Police officer's conviction for kicking handcuffed detainee upheld; cassation appeal rejected as self-defense claim barred from review.

Şedinţa publică din data de 09 februarie 2022

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 847 din 21 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017, a fost condamnat inculpatul A. , la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, faptă prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplic art. 5 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. rap. art. 396 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, calculat conform art. 92 C. pen.

S-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen.

În baza art. 93 C. pen. s-a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere se respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta;

- b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- d) să comunice schimbarea locului de muncă.

- e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. s-a impus condamnatului să execute obligaţia prevăzută de lit. b) a art. 93 alin. (2), constând în aceea de a frecventa unul din programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus condamnatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, respectiv în cadrul Primăriei Ştefăneşti sau Consiliului Local Ştefăneşti.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. a fost aplicată pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În baza art. 397 alin. (1) şi art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi 1385 C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, cu sediul în jud. Argeş şi a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 2335,74 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 397 alin. (1) şi art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi 1385 C. civ. a fost admisă, în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B., domiciliat în jud. Argeş şi a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 27.000 de RON cu titlu de daune morale.

A fost respinsă cererea privind acordarea daunelor materiale ca nedovedită.

În temeiul art. 276 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON către partea civilă, reprezentând cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să achite către stat suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 1500 RON reprezintă cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale.

Cheltuielile judiciare constând în onorariul parţial avocat din oficiu în cuantum de 260 de RON - delegaţie nr. 2361/07.09.2017, au rămas în sarcina statului conform art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen. şi se vor plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A., care în calitate de agent de poliţie în cadrul Formaţiunii Ordine Publică a Poliţiei Oraşului Ştefăneşti, în seara zilei de 20.11.2011, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în sediul Poliţiei Oraşului Ştefăneşti l-a lovit pe numitul B., persoană condusă la sediul Poliţiei în scopul de a fi identificată pentru a fi sancţionată contravenţional, cu piciorul în abdomen, producându-i acestuia leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi au necesitat pentru vindecare 50 zile îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă, faptă prev. şi ped. de art. 296 alin. (2) C. pen. rap. art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.

Conform certificatului medico-legal, nr. 1315/14.12.2011, eliberat de SJ.M.L Argeş persoana vătămată a suferit leziuni traumatice care au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, acestea i-au pus viaţa în primejdie şi au fost produse prin lovire cu sau de un corp dur şi pot data din 20.11.2011.

Din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, nr. A5/9268/2016 încheiat de I.N.M.L. "Mina Minovici" rezultă că leziunile traumatice abdominale, care au pus în primejdie viaţa victimei, au fost produse cu un corp dur, în seara zilei de 20.11.2011.

Împotriva sentinţei au declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, inculpatul A. şi partea civilă B., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Parchetul a invocat motivul de nelegalitate constând în aplicarea de către instanţa de fond a unei pedepse sub minimul special, întrucât pentru infracţiunea de purtare abuzivă limitele speciale ale pedepsei se încadrează între 2 ani şi 8 luni închisoare şi 9 ani şi 4 luni închisoare.

Apelanta parte civilă a criticat modalitatea de individualizare a pedepsei şi a modalităţii de executare. Sub aspectul laturii civile, a solicitat majorarea daunelor morale, acordarea daunelor materiale şi acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei de la dosar.

Apelantul inculpat A. a solicitat, în baza art. 16 lit. b) şi d) C. pen., achitarea sa, pe de o parte, pentru că infracţiunea nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, iar pe de altă parte, pentru că există o cauză de neimputabilitate, şi anume, legitima apărare, fata de comportamentul necorespunzător al persoanei vătămate.

În subsidiar, în măsura în care se va reţine fapta în sarcina inculpatului, a solicitat sa fie avuta în vedere provocarea sau legitima apărare.

Prin decizia penală nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, cu majoritate, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, împotriva sentinţei penale nr. 847/21.07.2020 pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia Penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, a fost majorată pedeapsa principală la care a fost condamnat inculpatul A. de la 2 ani şi 6 luni, la 2 ani şi 8 luni închisoare.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea civilă B., împotriva aceleaşi hotărâri.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul-inculpat şi apelantul-parte civilă au fost obligaţi la plata sumei de câte 600 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 217,00 RON a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi a rămas în sarcina statului.

