Recidivism penalty consolidation limited to unexecuted remainder; non-applicability of detention compensation to pre-legislation conditional releases

Şedinţa publică din data de 08 februarie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 589 din 21.04.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. în condiţiile art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. cetăţenie română, cu antecedente penale, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen. şi art. 79 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 67 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 1 an. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 41 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1505/20.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1077/04.09.2013 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 40 alin. (1) raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii de faţă este concurentă cu infracţiunea de evaziune în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. 1969 prin sentinţa penală nr. 338/29.11.2017 a Tribunalul Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj.

A fost menţinută pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. 1969 aplicată prin sentinţa penală nr. 338/29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 43 alin. (1) din C. pen. cu referire la Decizia nr. 22/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată în cauză la pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare rezultând pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare, ce se va executa în regim de detenţie, conform art. 60 din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (1), (3) lit. a) raportat la art. 67 şi la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, executare ce va începe conform art. 68 lit. c) din C. pen.. În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen. şi la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsa accesorie, ce se execută conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) din C. proc. pen. cu referire la art. 40 alin. (3) din C. pen. şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 cu modificările şi completările ulterioare, s-a dedus din pedeapsa finală aplicată perioada executată din data de 12.09.2013 până în data de 16.06.2015 şi respectiv din data de 02.11.2020 la zi.

În temeiul art. 585 raportat la art. 555 din C. proc. pen., a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 338 din 29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A din 01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform sentinţei, după rămânerea definitivă a acesteia.

Prin încheierea din 18 mai 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 278 din C. proc. pen., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul sentinţei penale nr. 589/21.04.2021 pronunţată în dosar nr. x/2020, în sensul înlăturării din paragraful 1 a menţiunii cu privire la prevederile art. 43 alin. (5) din C. pen. şi art. 79 alin. (3) din C. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Judecătoria Cluj-Napoca a reţinut următoarele:

În procedura de cameră preliminară, prin încheierea penală nr. 524/CP din 23.07.2020, definitivă prin necontestare, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecăţii (dosarul nr. x/2020).

Judecarea cauzei în primă instanţă s-a făcut potrivit procedurii recunoaşterii învinuirii, conform prevederilor art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 375 din C. proc. pen., întrucât, anterior începerii cercetării judecătoreşti, în şedinţa publică din 23 martie 2021, prezent personal în stare de deţinere, ulterior predării sale de către autorităţile elene în vederea executării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 415/2017 al Tribunalului Cluj, inculpatul A., asistat de către avocaţii ales, a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată şi vinovăţia, solicitând soluţionarea pricinii în baza probelor ce s-au administrat exclusiv în cursul urmăririi penale.

Analizând materialul probator administrat pe parcursul procesului penal din perspectiva prevederilor art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (1), (2) şi 10 din C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că, în data de 31 august 2018, în jurul orei 02:40, inculpatul a condus autovehiculul marca x cu numărul de înmatriculare x pe strada x 1 Mai din municipiul Cluj-Napoca, având la ora 03:20 o alcoolemie de 1,97 g/l în sânge, refuzând a doua probă.

Având în vedere ansamblul materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, instanţa de fond a apreciat, din perspectiva prevederilor art. 103 şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. că, în cauză, există suficiente probe directe şi indirecte, precise, necontestate şi complete, probe legal administrate şi convingătoare (cauza Telfner c. Austriei), concordante, care toate coroborate converg spre convingerea că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în data de 31 august 2018, în jurul orei 02:40, a condus autovehiculul marca x cu numărul de înmatriculare x pe strada x 1 Mai din municipiul Cluj-Napoca, având la ora 03:20 o alcoolemie peste limita legală de 0,80 g/l alcool pur în sânge, respectiv de 1,97 g/l în sânge, refuzând a doua probă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.

Pentru a stabili în concret pedeapsa, instanţa a avut în vedere că sancţiunea penală reprezintă o măsura de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, iar scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni; instanţa a avut în vedere şi de faptul că, prin executarea pedepsei, se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire sociala, fără însă ca executarea pedepsei să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana inculpatului.

