreo decizie a CCR la momentul respectiv), o persoana care doreşte sa nu se autoincrimineze şi care este citata în calitate de martor are doar posibilitatea de a uza de dreptul la tăcere sau şi pe aceea de a da declaraţie parţial mincinoasa raportat la elementele care considera ca l-ar putea incrimina.

De asemenea, a arătat ca din analiza făcută înregistrărilor de organele de cercetare penală în datele de 03.12.2017 şi 05.12.2017 se cunoştea foarte clar tot ce a făcut recurentul la data evenimentului în ceea ce priveşte acel briceag (la dosarul de urmărire penală existând planşe fotografice atât cu stop-cadru de pe înregistrări, cât şi cu briceagul identificat).

În plus, recurentul a susţinut ca prealabil audierii sale, existau mai multe declaraţii testimoniale în acest sens administrate în datele de 05.12.2017 şi 06.12.2017, fiind vorba de declaraţiile martorilor E., F., G., H., I., J., K., L. şi M.. Prin urmare, în opinia sa, la data de 06.12.2017, situaţia era pe deplin conturată.

În acest context, s-a arătat ca la data de 14.12.2017, a fost audiat în calitate de martor, ocazie cu care a dat declaraţia ce face obiectul judecăţii.

A susţinut recurentul ca în raport cu faptele concrete în legătură cu care a fost audiat ca martor în cursul urmăririi penale a apreciat ca nu erau îndeplinite condiţiile legale impuse de art. 114 alin. (1) din C. proc. pen. pentru calitatea de martor întrucât calitatea de martor poate fi atribuita, în mod legal, doar unei persoane care are cunoştinţă despre informaţii legate de fapte sau împrejurări de fapt cu semnificaţie penală, în raport cu obiectul cauzei, informaţii despre care a luat cunoştinţă independent de orice implicare în comiterea acestora.

Pe de alta parte, s-a susţinut ca persoana care cunoaşte informaţii despre faptele penale cercetate, deoarece a participat direct la comiterea acestora, fie prin acte de executare, fie prin acte de participaţie penală, are calitatea procesuala legala de suspect sau de inculpat, fără a-i putea fi impusa obligaţia de a spune adevărul sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasa. În caz contrar, ar însemna sa i se nege dreptul de a nu se autoincrimina, fapt ce ar contraveni flagrant standardelor impuse de dreptul la un proces echitabil, recunoscut şi garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 8 din C. proc. pen. şi art. 6§1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

S-a menţionat ca în cazul de faţă, a fost nelegală atribuirea de către autorităţile judiciare a calităţii de martor inculpatului A., într-o cauza penală în care se cercetau fapte penale la comiterea cărora a participat în mod direct prin luarea acelui briceag de jos şi aruncarea acestuia în parcarea localului C..

S-a arătat ca teama recurentului A. de a nu se autoincrimina a fost una reală şi efectivă, iar la momentul la care a dat declaraţia în calitate de martor, a dorit să nu se acuze singur.

S-a mai susţinut ca dreptul unei persoane de a nu se autoincrimina vizează orice posibilă infracţiune şi nu doar o posibilă participaţie la fapta unui inculpat. De asemenea, dreptul de a nu se autoincrimina nu poate fi condiţionat de decizia organelor de urmărire penală de a formula sau nu acuzaţii împotriva unei persoane despre care aveau indicii că este plasată în contextul infracţional cercetat.

Totodată, prin motivele formulate, recurentul a făcut trimitere la considerentele deciziei CCR nr. 236/2020 din care rezultă argumente clare în sensul ca este vorba de o fapta care nu este prevăzută de legea penală, la opinia separata formulata în cauza prin care s-a reţinut ca, la momentul audierii sale în calitate de martor, în cursul urmăririi penale, inculpatul A., fără a cunoaşte dreptul sau de a nu face declaraţii cu privire la fapte ce l-ar putea incrimina (Decizia nr. 236/2020 fiind ulterioara acestui moment) a fost pus în situaţia de a alege între a se autoincrimina, a refuza sa dea declaraţii (fapta care la acel moment putea sa conducă la presupunerea rezonabila ca ar urma să fie tras la răspundere penală pentru fapta de mărturie mincinoasa) şi de a mintii (fapta care la acel moment putea sa conducă la presupunerea rezonabilă ca ar urma să fie tras la răspundere penală pentru fapta de mărturie mincinoasă, cu menţiunea ca acesta considera ca exista posibilitatea ca fapta sa sa nu fie descoperita). De asemenea, s-a făcut referire şi la jurisprudenţa instantei supreme (Decizia penală nr. 397/21.11.2014, Decizia penală nr. 213/9.06.2015. Decizia penală nr. 119/22.04.2019 - Completul de 5 Judecători, Decizia penală nr. 42/A/03.02.2016, Decizia penală nr. 40/A/20.02.2018.