Analizând actele dosarului, în raport de motivele de apel şi din oficiu, sub toate aspectele de drept şi de fapt, conform art. 417 C. proc. pen., Curtea, în majoritate, a constatat că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi a apreciat că fapta inculpatului A., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă.

Curtea a reţinut astfel că, în data de 20.11.2011, anterior conducerii persoanei vatamate B. la sediul politiei pentru a fi identificat, inculpatul A. l-a ajutat pe colegul său, agentul de poliţie A., să îl încătuşeze pe B.. Echipajul de poliţie fusese sesizat cu privire la faptul că, în magazinul "C." un bărbat aflat în stare de ebrietate face scandal. Primul agent care s-a deplasat în zona unde fusese sesizată fapta de tulburare a ordinii şi liniştii publice a fost D., care s-a apropiat de bărbatul aflat în stare de ebrietate pentru a-l calma. Prezenţa poliţistului l-a iritat şi mai tare pe numitul B., motiv pentru care 1-a întrebat pe un ton răstit ce caută acolo, apoi cu pumnul drept a încercat să-l lovească în faţă. Poliţistul s-a ferit şi astfel persoana vătămată l-a nimerit cu pumnul în umărul stâng. Agentul de poliţie D. a pus persoana vătămată la pământ, prin secerare, şi a imobilizat-o încercând să-i pună cătuşele.

Agentul de poliţie A. a fost anunţat de către martorul E. despre faptul că cel care face scandal 1-a lovit pe poliţistul care s-a deplasat la faţa locului, astfel încât inculpatul s-a deplasat către magazinul respectiv şi l-a ajutat pe colegul său să-1 încătuşeze pe numitul B., încercând în acelaşi timp să afle cum se numeşte acesta. Agenţii de poliţie l-au introdus pe numitul B., încătuşat, în maşina echipajului, îndreptându-se spre sediul poliţiei cu scopul de a-l identifica şi a-l sancţiona contravenţional. Pe parcursul deplasării către sediul poliţiei, conform declaraţiilor agentului de poliţie D., persoana vătămată a fost agresivă, atât fizic, cât şi verbal, se zbătea, încerca să dea în poliţişti, cu toate că era încătuşat cu mâinile la spate.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt anterioară conducerii persoanei vătămate la secţia de poliţie, Curtea a reţinut faptul că nu s-a întocmit dosar penal pentru săvârşirea vreunei infracţiuni de ultraj. Declaraţiile testimoniale confirmă că persoana vătămată, aflată în stare de ebrietate, se manifesta recalcitrant şi s-a opus imobilizării, încercând chiar să îl lovească pe un poliţist cu pumnul, care s-a ferit, astfel încât a fost nimerit în umărul stâng. S-a mai reţinut că probele administrate atestă ca persoana vătămată era turbulentă, însă situaţia a fost controlată şi putea fi, în continuare, controlată în mod legal de agenţii de poliţie prin folosirea forţei fizice astfel încât să nu ducă la rănirea sau vătămarea integrităţii corporale a celui imobilizat.

Curtea a mai reţinut că, la secţia de politie, în cele câteva minute în care inculpatul A. a rămas singur cu persoana vătămată, întinsă pe podea, agentul de poliţie a lovit-o cu piciorul în zona abdominală, provocându-i leziunile atestate de certificatul medico-legal nr. 1315 din 14.12.2011 emis de SJML Argeş.

Întrucât victima, care a prezentat semne de violenţă în zona abdominală, s-a aflat în custodia organului de ordine publică, iar din sediul secţiei a ieşit cu aceste leziuni, probele administrate excluzând ipoteza producerii leziunilor abdominale anterior deplasării la sediul poliţiei şi ipoteza producerii după externarea de la U.P.U., este prezumată legal responsabilitatea organului de ordine publică de vătămare a integrităţii corporale, dacă nu se face dovada contrară. În speţă, proba contrară nu s-a făcut. Agentul de poliţie A. nu a negat agresiunea, motivând ca persoana vătămată l-a prins de piciorul stâng şi l-a tras de picior pentru a-l muşca, moment în care inculpatul a lovit-o cu piciorul drept, în apărare.

Pentru a determina dacă există legitimă apărare, trebuie avute în vedere împrejurările de fapt în care s-a produs atacul şi proporţionalitatea între apărare şi atac.