Aşadar, în procesul de individualizare judiciară şi dozare a pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea comisă, instanţa de fond s-a raportat la gravitatea faptei săvârşite şi periculozitatea inculpatului, având în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 din C. pen., constând în împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedentele penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, raportându-se la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de textul incriminator (închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda penală), reduse cu o treime din perspectiva prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte gradul de pericol social al infracţiunii comise, instanţa s-a raportat la întreaga activitate infracţională, apreciind că acesta este unul mediu spre ridicat, chiar daca infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. este una de pericol abstract, legiuitorul prezumând pericolul acesteia, în contextul în care inculpatul, pe fondul consumului de alcool, s-a urcat la volanul autovehiculului pe care l-a condus pe drumurile publice din municipiul Cluj-Napoca, pe timp de noapte, când gradul de oboseală este ridicat, iar aptitudinile conducătorului auto de a conduce în condiţii de siguranţă şi securitate sunt diminuate, pe o distanţă destul de lungă, fără a putea oferi explicaţii plauzibile. Valoarea alcoolemiei depistate în sânge a fost una ridicată, de 1,97 g/l, ceea ce denota un consum ridicat de băuturi alcoolice anterior urcării la volan. Chiar dacă inculpatul nu a fost implicat în producerea vreunui eveniment rutier, acesta a fost depistat de către organele de poliţie întrucât a avut un comportament necorespunzător în trafic.

Un alt criteriu care a fost avut în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei a fost cel legat de persoana inculpatului. Instanţa de fond a apreciat că trebuie analizate atât aspectele care caracterizează persoana inculpatului anterior săvârşirii faptei ce face obiectul cauzei, pentru a se stabili dacă este vorba de o persoană cu predispoziţie spre adoptarea unui comportament infracţional, cât şi aspectele care rezultă în privinţa inculpatului din modul de săvârşire al faptei şi conduita ulterioară a acestuia, pentru ca atât cuantumul pedepsei, cât şi modalitatea de executare să ducă la atingerea scopului sancţionator şi preventiv al pedepsei. În acest sens, instanţa de fond a constatat ca inculpatul este o persoană matură, în vârsta de 51 de ani (48 de ani la data comiterii faptei), cetăţean român, având finalizate studiile superioare, nefiind căsătorit, însă având în întreţinere doi copii minori.

S-a reţinut că, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar, inculpatul nu se află la prima confruntare cu legea penală, acesta suferind mai multe condamnări penale începând din anul 2005 şi chiar pentru acelaşi gen de fapte (art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002). Astfel, cu toate că inculpatul a mai fost condamnat anterior şi a beneficiat de clemenţa acordată de către instanţele de judecată, prin aplicarea unui tratament sancţionator mai blând, constând în suspendarea condiţionată şi, ulterior, suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate şi, cunoscând consecinţele penale ale comiterii unor noi infracţiuni ulterior executării acestei pedepse, acesta nu a abandonat activitatea infracţională, dovedind astfel, pe de o parte, o anumită perseverenţă în comiterea de fapte ilicite, şi, pe de altă parte, că sancţiunile penale deja aplicate nu si-au atins scopul preventiv special.

Instanţa de fond a constatat că nici conduita procesuală a inculpatului nu a fost una pe deplin corespunzătoare atâta timp cât datele de la dosar indică faptul că acesta s-a sustras fazei de urmărire penală, abia, ulterior, în fata instanţei, acesta colaborând cu organele judiciare, recunoscând şi regretând fapta comisă. Pe de altă parte, s-a reţinut că, astfel cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar, începând cu anul 2018, inculpatul s-a stabilit legal în Grecia, Atena, desfăşurându-şi activitatea în cadrul societăţii în comandita pe care a înfiinţat-o în anul 2019, având ca obiect de activitate servicii de transport rutier, comerţ cu amănuntul de maşini şi alte activităţi de curatore clădiri şi curăţări industriale, fiind chiar administratorul societăţii.