În consecinţă, recurentul inculpat A. a susţinut ca fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală astfel încât, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă achitarea sa pentru săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. proc. pen.

Examinând decizia recurată în limitele impuse de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constata următoarele:

În esenţă, situaţia de fapt reţinuta cu autoritate de lucru judecat prin decizia pronunţată în apel a constat în aceea ca A. a fost audiat în calitate de martor la data de 14.12.2017, în legătură cu fapta comisa de inculpatul B. în noaptea de 03.12.2017, când acesta a exercitat acte de violenţă asupra unui client al localului C. din Cluj - Napoca, respectiv asupra martorului D., după care a devenit recalcitrant şi violent, refuzând escortarea în afara clubului, context în care a folosit un briceag cu lama de aprox. 7 cm, cu care a început sa gesticuleze înspre agenţii de paza. Cu ocazia audierii în calitate de martor, A. a confirmat parţial declaraţiile celorlalţi martori cu privire la existenta unui incident între inculpatul B. şi un client al localului şi ulterior, între inculpat şi agenţii de paza, însa a susţinut ca nu a văzut niciun briceag asupra inculpatului şi nu a ridicat de jos un astfel de obiect, deşi în realitate din probele administrate în cauza a rezultat ca martorul a luat briceagul scăpat din mâna de inculpat şi, după ce a ieşit din local, l-a aruncat în parcarea situata în fata clubului.

Cu referire la susţinerile recurentului A. în sensul greşitei sale condamnări pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., întrucât fapta comisa nu este prevăzută de legea penală, în condiţiile în care la momentul audierii sale nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu da declaraţii, fapt care atrage incidenta deciziei Curţii Constituţionale nr. 236/2020, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen. care nu reglementau dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare, Înalta Curte retine următoarele:

Potrivit art. 97 C. proc. pen., constituie proba orice element de fapt care serveşte la constatarea existentei sau inexistentei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Din aceasta perspectiva, aspectele cunoscute de martor în legătură cu faptul principal al probaţiunii constituie probe, materializate în mijlocul de proba constând în declaraţiile date de acesta.

Martorul este definit prin dispoziţiile art. 114 C. proc. pen. ca fiind orice persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe în cauza penală, excepţiile reglementate de dispoziţiile procesual penale fiind prevăzute expres.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 alin. (1) C. proc. pen., martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat, iar conform art. 119 alin. (2) şi art. 120 alin. (1) C. proc. pen., mai înainte de audierea sa, martorului i se comunica obiectul cauzei şi faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor.

Prin art. 118 C. proc. pen., sub denumirea marginala "dreptul martorului de a nu se acuza" este prevăzută interdicţia folosirii împotriva martorului a declaraţiei data de acesta daca, în aceeaşi cauza, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat.

Referitor la aceasta norma legala, prin Decizia nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinsa în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, în considerentele deciziei fiind arătate următoarele:

- făcând referire la o bogată jurisprudenţă a CEDO, s-a reţinut ca dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directa a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenta de sine stătătoare, izvorând din exigenta echităţii procedurii la care face referire paragraful 1 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerata subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare; aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie intervine nu la momentul în care îi este în mod oficial conferita aceasta calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii;

- în situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasa, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina - instanta de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa "teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confrunta persoana", conform căreia nu este natural sa i se ceara presupusului făptuitor sa aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul sau de a coopera, (ii) sa furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) sa minta şi sa rişte să fie condamnat pentru aceasta;

- dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului sau sa renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare sa aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit;

- persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecţii de jure), cât şi martorii (suspecţii de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecţie identica în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare;

