Constitutional challenge to the restriction on appeals against denials of referral to the Constitutional Court for seeking legislative completion rather than constitutional review

Şedinţa publică din data de 09 februarie 2022

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către inculpatul A. cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că la termenul din data de 18 ianuarie 2022, cu ocazia soluţionării recursului declarat de inculpat împotriva soluţiei dispuse de Tribunalul Dâmboviţa prin încheierea din data de 13 ianuarie 2022 sub aspectul soluţiei referitoare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, apreciind că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale prev. de art. 1 alin. (5), din perspectiva clarităţii a preciziei, a previzibilităţii, sistematizării precum şi a coerentei legislaţiei, art. 20, art. 21, art. 24 din Constituţia României raportate la disp. art. 6 şi 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor omului cu referire la disp. art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE.

În analiza condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de inculpat în faţa instanţei de recurs şi are ca obiect neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevede că "dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile", textul de lege nefiind declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii.

Apoi, a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 rezultă că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei indiferent de obiectul acesteia.

Plecând de la considerentele de ordin teoretic expune anterior, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reţinându-se că recurentul inculpat nu formulează o critică propriu- zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, urmărind în realitate completarea acestuia, ceea ce este inadmisibil pe calea excepţiei invocate.

Aceasta întrucât, dacă s-ar admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, nefiindu-i conferi acest drept nici de legea fundamentală şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Curtea a reţinut că, prin critica de neconstituţionalitate recurentul inculpat doreşte o completare a normelor care reglementează modalitatea de soluţionarea a recursului în ceea ce priveşte soluţiile dispuse de instanţă cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate, şi care nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional care potrivit disp. art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea completa prevederile supuse controlului de constituţionalitate.

Astfel, Curtea Constituţională nu are competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text de lege ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale.

În acest sens, în mai multe decizii, instanţa de control constituţional a reţinut că în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, numai legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

În aceste condiţii, având în vedere caracterul recursului de cale de atac ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională devenind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă.

S-a mai arătat că instanţa de control constituţional a reţinut constant că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Totodată, în Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, paragrafele 29-37, Curtea a reţinut că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.

La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie.

Pe de altă parte, s-a reţinut că recurentul inculpat, deşi a susţinut neconstituţionalitatea disp. art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, în raport de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României nu a argumentat într-o manieră convingătoare cererea, reţinându-se că prevederile din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură care se completează, în raport de natura cauzei deduse judecăţii, cu dispoziţiile procedural civile, astfel cum prevede art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia " dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

Împotriva încheierii din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a declarat recurs inculpatul A..

A solicitat să se constate că excepţia invocată îndeplineşte cumulativ prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 astfel că, se impune admiterea recursului cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale

Examinând recursul declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, recurată în cauză, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, invocată de inculpatul A., s-a constatat că este inadmisibilă, reţinându-se, în esenţă, că inculpatul doreşte o completare a normelor care reglementează modalitatea de soluţionarea a recursului în ceea ce priveşte soluţiile dispuse de instanţă cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, şi care nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional care potrivit disp. art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea completa prevederile supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, s-a apreciat ca fiind neîndeplinite condiţiile impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă prevăd următoarele:

Art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

În esenţă, se constată că recurentul inculpat A. a înţeles să critice dispoziţiile prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, apreciind că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale prev. de art. 1 alin. (5), din perspectiva clarităţii a preciziei, a previzibilităţii, sistematizării precum şi a coerenţei legislaţiei, art. 20, art. 21, art. 24 din Constituţia României raportate la disp. art. 6 şi 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor omului cu referire la disp. art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE.

Având în vedere criticile formulate în susţinerea cererii de sesizare şi faţă de conţinutul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, Înalta Curte constată că prin excepţia invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de completare a unui text de lege pe care autorul excepţiei îl contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu şi Curţii Constituţionale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.

În analiza condiţiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ în cauză, întrucât, deşi este incontestabil că excepţia a fost invocată de către recurentul inculpat A., în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, admisibilitatea unei astfel de cereri impune însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Astfel, potrivit legii şi jurisprudenţei în materie, Înalta Curte constată, în raport de motivele în susţinerea legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, că prin problema ridicată nu se antamează, în realitate, o chestiune de constituţionalitate.

Din cele anterior expuse rezultă faptul că împrejurările invocate de recurentul A. vizează completarea legii, în concret aplicarea de către instanţe a dispoziţiilor alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, care, apreciind excepţia inadmisibilă, resping prin încheiere cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca urmare, criticile aduse de recurentul inculpat A. dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul ei propriu-zis in abstracto.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De aceea, astfel cum a fost invocată, excepţia de neconstituţionalitate contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960/30.12.2014.

Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la tranşarea unei probleme de completare în speţă a dispoziţiilor criticate.

Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

Drept urmare, se constată că, în mod judicios, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că, aspectele invocate de recurentul inculpat A. nu constituie chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, solicitându-se prin excepţia invocată o completare a prevederilor legale ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, soluţia dispusă prin încheierea recurată fiind legală.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 februarie 2022.