Contrar opiniei instanţei de fond, Curtea a reţinut că ipoteza invocată în apărare este veridică, în sensul că este posibil ca o persoană întinsă pe podea să încerce să muşte de picior o persoană aflată în poziţie verticală, însă această situaţie nu poate fi încadrată în "stare de legitimă apărare" - ca circumstanţă atenuantă sau cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei, pentru următoarele motive:

Susţinerile referitoare la săvârşirea faptei în stare de legitimă apărare nu pot fi reţinute având în vedere mecanismul de producere a leziunilor, menţionat în actele medicale, coroborate cu declaraţia inculpatului şi a persoanei vătămate. victima se afla întinsă pe podea aşezată pe partea dreaptă, inculpatul stătea în picioare şi a lovit victima cu piciorul, în zona abdomenului, lovitura fiind de o intensitate suficient de ridicată încât să determine ruperea intestinului subţire. Faţă de poziţia victimei (întinsă pe jos), s-a apreciat că prinderea cu mâinile de piciorul inculpatului nu a prezentat un pericol suficient de mare încât să reprezinte un "atac" în sensul disp. art. 19 C. pen., care să justifice o apărare proporţională. Inculpatul se afla în picioare, deci în poziţie dominantă, cu posibilităţi mai largi de acţionare faţă de victima aflată în stare de ebrietate, cu tulburări de echilibru încât nu se mai putea ţine pe picioare.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere este starea victimei, care era agitată, fiind dovedit faptul că a continuat să se manifeste violent pe parcursul transportului cu maşina poliţiei şi la secţie. Totuşi, dată fiind vârsta înaintată (60 de ani) şi starea de ebrietate în care se afla persoana vătămată, aceasta era vulnerabilă, aflându-se într-o stare de agitaţie psiho-motorie specifică intoxicaţiei cu alcool. Astfel, Curtea a considerat că impulsul psihic care l-a determinat pe agentul de poliţie să o lovească a fost generat de atitudinea ofensivă a persoanei vătămate, însă nu se încadrează în disp art. 19 C. pen.. şi nici nu constituie un exces scuzabil, ci reprezintă mobilul infracţiunii. Conduita inculpatului nu a reprezentat o apărare justificată de necesitatea de a înlătura agresiunea prin muşcare, deoarece agresiunea putea fi evitată fie prin retragerea fermă a piciorului, fie printr-o lovitură proporţională cu gravitatea atacului şi, ulterior imobilizarea şi reîncătuşarea victimei. Or, în speţă, se observă disproporţia vădită între gravitatea atacului şi gravitatea leziunilor produse de lovitura aplicată de inculpat în zona abdomenului victimei, leziunile necesitând pentru vindecare 50 zile de îngrijiri medicale şi fiind de natură să-i pună în primejdie viaţa. Pentru a pune o persoană în imposibilitate de a se manifesta agresiv sau pentru autoapărare, agenţii de poliţie pot folosi forţa fizică, însă procedura privind imobilizarea persoanelor recomandă evitarea aplicării loviturilor în zone vitale şi cu intensitate exagerată de natură a provoca vătămarea gravă a integrităţii corporale. Mai mult, victima se afla în custodia poliţiei, în biroul formaţiunii ordine publică, prin urmare agenţii de poliţie răspundeau pentru supravegherea sa şi aveau obligaţia de a se abţine de a o supune la rele tratamente.

Or, atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii şi constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 CEDO.

În acest sens s-a făcut trimitere la cauzele împotriva României, în care relele tratamente au fost provocate de agenţi de poliţie (aşa-numitele cazuri de "violenţă poliţienească") şi sancţionate de CEDO respectiv, Bursuc c. României din 2004, Pantea c. României (2003), Cobzaru c. României (2007), F. c. României (2004), G. împotriva României din 2016.

În speţă, s-a apreciat că e dovedită dincolo de orice dubiu modificarea stării fizice a persoanei vătămate B. din momentul intrării sale în secţia de poliţie şi starea acesteia din momentul internării în spital la secţia chirurgie - care relevă existenţa leziunilor traumatice abdominale, după cum şi că aceste leziuni i-au fost provocate în seara zilei de 20.11.2011, în secţia de poliţie, prin lovire.

Ansamblul probator relevă că în secţia de poliţie a avut loc un singur incident în care s-a folosit forţa fizică faţă de persoana vătămată, în biroul formaţiunii ordine publică, în intervalul de câteva minute în care a fost prezentă victima şi unul dintre agenţii de poliţie.