- art. 118 din C. proc. pen. reglementează "dreptul martorului de a nu se acuza" ca o obligaţie pozitiva de a colabora cu organele judiciare şi totodată, ca o obligaţie procesuala negativa a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia data în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauza;

- persoana ascultata în calitate de martor - sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasa, cu privire la fapte sau împrejurări de natura a o incrimina - se confrunta cu (cel puţin) doua alegeri dificile, respectiv (i) sa aleagă sa furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) sa minta şi sa rişte să fie condamnata pentru infracţiunea de mărturie mincinoasa;

- obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 din C. proc. pen. - sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasa, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asuma riscul ca aspectele declarate sa poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil;

- în concluzie, având în vedere toate cele reţinute, Curtea a constatat ca art. 118 din C. proc. pen. nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia sa contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoana beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentala şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, totodată, împietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 paragraful 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.

Sub un prim aspect, referitor la susţinerile recurentului cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 236/2020, Înalta Curte constată că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 8 iulie 2020, anterior soluţionării definitive a cauzei prin Decizia penală nr. 413/A/22.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, astfel încât situaţia juridica a recurentului sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecata constituia o cauza pendinte, iar decizia Curţii Constituţionale se aplica în mod corespunzător.

Contrar însa susţinerilor recurentului, Înalta Curte retine ca prin decizia Curţii Constituţionale nr. 236/2020 nu au fost generate premisele înlăturării condiţiilor de tipicitate a infracţiunii de mărturie mincinoasă de care acesta a fost acuzat.

Astfel, din conţinutul Deciziei nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale a rezultat ca instanta de contencios constituţional a sancţionat dispoziţiile art. 118 C. proc. pen. ca urmare a faptului ca acestea nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi respectiv la neautoincriminare. Curtea a analizat textul legal menţionat din perspectiva consecinţelor pe care le produce asupra garanţiilor care însoţesc prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil, sancţionând lipsa reglementarii posibilităţii de a se abţine de la a da declaraţii a martorului, prin prisma celor (cel puţin) doua alegeri dificile în fata cărora acesta ar putea fi pus, respectiv de a se autoincrimina pentru comiterea infracţiunii care formează obiectul cercetărilor sau de a se vedea acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prin refuzul de a declara ceea ce ştie.

Însa, din conţinutul deciziei rezulta cu claritate ca, prin analiza constituţionalităţii textului de la art. 118 C. proc. pen., Curtea nu a validat conduita martorului care denaturează adevărul, respectiv a celui care face afirmaţii mincinoase în legătură cu aspectele asupra cărora a fost întrebat, ci a sancţionat omisiunea reglementarii dreptului de a refuza sa dea declaraţii în favoarea persoanei care risca să se autoincrimineze prin acestea.

Astfel, trebuie evitata confuzia între interdicţia sancţionării unei persoane care refuza sa dea declaraţii pentru a nu se autoincrimina şi crearea unei veritabile cauze de impunitate, aplicabila în toate situaţiile, pentru persoana care face afirmaţii mincinoase din acelaşi motiv. Dreptul de a nu da declaraţii, sau mai exact dreptul la tăcere, nu este unul absolut, ca dovada ca persoana poate sa renunţe la exercitarea acestuia. Dar, în măsura în care persoana alege sa dea declaraţii, aceasta are obligaţia sa spună adevărul, în caz contrar ea aducând atingere relaţiilor sociale care privesc înfăptuirea justiţiei.

Înalta Curte retine ca, pentru a nu se autoincrimina, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor poate alege să se prevaleze de dreptul la tăcere, ipoteza în care beneficiază de protecţia garanţiilor care însoţesc dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie. Daca însa persoana alege sa renunţe la acest drept (la tăcere) şi face declaraţii, ea nu mai poate invoca în favoarea sa aceleaşi garanţii pentru a se pune la adăpost de răspunderea pentru afirmaţiile mincinoase făcute.