Faţă de împrejurările mai sus menţionate, în contextul în care infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală este una de pericol, constând tocmai în aceea că legea a stabilit că a conduce un autovehicul cu o alcoolemie de peste 0,80 gr %0 constituie infracţiune, iar pericolul unei astfel de fapte este unul obiectiv, legal şi efectiv, instanţa nu a apreciat oportun a valorifica în favoarea inculpatului exclusiv aspectele personale pozitive, în contextul în care numărul infracţiunilor de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului este în creştere, ceea ce implică din partea instanţelor de judecată aplicarea unor sancţiuni mai severe pentru sancţionarea şi reeducarea celor vinovaţi de comiterea unor astfel de infracţiuni.

S-a considerat că împrejurările care caracterizează fapta comisă imprimă acesteia un grad de pericol social mediu spre ridicat, iar, pe de altă parte, aspectele personale pozitive ce îl caracterizează pe inculpat nu pot fi privite izolat sau unilateral, ci în contextul celorlalte criterii menţionate anterior, astfel încât instanţa de fond a apreciat că amenda penală, ca sancţiune aplicabilă inculpatului, nu este aptă de a satisface scopul preventiv special al pedepsei.

Pentru considerentele expuse, constatând că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune în sensul art. 15 din C. pen., îndeplinind condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în condiţiile art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., apreciind că această pedeapsă va constitui un avertisment suficient pentru inculpat de a nu mai săvârşi fapte cu caracter penal în viitor şi care corespunde, sub aspectul naturii şi cuantumului mai apropiat de limita minimă specială redusă, scopului sancţionator şi preventiv (special şi general) prescris de prevederile art. 3 din Legea nr. 254/2013, dar şi dublului caracter al pedepsei, coercitiv şi corectiv.

În vederea completării represiunii rezultate din pedeapsa principală stabilită, în temeiul art. 67 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i), alin. (3) din C. pen., instanţa de fond i-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice, şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, având în vedere gravitatea şi natura infracţiunii comise, dar şi predispoziţia inculpatului de a comite infracţiuni, precum şi aspectul că această condamnare conduce la o stare de nedemnitate pentru exercitarea acestor drepturi, activităţile interzise presupunând în primul rând responsabilitate civică, încrederea publică sau exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă de 1 an.

Pentru aceleaşi raţiuni, în temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 41 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1505/20.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1077/04.09.2013 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 40 alin. (1) raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunea de evaziune în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. din 1969 prin sentinţa penală nr. 338/29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj.

S-a menţinut pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. din 1969 aplicată prin sentinţa penală nr. 338/29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 43 alin. (1) din C. pen., cu referire la Decizia nr. 22/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată în cauză la pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare, ce se va executa în regim de detenţie, conform art. 60 din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (1), (3) lit. a) raportat la art. 67 şi la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani, executare ce va începe conform art. 68 lit. c) din C. pen.. În temeiul art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen. şi la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsa accesorie, ce se execută conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) din C. proc. pen. cu referire la art. 40 alin. (3) din C. pen. şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 cu modificările şi completările ulterioare, s-a dedus din pedeapsa finală aplicată perioada executată din data de 12.09.2013 până în data de 16.06.2015 şi respectiv din data de 02.11.2020 la zi.

Împotriva sentinţei penale nr. 589 din 21.04.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a declarat apel inculpatul A., solicitând desfiinţarea sentinţei atacate şi, în principal, condamnarea la pedeapsa amenzii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen. şi, în subsidiar, recontopirea pedepsei aplicate în cauză cu pedepsele aplicate prin hotărârile de condamnare anterioare, dându-se eficienţă dispoziţiilor vechiul C. pen.

Apelantul a apreciat că pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni este excesivă, în raport de circumstanţele concrete în care a fost comisă fapta, dar şi în raport de persoana sa, solicitând aplicarea pedepsei amenzii penale.

