Revision bid fails: interest-of-law ruling cannot ground contradiction-based review

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, A. şi B. au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 651 din 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, susţinând că este potrivnică deciziei civile nr. 9 din 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

2. Hotărârea dată în revizuire

Prin Decizia nr. 3578 din 25 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire formulată de revizuentele A. şi B., deoarece s-a constatat că nu este admisibilă invocarea contrarietăţii de hotărâri şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, întrucât hotărârile indicate în cuprinsul cererii de revizuire soluţionează situaţii juridice diferite şi produc efecte juridice diferite.

De asemenea, s-a reţinut şi faptul că susţinerile revizuentelor reprezentau veritabile critici referitoare la legalitatea hotărârii atacate, iar, în realitate, se tindea la obţinerea unei rejudecări a cauzei, ceea ce excede cadrului procesual al revizuirii, în cadrul căreia se analizează admisibilitatea revizuirii în raport cu faptele pe care se întemeiază.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire

Împotriva deciziei menţionate la pct. I.2, au declarat recurs revizuentele A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 din C. proc. civ.

Într-o primă critică, recurentele au arătat că instanţa trebuia să constate că hotărârile supuse revizuirii sunt contrare, respectiv Decizia nr. 651/R/2018, pronunţată în recurs, la data de 28 martie 2018, de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, este potrivnică Deciziei nr. 9/2017, pronunţată la data de 29 mai 2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin Decizia nr. 9/2017 s-a statuat (atât pentru raporturile de muncă ale personalului contractual, cât şi pentru raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici) că poate fi sesizată direct instanţa de judecată în vederea recunoaşterii drepturilor, atunci când diferenţele de drepturi salariale ale reclamanţilor nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite pe care să le poată contesta, nefiind necesar ca, în prealabil, să fie depusă o cerere la angajator în acest sens.

Unul dintre argumentele invocate este acela că prin Decizia nr. 651/R/2018, pronunţată în recurs, la data de 28 martie 2018, de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a statuat că recurentele, funcţionari publici, nu se puteau adresa direct instanţei pentru acordarea unor diferenţe salariale şi era necesar să se adreseze angajatorului cu o cerere în acest sens, în condiţiile în care angajatorul nu emisese anterior, în perioada de referinţă, niciun act referitor la drepturile salariale, care ar fi putut fi contestat.

Recurentele consideră că, dacă în cererea de revizuire instanţa ar fi analizat efectiv hotărârile menţionate şi condiţiile de admisibilitate a revizuirii, ar fi constatat că se respectă şi cerinţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză.

Menţionează de asemenea că, Decizia nr. 9/2017 era obligatorie pentru instanţe şi opozabilă erga omnes, iar în acel proces a fost avută în vedere, din punct de vedere procedural, o cauză identică cu a recurentelor, precum şi un obiect identic. În esenţă, în ambele procese a fost avută în vedere, procedural, fără evocarea fondului, situaţia unor funcţionari publici care solicită, având în vedere aceleaşi prevederi legale, diferenţe salariale direct în faţa instanţei de judecată (fără cerere prealabilă la angajator şi fără ca referitor la drepturile lor salariale să se fi emis vreun act de către ordonatorul de credite în perioada pentru care se solicită drepturile).

Statuând că nu este admisibilă invocarea contrarietăţii de hotărâri şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, instanţa de revizuire a reţinut că nu va exista contrarietate dacă o altă instanţă va nesocoti decizia pronunţată în interesul legii (ulterior recursului în interesul legii şi într-un alt proces identic ca obiect şi cauză), deoarece în recursul în interesul legii nu au fost strict aceleaşi părţi ca în procesul ulterior (negându-se, astfel, opozabilitatea erga omnes a deciziei pronunţate în recursul în interesul legii).

4. Apărările părţilor

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a depus întâmpinare prin care apreciază că cererea de revizuire promovată de revizuente este de fapt un recurs la recurs, inadmisibil din punct de vedere procesual.

Solicită respingerea cererii de recurs şi, pe cale de consecinţă, menţinerea deciziei civile nr. 3578 din 25 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu toate că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 din C. proc. civ., calea de atac va fi examinată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte constată că în cadrul cererii de recurs, se invocă, în fapt, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

De esenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susţinerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurenta-revizuentă în raport cu art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă recurenta este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Însă, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanţa de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

Pentru a fi admisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile anterior menţionate, este necesar ca hotărârile potrivnice să soluţioneze, cu autoritate de lucru judecat, dar în mod diferit, fie fondul procesului, în tot sau în parte, fie aceeaşi excepţie procesuală, acelaşi incident procesual sau aceeaşi chestiune litigioasă.

Înalta Curte reţine că o cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărâri trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii: - existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive potrivnice; - hotărârile să fie pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; - cea de a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; - hotărârile pretins contradictorii să fie pronunţate în dosare diferite, iar în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă aceasta s-a invocat, să nu se fi analizat.

Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de revizuire a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate anterior enumerate, întrucât, dată fiind reglementarea din cuprinsul art. 517 C. proc. civ., hotărârea pronunţată într-un recurs în interesul legii nu dezleagă un litigiu între părţi determinate, ea "se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese".

Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc juridic de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, iar scopul pronunţării hotărârii este, în mod evident, diferit de raţiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior enunţată.

Înalta Curte constată că nu este admisibilă invocarea contrarietăţii de hotărâri şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, întrucât hotărârile indicate în cuprinsul cererii de revizuire soluţionează situaţii juridice diferite şi produc efecte juridice diferite.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă şi faptul că susţinerile revizuentelor reprezintă veritabile critici referitoare la legalitatea hotărârii atacate, iar, în realitate, s-ar tinde la obţinerea unei rejudecări a cauzei, ceea ce ar excede cadrului procesual al revizuirii, în cadrul căreia se analizează admisibilitatea revizuirii în raport cu faptele pe care se întemeiază.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 3578 din 25 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2021.