De altfel, în cauza Weh contra Austriei, referitoare la o sancţiune aplicata reclamantului care a furnizat informaţii nereale autorităţilor naţionale într-o procedura referitoare la depăşirea vitezei legale şi în care fusese întrebat cine a condus autoturismul la data faptei, CEDO a reţinut ca nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie, constatând ca reclamantul nu a susţinut în fata autorităţilor naţionale şi nici măcar în procedura din fata curţii ca el a fost cel care a condus autoturismul şi ca astfel, prin furnizarea informaţiilor risca să se autoincrimineze. Curtea a reţinut în esenţă ca împotriva reclamantului nu a fost formulata o acuzaţie în materie penală şi nici nu putea fi anticipata o asemenea acuzaţie. Fără a fi un element decisiv în sine, Curtea a reţinut însa şi ca reclamantul nu a fost sancţionat pentru ca a refuzat sa dea declaraţii, ci pentru ca a încercat să se exonereze de răspundere furnizând informaţii care nu corespundeau realităţii, respectiv ca o alta persoana decât el a condus autoturismul şi a furnizat informaţii incomplete pentru identificarea acesteia.

Având în vedere concluziile care se desprind din jurisprudenţa CEDO şi cea a Curţii Constituţionale, Înalta Curte retine ca este necesara realizarea unei distincţii între situaţiile persoanelor chemate pentru a fi audiate în calitate de martor.

Elementul esenţial consta în existenta unei acuzaţii în materie penală sau cel puţin a existentei motivelor rezonabile pentru care autorităţile ar putea sa formuleze o asemenea acuzaţie. Daca o asemenea acuzaţie exista sau este de anticipat în raport cu datele şi informaţiile pe care le deţin organele judiciare, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor în legătură cu fapta care formează obiectul acuzaţiei nu va putea fi trasa la răspundere penală indiferent de conduita sa, tocmai pentru ca îi sunt recunoscute garanţiile care însoţesc dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie sub toate componentele sale. Într-o atare ipoteza, persoana nu poate avea calitatea de martor întrucât nu ar mai îndeplini condiţia de a fi un terţ fata de fapta care formează obiectul cercetărilor. În schimb, daca împotriva persoanei chemate să fie audiata în calitate de martor nu este formulata o acuzaţie penală şi nu se poate anticipa o asemenea acuzaţie în raport cu împrejurările asupra cărora este întrebata, întrucât nu vizează fapta ei proprie, aceasta nu are dreptul de a face afirmaţii mincinoase, ea rămânând un terţ fata de fapta pentru dovedirea căreia este audiata. Aceasta din urma are doar dreptul de a refuza sa declare ceea ce ştie sau sa răspundă la întrebări în măsura în care relatând împrejurările pe care le cunoaşte generează riscul autoincriminării sale pentru propriul act de conduita. În mod cert însa, persoana aflata într-o asemenea situaţie nu are dreptul sa facă afirmaţii mincinoase cu privire la fapta fata de care este terţa şi cu privire la care este audiata.

O prima distincţie vizează situaţia persoanei chemata pentru a fi audiata în calitate de martor şi care, confruntându-se cu alegerea dificila menţionată de Curte prin decizie, pentru a evita autoincriminarea pentru autorat sau alta forma de participaţie penală la comiterea faptei care formează obiectul cercetărilor se prevalează de dreptul la tăcere şi refuza sa dea declaraţii sau face afirmaţii mincinoase. În acest caz, devin pe deplin aplicabile argumentele expuse anterior şi în raport cu exigentele care însoţesc prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil, persoana nu ar putea fi acuzata de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută art. 273 C. pen., fiind exclusa îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectiva a infracţiunii ca urmare a neîndeplinirii condiţiei privind subiectul activ, respectiv a incompatibilităţii dintre calitatea de martor, terţ fata de fapta prevăzută de legea penală şi cea de autor sau participant la comiterea aceleiaşi fapte.

Daca aceasta persoana ar da declaraţii în calitate de martor şi ar spune adevărul, cel puţin de la acest moment, ar furniza organelor judiciare informaţiile care ar putea sa conducă la formularea unei acuzaţii împotriva sa ceea ce echivalează cu autoincriminarea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, în cazul persoanelor cu privire la care autorităţile judiciare au motive plauzibile pentru a bănui implicarea lor în săvârşirea infracţiunii, de la acest moment, al deţinerii datelor/informaţiilor, iar nu de la data formulării unei acuzaţii sau de la cel al conferirii calităţii de suspect în mod oficial, persoanele vor avea calitatea de "acuzat" şi le vor fi aplicabile garanţiile stabilite de art. 6 din Convenţie . Astfel, persoana în cauza ar dobândi calitatea de "acuzat" chiar din momentul în care ar da declaraţia şi nu ar mai putea deţine simultan şi calitatea de martor. În consecinţă, persoana va beneficia de dreptul la tăcere şi de a nu se autoincrimina, iar refuzul acesteia de a da declaraţii nu va mai putea constitui premisa acuzării pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasa.