Fiind cert că leziunile constatate la spital în seara zilei de 21.11.2011 au fost provocate în secţia de poliţie şi că, aici, a existat un singur incident în care s-a folosit forţa fizică faţă de victimă, de către inculpatul A., în mod corect a arătat instanţa de fond că în acest incident i-au fost provocate victimei leziunile.

În ceea ce priveşte motivele de apel ale părţii civile privind reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare, Curtea a reţinut, în acord cu instanţa de fond, aspectele relative la gravitatea faptei reflectate în numărul de zile de îngrijiri medicale care a fost mare, însă nu într-atât încât să provoace modificări ireversibile persoanei vătămate în starea sa fizică. S-a mai reţinut că agresivitatea inculpatului a fost generată de comportamentul victimei, însă în exercitarea profesiei inculpatul trebuia să dea dovadă de echilibru, iar acţiunea sa a fost un răspuns violent manifestat într-un cadru care deja nu mai reclama decât aplicarea legii iar nu folosirea forţei atâta timp cât persoana vătămată se afla în custodia poliţiei, la secţie. Curtea a considerat că motivul pentru care inculpatul a săvârşit infracţiunea (atitudinea agresivă a persoanei vătămate) constituie o circumstanţiere a intenţiei şi contribuie la individualizarea sancţiunii penale.

Sub aspectul cuantumului pedepsei, s-a reţinut întemeiat aspectul de nelegalitate invocat de Parchet, în sensul că instanţa de fond a aplicat inculpatului A. o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, faptă prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplic art. 5 C. pen.

Întrucât, pentru infracţiunea de purtare abuzivă, în condiţiile punerii în primejdie a vieţii, prev. de art. 296 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., limitele speciale ale pedepsei se încadrează între 2 ani şi 8 luni - minimul special şi 9 ani şi 4 luni închisoare - maximul special, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului A. de 2 ani şi 6 luni închisoare se situează sub minimul ei special.

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că apelul părţii civile vizează acordarea daunelor materiale, majorarea cuantumului daunelor morale şi acordarea sumei reprezentând onorariu avocat.

Curtea a apreciat că doar prejudiciul moral invocat de persoana vătămată este cert, fiind inerent actelor de violenţă fizică, dar prejudiciul material nu este cert şi probat. Astfel, partea civilă a solicitat contravaloarea cheltuielilor efectuate cu transportul şi medicamentaţia, fiind audiaţi doi martori pe aceste aspecte, martora H. evaluând cheltuielile totale la suma de 250-350 milioane ROL. Costul transporturilor nu a putut fi indicat de martora I., care a declarat că s-au deplasat de mai multe ori la spital, dar nu poate aprecia costul total al acestor cheltuieli. În ceea ce priveşte costul medicamentaţiei, în mod întemeiat a fost admisă acţiunea civilă exercitată de Spital Judeţean de Urgenţă Piteşti, care a depus înscrisuri privind cheltuielile efectuate, fiind posibil ca aceste despăgubiri să fie cerute de două ori, costul medicamentelor putând fi compensat de casa de asigurări de sănătate.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de către partea civilă B., acestea se disting de cele materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009. Astfel, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a reţinut de asemenea drept criteriu în materia despăgubirilor morale echitatea, care are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Astfel Curtea a apreciat că, în cauză instanţa de fond a făcut o evaluare obiectivă a acestor daune, neimpunându-se majorarea lor, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei. Suma acordată pentru prejudiciul moral, de 27.000 RON, este judicios stabilită în raport de suferinţele efective ale persoanei vătămate, (50 de zile de îngrijiri medicale), reţinând că leziunile i-au pus în primejdie viaţa, însă partea civilă nu a rămas cu sechele.

De asemenea, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, câtă vreme instanţa de fond s-a pronunţat pe acest aspect, acordând părţii civile suma de 1000 RON reprezentand onoorariu avocat.

Împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 19 aprilie 2021 (data poştei fila x) inculpatul A. a declarat recurs în casaţie.

În motivarea scrisă a cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. în sensul că a fost condamnată pentru o faptă neprevăzută de legea penală, solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în principal achitarea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.

S-a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen. susţinând că nu a agresat partea vătămată în sensul arătat în hotărârea de condamnare.

Inculpatul solicită să fie luată în considerarea declaraţia sa în raport cu cea a victimei, având în vedere şi starea de ebrietate a acesteia la momentul respectiv.