Cu privire la solicitarea formulată în subsidiar, printre altele, recurentul a susţinut că modalitatea în care instanţa de fond a procedat la contopirea pedepselor conform actualului Cod este una nelegală, deoarece, la aplicarea tratamentului sancţionator al recidivei postcondamnatorii, s-a cumulat aritmetic pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune cu pedeapsa anterioară în integralitatea sa, iar nu cu restul rămas neexecutat, contrar dispoziţiilor exprese ale art. 43 alin. (1) din C. pen., conform cărora, dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, restul rămas neexecutat din prima pedeapsă urmează a se raporta la momentul comiterii infracţiunii care formează termenul al doilea, iar nu în raport de momentul la care este judecată această infracţiune şi se calculează pedeapsa rezultantă, inculpatul aflându-se în executarea pedepsei închisorii în perioada 12.09.2013-16.06.2015 (1 an, 9 luni şi 4 zile). Respectând pe deplin această modalitate de calcul, se ajunge la pedeapsa rezultantă de 3 ani, 3 luni şi 4 zile.

Analizând sentinţa atacată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate, precum şi din oficiu, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi necontestată de inculpatul A. (care s-a prevalat de dispoziţiile art. 374 alin. (4), art. 375 din C. proc. pen.), în sensul că acesta, la data de 31 august 2018, în jurul orei 02:40, a condus autovehiculul marca x cu numărul de înmatriculare x, prin Piaţa 1 Mai din municipiul Cluj-Napoca, având o alcoolemie de 1,97 gr./l alcool pur în sânge, la ora 03:20, refuzând cea de-a doua probă, constatându-se că fapta realizează elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.

Instanţa de apel a constatat că solicitarea inculpatului, din petitul principal, referitoare la aplicarea unei amenzi pentru fapta reţinută în sarcina sa, nu este întemeiată. În acest sens, s-a reţinut că inculpatul a fost condamnat de mai multe ori la pedeapsa închisorii cu suspendare condiţionată sau cu executarea în regim de detenţie, iar executarea acestor pedepse nu au condus la reeducarea sa. Pe de altă parte, inculpatul, deşi a fost condamnat de mai multe ori pentru diverse infracţiuni şi avea cunoştinţă de gravitatea faptei sale, a condus autoturismul menţionat mai sus la o oră târzie din noapte, având o alcoolemie de 1,97 gr. %0 alcool pur în sânge, cu mult peste limita ca fapta să constituie infracţiune (0,80 gr. %0), sens în care, şi sub acest aspect, s-a apreciat că nu se impune aplicarea unei pedepse cu amenda.

În schimb, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului promovat de inculpat în ceea ce priveşte petitul subsidiar, respectiv modalitatea de contopire a pedepselor.

S-a reţinut că, potrivit art. 43 alin. (1) din C. pen., dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată că executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

În cauză, instanţa de fond, în mod greşit, a contopit întreaga pedeapsă rezultantă anterioară, de 3 ani şi 8 luni închisoare, cu pedeapsa aplicată inculpatului în prezenta cauză, deşi, până la data comiterii infracţiunii care face obiectul prezentei cauze, inculpatul a executat în perioada 12.09.2013 - 16.06.2015, 1 an, 9 luni şi 4 zile, fapta fiind comisă la data de 31.08.2018, sens în care instanţa de fond trebuia să stabilească restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, la care să fie adăugat pedeapsa aplicată inculpatului în prezenta cauză, potrivit art. 43 alin. (1) din C. pen.

Apărătorul ales al inculpatului, prin motivele de apel, a arătat în mod greşit că pedeapsa rezultantă care ar urma să fie executată de inculpat ar fi de 3 ani, 3 luni şi 4 zile, întrucât inculpatul a executat, în perioada 12.09.2013 - 16.06.2015 din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 338 din 29.11.2017 al Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj, 1 an, 9 luni şi 4 zile, astfel încât restul de pedeapsă rămas de executat este de 1 an, 10 luni şi 26 zile, contopit cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni aplicată inculpatului în prezenta cauză, ceea ce conduce la o rezultantă este de 3 ani, 4 luni şi 26 zile.