În acelaşi sens sunt şi considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 (M.Of. nr. 416 din 11 iunie 2019), respectiv:

"O persoana citata în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar daca nu spune adevărul, evitând o autoincriminare, poate comite infracţiunea de mărturie mincinoasa. Acest mecanism duce, în realitate, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, ceea ce este inechitabil daca, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta, cu evidenta, participarea acesteia la comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Disjungerea cauzei este doar o măsura procesuala, pentru buna soluţionare a unei cauze, însa, în realitate, ambele dosare - cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii - constituie o singura cauza. Chiar daca legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii - cu privire la care se pronunţase anterior o hotărâre de condamnare definitiva - în calitate de martor în cauza disjunsa, acesta nu poate fi un martor veritabil, în sensul normei de incriminare prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen.. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determina soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un "martor asimilat", pentru care legea nu instituie o calitate procesuala specifica, dar care are o strânsa legătură cu infracţiunea dedusa judecăţii, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitiva".

O a doua distincţie vizează situaţia persoanei chemata pentru a fi audiata în calitate de martor cu privire la o fapta la comiterea căreia nu a participat şi care este distincta de propria sa fapta pentru care ar risca să se autoincrimineze, în condiţiile în care pentru aceasta din urma nu exista bănuiala rezonabila sau chiar o acuzaţie formulata. Confruntându-se cu aceeaşi dificila alegere şi tot pentru a evita autoincriminarea, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor poate refuza sa dea declaraţii sau sa nu răspundă la numite întrebări daca acestea ar fi de natura sa conducă la generarea suspiciunilor sau bănuielii rezonabile cu privire la comiterea faptei proprii.

În schimb, daca alege sa dea declaraţii şi denaturează adevărul, respectiv face afirmaţii mincinoase cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat, deşi acestea vizează fapte comise de alte persoane iar nu propriul ei act de conduita, persoana va putea fi trasa la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasa.

Înalta Curte constata ca într-o atare din urma ipoteza, fără a putea justifica un risc plauzibil de autoincriminare şi prevalându-se în mod artificial de garanţiile care însoţesc prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor săvârşeşte fapte de natura sa aducă atingere bunei desfăşurări a procesului penal şi care risca sa împieteze asupra aflării adevărului prin inducerea în eroare a organelor judiciare. Concret, în aceasta situaţie, persoana care a consimţit sa dea declaraţii în calitate de martor nu se va putea prevala de dreptul la neautoincriminare pentru fapta proprie, justificând astfel afirmaţiile mincinoase cu privire la fapta care formează obiectul cercetărilor pentru a-i fi înlăturată răspunderea penală sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasa, întrucât acţiunile sale nu se limitează la evitarea autoincriminării, ci produc consecinţe directe şi cu privire la situaţia juridica a altor persoane şi pot împiedica aflarea adevărului în cauza.

Astfel, în urma publicării Deciziei nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale deriva concluzia ca nu va putea avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 C. pen. persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor şi care refuza sa dea declaraţii pentru a nu se autoincrimina în măsura în care împrejurările cu privire la care este audiata generează un asemenea risc. În schimb, persoana audiata în calitate de martor cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei care excedează propriului sau act de conduita şi asupra cărora a fost întrebata şi care face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ceea ce ştie în legătură cu acestea nu va beneficia de garanţiile care însoţesc dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie şi va putea răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasa.