Totodată susţine că şi motivarea opiniei separate (prin care s-a apreciat că se impune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 19 din C. pen.), poate fi circumscrisă motivelor de recurs în casaţie.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 8 şi s-a fixat termen la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea recurentului inculpat A. şi a părţilor civile B. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti şi desemnarea unui apărător din oficiu pentru recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, în esenţă, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casaţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în considerarea cazului menţionat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalităţii, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel legiuitorul prevăzând expres şi limitativ în disp. art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 447 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susţinerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casaţie anterior menţionat, recurentul inculpat A.. a susţinut că, în cauză, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., pentru că nu a agresat partea vătămată, respectiv achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 19 din C. pen.

În acest sens, a solicitat să fie avută în vedere declaraţia sa în raport cu cea a victimei, având în vedere şi starea de ebrietate a acesteia la momentul respectiv.

În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt.

Referitor la susţinerile recurentului inculpat, în sensul interpretării şi analizării prin prisma pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. atât a elementelor constitutive a infracţiunii cât şi a formei de vinovăţie, Înalta Curte reţine că, expresia "în condiţiile legii" este lămurită pe deplin de prevederile textelor de lege succed, cu referire la prevederile art. 434 C. proc. pen., în care sunt menţionate hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) ce vizează cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Recursul în casaţie declarat de inculpatul A. vizează cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, aceasta solicitând achitarea sub aspectul reţinerii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., Înalta Curte constată că motivul invocat de inculpat cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie doar formal cazului de recurs în casaţie indicat.

În realitate, inculpatul A. solicită pe calea recursului în casaţie de faţă analizarea circumstanţelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate şi, pe cale de consecinţă, a stabilirii formei de vinovăţie, ceea ce excede limitelor judecăţii în această cale de atac extraordinară. Or, Înalta Curte poate examina cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi să verifice exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că, aspectele invocate de apărare privind lipsa formei de vinovăţie cerută de lege şi care ar putea antrena răspunderea penală a inculpatului, ţine de temeinicia hotărârii şi nu pot fi analizate în această cale de atac.

Recursul în casaţie nu are ca scop remedierea unei greşite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, astfel că, instanţa de casare nu judecă litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. Cu alte cuvinte, recursul în casaţie are ca finalitate verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi interpretări ale normei ce reglementează cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., rezultă că nu este posibilă o extindere a verificărilor şi la elementele ce ţin de latura subiectivă a faptei, textul limitând analiza instanţei de control judiciar în calea de atac extraordinară doar la elementele ce ţin de latura obiectivă a infracţiunii.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv şi va analiza criticile inculpatului în legătură cu împrejurările faptice reţinute.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. în calitate de agent de poliţie în cadrul Formaţiunii Ordine Publică a Poliţiei Oraşului Ştefăneşti, în seara zilei de 20.11.2011, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în sediul Poliţiei Oraşului Ştefăneşti l-a lovit pe numitul B., persoană condusă la sediul Poliţiei în scopul de a fi identificată pentru a fi sancţionată contravenţional, cu piciorul în abdomen, producându-i acestuia leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi au necesitat pentru vindecare 50 zile îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă, faptă prev. şi ped. de art. 296 alin. (2) C. pen. rap. art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.

Potrivit art. 296 alin. (1) şi (2) C. pen., infracţiunea de purtare abuzivă constă în,,(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. (2) Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiunea ale cărei limite speciale se majorează cu o treime."

În cauză, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de purtare abuzivă, faptă prev. şi ped. de art. 296 alin. (2) C. pen., se reţine că elementul material în cazul variantei agravate a infracţiunii constă în acţiunea de ameninţare, lovire sau exercitarea altor violenţe asupra victimei de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată a infracţiunii o reprezintă consecinţele negative care se produc în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unităţii la care îşi desfăşoară activitatea făptuitorul, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăşi comiterea faptei (ex re).

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei, lezând prestigiul unităţii şi persoana vătămată.

De aceea, contrar susţinerilor recurentului, fapta astfel cum a fost reţinută, întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii de purtare abuzivă.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin recursul în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticii formulată pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiilor faptice constatate şi reţinute de instanţa inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurentă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme apreciind că, din situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe în hotărârile pronunţate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă pentru care inculpatul a fost condamnat.

Drept urmare, criticile invocate de recurentul inculpat sunt neîntemeiate şi, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 februarie 2022.