Scope of revision for contradictory judgments: non-devolutive nature prevents re-evaluation of res judicata application where triple identity is lacking

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 3306 din data de 08 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocându-se contrarietatea acesteia cu sentinţa civilă nr. 143/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2014 şi cu sentinţa civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2019 pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea dată în revizuire

Prin Decizia nr. 621 din 3 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca nefondată.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire

Împotriva deciziei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs recurentul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cererea de recurs, se arată că decizia civilă cu nr. 621 din data de 03 februarie 2021 în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal este nelegală, înţelegând să o critice din perspectiva motivului de recurs indicat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (atunci când hotărârea este dată cu încălcarea normelor de procedură instituite sub sancţiunea nulităţii). Mai arată că se referă la încălcarea de către instanţa de revizuire a normelor procedurale indicate în art. 509 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

De asemenea, recurentul apreciază că cererea sa de revizuire a îndeplinit formal cerinţele anterior indicate. Menţionează că nicăieri în art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se face vorbire de o cerinţa suplimentară, respectiv, cea ca autoritatea de lucru judecat să nu mai fi fost analizată de către instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită şi că se poate cere revizuirea unei hotărâri care evocă fondul atunci când "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Consideră că instanţa care a soluţionat cererea de revizuire a interpretat restrictiv textul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere o sferă mult mai restrânsă de hotărâri definitive care pot fi revizuite, cu încălcarea sensului de interpretare ce rezultă din interpretarea gramaticală a aceluiaşi text legal.

In consecinţă, solicită casarea deciziei civile cu nr. 621 din data de 03 februarie 2021 in dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru analizarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 143/2015 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosarul nr. x/2014, precum şi a sentinţei civile nr. 73/2019 din data de 23 ianuarie 2019, pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul cu nr. x/2018

4. Apărările părţilor

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Serviciul Juridic a formulat întâmpinare. Arată că motivele de revizuire invocate în calea de atac extraordinară nu se încadrează printre cele care permit promovarea cererii de revizuire. În realitate, recurentul critică soluţia defavorabilă pronunţată în calea de atac a recursului şi tinde, de fapt, la o nouă judecată a recursului, ceea ce contravine principiului securităţii juridice, care impune ca nicio parte a unui proces să nu poată obţine redeschiderea unui proces judecat definitiv numai în scopul de a obţine o rejudecare a procesului şi o nouă soluţionare a cazului. Face referire la jurisprudenţa CEDO, respectiv la cauza Macovei şi alţii contra Moldovei şi Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei.

Solicită respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curţi

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Contrar celor susţinute de către autorul recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal este conformă dispoziţiilor procedurale incidente.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

De esenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susţinerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurentul-revizuent în raport cu art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă recurentul este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin primele soluţii, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Însă, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanţa de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat în prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.

Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial nr. 455/21.12.2010).

Înalta Curte reţine că, în cauză, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 3306 din data de 08 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, din dosarul nr. x/2019, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care a invocat contradicţia acesteia cu sentinţa civilă nr. 143/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2014 şi cu sentinţa civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2019 pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2018, de pe rolul Judecătoriei Răcari, a avut ca obiect contestaţie la executare împotriva somaţiei nr. x din data de 09.07.2018 şi a titlului executoriu nr. x din data de 09.07.2018, emise în dosarul de executare nr. x de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa - Serviciul Fiscal Orăşenesc Titu.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 143/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2014 s-a admis cererea de anulare a creanţei fiscale şi s-a reţinut prescripţia extinctivă a dreptului ANAF de a contesta creanţe fiscale pentru operaţiuni din anul 2008. În acest dosar s-a constatat definitiv că pentru obligaţiile fiscale constând în TVA şi accesorii individualizate prin Decizia de impunere nr. x din 17 martie 2014 emisă de AJFP Dâmboviţa, aferentă unor tranzacţii imobiliare derulate de recurent în cursul anului 2008 a intervenit prescripţia.

În dosarul nr. x/2019 înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, obiectul inspecţiei fiscale a fost stabilirea obligaţiilor fiscale aferente unor tranzacţii derulate în perioada 2005-2007, sens în care s-a emis avizul de inspecţie fiscală la data de 10 decembrie 2010, realizat în interiorul termenului de prescripţie şi s-a desfăşurat în perioada 10.12.2010- 27.12.2010 şi 05.02.2018-18.04.2018, la sediul A.J.F.P. Ilfov. În perioada 27.12.2010-05.02.2018 inspecţia fiscală a fost suspendată conform Referatului nr. x/27.10.2010, ea finalizându-se prin emiterea Raportului de inspecţie fiscală nr. IFG_AIF nr. x/21.05.2018 şi Deciziei de impunere IFG_AIF nr. y/21.05.2018.

Prin urmare, se constată că instanţa de revizuire a reţinut, în mod întemeiat, faptul că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect, cauză şi părţi, nefiind, astfel, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de revizuire.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentului, pentru a decide care este cea corectă, deoarece scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat.

Toate argumentele pentru care cererea de revizuire a fost respinsă se regăsesc expuse amplu şi corect în considerentele deciziei atacate, instanţa de revizuire analizând temeinic argumentele expuse de revizuent şi prezentând pe larg, în mod clar şi detaliat, motivele pentru care condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză.

Prin criticile formulate, recurentul expune, însă, aspecte referitoare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond şi instanţa de apel a cererilor ce au format obiectul dosarului nr. x/2019 şi tinde să obţină o reevaluare a litigiului din această perspectivă, analiză care excede cadrului procesual al căii de atac extraordinare a revizuirii, în cadrul căreia, în virtutea principiului res judicata, instanţa de revizuire nu procedează la o evaluare a legalităţii ori temeiniciei hotărârii a cărei revizuire se cere.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 621 din 3 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2021.