În cauza de faţă, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, Înalta Curte constată că organele judiciare nu au formulat la niciun moment procesual vreo acuzaţie împotriva recurentului A., nici măcar ulterior vizionarii înregistrărilor surprinse de camerele de supraveghere din zona în care a avut loc agresiunea, iar împrejurările pentru dovedirea cărora acesta a fost audiat în calitate de martor vizau exclusiv faptele de care era acuzat inculpatul B., respectiv daca acesta fusese înarmat cu un briceag şi daca a ameninţat sau agresat alte persoane la momentul incidentului. În consecinţă, în condiţiile în care împotriva sa nu au fost formulate acuzaţii, iar din informaţiile furnizate de către organele de cercetare penală la momentul audierii în calitate de martor nu au rezultat elemente care sa vizeze propriul sau act de conduita, recurentul A. nu avea motive sa anticipeze în mod rezonabil ca ar putea fi incriminat pentru comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală.

Referitor la susţinerile recurentului în sensul ca la data audierii sale, 14.12.2017, decizia Curţii Constituţionale nu era publicata, iar conţinutul art. 118 C. proc. pen. nu îi permitea să se prevaleze de un drept la tăcere şi neautoincriminare, astfel încât refuzul de a da declaraţii ar fi atras în mod automat răspunderea sa pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasa, Înalta Curte reiterează faptul ca prin decizia instantei de contencios constituţional nu au fost create premisele unui drept al martorului de a face afirmaţii mincinoase sau de a denatura adevărul la adăpostul garanţiilor care însoţesc prezumţia de nevinovăţie sau dreptul la un proces echitabil. Ipoteza invocata de către recurent ar fi justificat pe deplin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale situaţiei sale pendinte daca împotriva sa ar fi fost formulata o acuzaţie sau daca împrejurările pentru dovedirea cărora a fost audiat ar fi vizat propriul sau act de conduita. Mai mult, acesta nu a refuzat sa dea declaraţii, ci a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu fapta comisa de către o alta persoana şi în condiţiile în care împotriva sa nu era formulata nicio acuzaţie şi nu existau motive rezonabile pentru a anticipa declanşarea unei asemenea proceduri.

Or, câta vreme nici după decizia Curţii Constituţionale garanţiile procedurale care însoţesc art. 118 C. proc. pen. sub aspectul dreptului la tăcere şi neautoincriminare nu conferă dreptul persoanei chemate sa dea declaraţii în calitate de martor sa facă afirmaţii mincinoase, cu atât mai puţin nu s-ar putea retine un asemenea drept în favoarea persoanei care a dat declaraţiile în calitate de martor anterior publicării deciziei instantei de contencios constituţional.

Cu referire la susţinerile recurentului în sensul temerii pe care a resimţit-o ca ar putea fi acuzat de comiterea unei favorizări a făptuitorului, Înalta Curte retine ca prin Decizia nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale nu a fost creat un drept absolut în favoarea oricărei persoane chemate pentru a fi audiata în calitate de martor de a refuza sa dea declaraţii ori de a denatura adevărul, fiind necesara o analiza a situaţiei concrete în care acesta s-a aflat, respectiv daca avea calitatea de suspect de facto sau exista cel puţin riscul sa dobândească o asemenea calitate.

Astfel, nu orice simpla temere a persoanei ca ar putea fi acuzata de comiterea unei infracţiuni justifica prevalarea de dreptul la tăcere sau de a nu se autoincrimina, ci este necesara obiectivarea acestei temeri. Mai exact, persoana care cunoaşte ca a participat la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală are posibilitatea la momentul când este chemata spre a fi audiata în calitate de martor de a lua la cunoştinţă care este fapta care formează obiectul cercetărilor şi care sunt împrejurările de fapt cu privire la care urmează să fie audiata conform art. 119 şi art. 120 C. proc. pen.. În raport cu aceste elemente, martorul dispune de suficiente elemente pentru a aprecia daca exista riscul de a se autoincrimina şi astfel, de a se prevala de dreptul la tăcere, refuzând sa dea declaraţii sau dimpotrivă, de a relata împrejurările de fapt pe care le cunoaşte în legătură cu săvârşirea de către o alta persoana a faptei prevăzută de legea penală.