Având în vedere că instanţa de fond în mod greşit a contopit pedeapsa anterioară aplicată inculpatului cu pedeapsa aplicată acestuia în prezenta cauză, şi nu cu restul de pedeapsă rămas de executat, aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus, prin decizia penală nr. 1042/A din 11 august 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 589 din 21.04.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desfiinţată în parte cu privire la modalitatea de contopire a pedepselor şi a pedepsei rezultante ce urmează să fie executată de către inculpat şi, pronunţându-se o nouă hotărâre, s-a constatat că restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. din 1969, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 338 din 29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048 din 01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj, este de 1 an, 10 luni şi 26 de zile, care a fost contopit cu pedeapsa aplicată inculpatului în cauză, de 1 an şi 6 luni închisoare, rezultanta fiind de 3 ani, 4 luni şi 26 zile, care va fi executată în regim de detenţie.

Potrivit art. 40 alin. (3) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 3 ani, 4 luni şi 26 de zile perioada executată, începând cu data de 02.11.2020, la zi.

În baza art. 585 raportat la art. 555 din C. proc. pen., a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 338 din 29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048 din 01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj, urmând să se emită un nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit deciziei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Împotriva deciziei penale nr. 1042/A din 11 august 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În motivarea căii de atac, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a arătat că pedeapsa ce ar fi trebuit să o execute era de 3 ani, 3 luni şi 4 zile, şi nu de 3 ani, 4 luni şi 26 zile cum a stabilit instanţa de apel.

În opinia recurentului, restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară a fost stabilit în alte limite decât cele prevăzute de lege, deoarece nu s-a ţinut cont de perioada considerată ca executată conform art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013, deşi efectul retroactiv al acestei dispoziţii a fost statuat prin deciziile nr. 7/2018 şi nr. 15/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În această modalitate de calcul a pedepsei, în condiţiile în care doar o parte a acesteia a fost contopită, devine imposibilă efectuarea celorlalte deduceri constând în câştigurile obţinute pe durata executării pedepsei anterioare, cum sunt zilele considerate ca executate din pedeapsa care a format primul termen al recidivei postcondamnatorii, sens în care s-a creat o situaţie juridică mai grea în propria cale de atac, inculpatul fiind singurul care a declarat apel.

S-a arătat că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în contextul cazului referitor la nelegalitatea pedepsei, când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege sau care rezultă din principiile de drept aplicabile. Pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu stabilirea şi aplicarea cuantumului pedepsei, cu încălcarea limitei minime sau maxime deduse din incidenţa tuturor cauzelor sau stărilor de reducere sau agravare a pedepsei ori din limitele pe care principiul non reformatio in pejus le generează (deciziile nr. 32/RC/2015, nr. 144/RC/2015, nr. 203/RC/2015, nr. 218/RC/2015, nr. 390/RC/2015, nr. 142/RC/2016, nr. 459/RC/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală).

Potrivit principiului non reformatio in pejus, inculpatului nu îi poate fi agravată situaţia, în propria cale de atac. Recurentul a arătat că este singurul care a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi, în acest context, al aplicării principiului non reformatio in pejus, instanţa de apel nu putea pronunţa o hotărâre defavorabilă sau care să îngreuneze situaţia singurului apelant. Verificând aceste dispoziţii legale şi făcând aplicarea acestora la speţa de faţă, rezultă că instanţa de apel, deşi a pronunţat o pedeapsă mai redusă faţă de cea stabilită de instanţa de fond, în drept a îngreunat situaţia apelantului, având în vedere că nu a efectuat şi operaţiunile de deducere a zilelor considerate câştigate, prin efectul legii executării pedepselor, fapt care a dus la crearea unei ficţiuni juridice, condamnatul având de executat în fapt mai mult, faţă de situaţia în care ar fi fost menţinută pedeapsa instanţei de fond, care ar fi permis scăderea zilelor considerate ca executate în baza Legii nr. 254/2013.