În cazul în care organele judiciare audiază persoana în calitate de martor deşi deţin date şi informaţii cu privire la comiterea sau participarea acesteia la infracţiunea care formează obiectul cercetărilor, o atare premisa va strămuta analiza instantei de judecata asupra încălcării obligaţiei procesuale negative a organelor judiciare de nu proceda la audierea în calitate de martor a persoanei care este suspect de facto mai înainte de a-i atrage atenţia ca are dreptul la tăcere şi neautoincriminare şi respectiv, interdicţia de a folosi declaraţia data de aceasta împotriva sa conform art. 118 C. proc. pen.. În consecinţă, remediul pentru încălcarea obligaţiilor procesuale ale organelor judiciare va fi aplicarea uneia dintre sancţiunile procesuale prevăzute de lege iar nu consacrarea dreptului martorului de a face afirmaţii mincinoase pentru a se apăra de o posibila răspundere pentru o alta fapta, chiar aflata în legătură cu infracţiunea care formează obiectul cercetărilor.

Revenind la cauza de fata, Înalta Curte constata ca la momentul când a fost audiat recurentul A. în calitate de martor, acesta a luat la cunoştinţă ca împrejurările cu privire la care urma să fie audiat vizau fapta de care era acuzat inculpatul B.. Din înscrisurile aflate la dosar nu a rezultat formularea vreunei acuzaţii împotriva lui A. şi acesta nu a dobândit nici ulterior calitatea de suspect în legătură cu fapta comisa în noaptea de 3.12.2017. În aceste condiţii, temerea invocata de către recurent în sensul ca ar fi putut fi acuzat de favorizarea făptuitorului, ca urmare a acţiunii sale de a ridica de jos cuţitul scăpat de autor şi de a-l fi aruncat în parcare nu a avut o baza obiectiva, ci a rămas la stadiul unei presupuneri formulata de acesta. Mai mult, în condiţiile în care audiat doar cu privire la împrejurarea daca a observat ca inculpatul B. fusese înarmat sau nu cu acel cuţit, declaraţiile sale nici nu ar fi avut relevanta sub aspectul unei posibile autoincriminări.

De asemenea, Înalta Curte retine în raport cu situaţia de fapt expusa prin decizia instantei de apel ca recurentul A., chiar invocând temerea ca ar putea fi acuzat de comiterea unei infracţiuni de favorizare a făptuitorului, nu s-a rezumat la a denatura adevărul în legătură cu acţiunile sale, ci a susţinut ca nu a văzut ca inculpatul B. sa aibă un cuţit/briceag, deşi acest lucru constituia o afirmaţie mincinoasa după cum s-a stabilit ulterior.

Or, în raport cu obiectul cercetărilor la momentul audierii sale, împrejurări esenţiale ale cauzei le constituiau aspectele de fapt referitoare la purtarea unui cuţit/briceag de către inculpatul B. şi folosirea lui de către acesta în contextul agresiunii reţinuta în sarcina sa, iar nu cele referitoare la propriile acţiuni ale recurentului. Cu alte cuvinte, recurentul a fost audiat în calitate de martor în legătură cu o chestiune de fapt distincta de propriul sau act de conduita, iar acesta din urma nu făcea obiectul cercetărilor la momentul audierii sale.

În aceste condiţii, Înalta Curte constata ca A. nu s-a rezumat la o conduita care sa evite autoincriminarea, refuzând sa dea declaraţii, ci a denaturat adevărul în favoarea inculpatului B., iar susţinerile recurentului în sensul temerii sale ca ar fi putut fi acuzat de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ies din sfera de aplicare a dreptului la tăcere şi la autoneincriminare la care se refera decizia Curţii Constituţionale nr. 236/2020 şi nu conduc la excluderea premiselor necesare pentru angajarea răspunderii penale a acestuia.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului A., Înalta Curte constată că fapta săvârşită de acesta, constând în aceea ca la data de 14.12.2017, audiat fiind în calitate de martor în dosarul de urmărire penală nr. 8401/P/2017 în care era cercetat inculpatul B., a făcut afirmaţii mincinoase, declarând ca nu a văzut briceagul cu care era înarmat inculpatul B. şi nu a luat acel briceag după ce inculpatul l-a scăpat, deşi în realitate inculpatul a văzut acel obiect şi l-a luat de jos, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 413/A din data de 22 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penala şi de Minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 413/A din data de 22 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penala şi de Minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Obliga recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publica, astăzi, 05 octombrie 2021.

GGC-GR