Pentru aceste motive, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi înlăturarea greşitei aplicări a legii, vizând aplicarea unei pedepse cu încălcarea pincipiului non reformatio in pejus, cu respectarea individualizării judiciare a pedepsei, astfel după cum s-a arătat anterior.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 noiembrie 2021, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie, constatându-se îndeplinite condiţiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

S-a reţinut în acest sens că decizia nr. 1042/A din 11 august 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori (dosarul nr. x/2020) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluţiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.. Deopotrivă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul inculpat a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Instanţa a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Conform jurisprudenţei instanţei supreme, cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. vizează înlăturarea nelegalităţilor care afectează limitele şi natura sancţiunii (pedepse principale, complementare, accesorii, măsuri educative). Aceste prevederi sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

Relativ la cele ce precedă, instanţa a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte verificarea aplicării dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii (art. 43 alin. (1) din C. pen.), recurentul susţinând că pedeapsa ce ar fi trebuit să o execute era de 3 ani, 3 luni şi 4 zile, şi nu de 3 ani, 4 luni şi 26 zile cum a stabilit instanţa de apel. În opinia recurentului, restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară a fost stabilit în alte limite decât cele prevăzute de lege, deoarece nu s-a ţinut cont de perioada considerată ca executată conform art. 551 din Legea nr. 254/2013.

Instanţa a reţinut că această critică nu presupune chestiuni de apreciere privind individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare, ci vizează strict efectuarea unei analize cu privire la modul de calcul al primului termen al recidivei poscondamnatorii.

. . . . . . . . . .

Înalta Curte reţine că examinarea cauzei în recurs în casaţie are o dublă limitare: pe de o parte, dispoziţiile ce reglementează soluţionarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu.

Din această perspectivă, examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că acest caz de casare este incident în situaţia unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale. Acest caz de recurs în casaţie este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, recidivă, circumstanţe atenuante sau măsuri educative. (...) o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracţiune (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 84/RC/2019).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul a susţinut că pedeapsa ce ar fi trebuit să o execute era de 3 ani, 3 luni şi 4 zile, şi nu de 3 ani, 4 luni şi 26 zile cum a stabilit instanţa de apel, întrucât restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară a fost stabilit în alte limite decât cele prevăzute de lege, nefiind avută în vedere perioada considerată ca executată conform art. 551 din Legea nr. 254/2013, deşi efectul retroactiv al acestei dispoziţii a fost statuat prin deciziile nr. 7/2018 şi nr. 15/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte reţine că, în speţă, prin sentinţa penală nr. 589 din 21.04.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. în condiţiile art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe. prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 1din C. pen.

În temeiul art. 41 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1505/20.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1077/04.09.2013 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 40 alin. (1) raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii de faţă este concurentă cu infracţiunea de evaziune în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. 1969 prin sentinţa penală nr. 338/29.11.2017 a Tribunalul Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj.

A fost menţinută pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b din C. pen. 1969 aplicată prin sentinţa penală nr. 338/29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048/A/01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul art. 43 alin. (1) din C. pen. cu referire la Decizia nr. 22/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată în cauză la pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare rezultând pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare, ce se va executa în regim de detenţie, conform art. 60 din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) din C. proc. pen. cu referire la art. 40 alin. (3) din C. pen. şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 cu modificările şi completările ulterioare, s-a dedus din pedeapsa finală aplicată perioada executată din data de 12.09.2013 până în data de 16.06.2015 şi respectiv din data de 02.11.2020 la zi.

Prin decizia penală nr. 1042/A din 11 august 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020, s-a constatat că restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 338 din 29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048 din 01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj, este de 1 an, 10 luni şi 26 de zile, care a fost contopit cu pedeapsa aplicată inculpatului în cauză, de 1 an şi 6 luni închisoare, rezultanta fiind de 3 ani, 4 luni şi 26 zile, care s-a dispus să fie executată în regim de detenţie.

Potrivit art. 40 alin. (3) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 3 ani, 4 luni şi 26 de zile perioada executată, începând cu data de 02.11.2020, la zi.

Referitor la susţinerea recurentului inculpat, în sensul că este incidentă în cauză Decizia nr. 7/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa observă că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 242/08 aprilie 2021 s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei Curţii Constituţonale menţionate anterior, printre altele, s-au reţinut următoarele:

"29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, a reţinut că (i) dispoziţiile art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 nu disting, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menţionate; (ii) evoluţia procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 169/2017 relevă, cu claritate, voinţa legiuitorului de a nu limita aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi de a nu limita acordarea măsurii compensatorii la instituţia liberării condiţionate, aplicabilă ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iii) modificările operate de legiuitor asupra formei iniţiale a proiectului, prin eliminarea reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiţionate şi includerea acestei reglementări în capitolul dedicat condiţiilor de detenţie, dar mai ales prin eliminarea referirii la liberarea condiţionată, reflectă voinţa acestuia de a nu restrânge aplicabilitatea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iv) excluderea persoanelor liberate condiţionat anterior din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, atunci când devin incidente dispoziţiile în materia revocării liberării condiţionate, ar contraveni voinţei legiuitorului, care rezultă din evoluţia procesului legislativ.

36. (...) cu privire la instituţia liberării condiţionate, Curtea reţine că aceasta poate fi împărţită în două etape, circumstanţiate în funcţie de situaţia persoanei condamnate, etape ce sunt delimitate de hotărârea judecătoriei prin care se dispune liberarea condiţionată/hotărârea tribunalului prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârii judecătoriei. Astfel, prima etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate aflate în executarea unei pedepse în cadrul unui penitenciar şi are în vedere îndeplinirea şi, subsecvent, verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 99 şi art. 100 din C. pen.. Cea de-a doua etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate, faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, aflată în termenul de supraveghere (...). După epuizarea termenului de supraveghere, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea acestuia, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

39. (...) Curtea constată că prima etapă a liberării condiţionate, ce presupune îndeplinirea condiţiilor legale şi verificarea îndeplinirii acestora, este indisolubil legată de plasarea fizică a condamnatului în cadrul unui penitenciar, fapt ce presupune restrângerea exerciţiului libertăţii individuale a persoanei condamnate. Cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate nu poate fi realizată decât de persoana care este privată de libertate, ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare a acesteia la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, şi care se află efectiv într-un loc de detenţie.

40. În ceea ce priveşte a doua etapă, Curtea apreciază că aceasta se circumscrie punerii în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit C. pen., prin hotărârea prin care s-a dispus liberarea condiţionată a persoanei condamnate. Această etapă nu are în vedere şi nu se referă la verificarea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate, aspect relevant în ceea ce priveşte prima etapă a liberării condiţionate. (...) Curtea constată că a doua etapă a liberării condiţionate este indisolubil legată de punerea în libertate a persoanei condamnate, numai în acest cadru putându-se vorbi de respectarea de către aceasta a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit C. pen.

41. Curtea constată, aşadar, că, din perspectiva reglementărilor în vigoare, pe lângă dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. pen., prima etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 254/2013, pe când cea de-a doua etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 253/2013.

46. (...) orice modificare sau completare adusă legii trebuie să păstreze legătura cu actul normativ modificat/completat, indiferent de amplasarea acesteia în ansamblul legii în cauză. Or, în condiţiile în care Legea nr. 254/2013 normează numai în sfera chestiunilor ce decurg sau ţin de starea de privare de libertate (survenită ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a unei hotărâri prin care se dispune o măsură preventivă privativă de libertate), concluzia logică ce decurge din interpretarea sistematică a acesteia este că dispoziţiile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare se circumscriu primei etape a liberării condiţionate, acestea reprezentând, în fapt, o altă modalitate de calcul ce trebuie avută în vedere la verificarea îndeplinirii condiţiei ce priveşte fracţiile de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate.

48. (...) având în vedere sfera normativă a Legii nr. 254/2013, Curtea apreciază că legiuitorul nu trebuia să realizeze precizarea expresă, în sensul că art. 551 se va aplica doar în cazul persoanelor care se află la momentul adoptării acestei dispoziţii într-un penitenciar. Această concluzie decurge logic, pe de-o parte, din obiectul de reglementare al legii modificate şi, pe de altă parte, din opţiunea legiuitorului de a legifera distinct, prin două acte normative separate, punerea în executare a acelor "instituţii"/"măsuri" care presupun restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, respectiv, punerea în executare a acelor "instituţii"/"măsuri" care se realizează prin alte procedee, care, deşi pot determina restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi fundamentale, nu produc efecte în sfera libertăţii individuale, în sensul restrângerii exerciţiului acesteia, pe de altă parte. A aprecia în mod contrar ar însemna că în cazul oricărei dispoziţii din Legea nr. 254/2013 legiuitorul ar trebui să facă precizări relative la persoanele care intră în sfera de aplicare a acesteia, ceea ce ar determina o îngreunare nejustificată a actului normativ, cu implicaţii asupra calităţii şi previzibilităţii normelor conţinute.

53. (...) Curtea reţine că, într-adevăr, forma iniţiatorului prevedea introducerea în Legea nr. 254/2013 a unor noi articole sau alineate în capitolul destinat "Liberării condiţionate", precum şi reglementarea distinctă a unor norme relative la procedura aplicabilă în materie. Legea nr. 169/2017 nu se limitează însă la introducerea în Legea nr. 254/2013 a articolului art. 551, fapt ce ar fi trebuit să determine instanţa supremă să realizeze o analiză de ansamblu a conţinutului normativ al actului pentru a determina voinţa legiuitorului.

Astfel, prin art. I pct. 2 din Legea nr. 169/2017, legiuitorul a dispus introducerea unui nou alineat, alin. (9), la art. 45 din Legea nr. 254/2013, în sensul că "este interzisă transferarea sau mutarea, pentru motive personale, la cererea persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, din condiţii corespunzătoare, în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în scopul de a beneficia de măsura compensatorie prevăzută la art. 551 alin. (1) şi (2)". Or, este evident că interdicţia reglementată de legiuitor are în vedere solicitările persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, care, relativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, nu era liberată condiţionat, ci se afla la locul de detenţie.

Totodată, art. V alin. (1) din Legea nr. 169/2017 dispunea în sensul că "în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Biroul evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi va deschide o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate în care vor fi consemnate clădirile în care a fost cazată pe parcursul pedepsei". Art. VI alin. (1) din acelaşi act normativ prevedea că "prevederile prezentei legi se aplică în mod corespunzător minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, precum şi minorilor care au executat pedepse în penitenciare potrivit Legii nr. 15/1968 privind C. pen. al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centrele de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu modificările ulterioare".

Potrivit art. VII din Legea nr. 169/2017, "pentru punerea în aplicare a prezentei legi, colegiile de conducere ale fiecărei instanţe vor lua măsuri de suplimentare temporară a completurilor de judecată, astfel încât propunerile de liberare condiţionată, formulate ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, să nu determine creşterea termenelor în care vor fi soluţionate".

54. Având în vedere toate aceste norme, Curtea apreciază că modalitatea de reglementare a dispoziţiilor anterior menţionate concură la ideea că voinţa legiuitorului nu a vizat aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017.

55. Un alt argument care susţine această concluzie este acela că din coroborarea prevederilor Legii nr. 254/2013 cu cele ale Legii nr. 169/2017 se pot decela, într-o manieră exhaustivă, competenţa şi atribuţiile fiecărui organ implicat în analiza şi evaluarea condiţiilor de detenţie pentru a se putea aplica măsura compensatorie prevăzută de art. 551 din Legea nr. 254/2013 la calculul fracţiei ce trebuie executată obligatoriu pentru a avea vocaţie la liberare condiţionată, precum şi etapele ce trebuie parcurse pentru ca instanţa judecătorească să fie învestită şi să se pronunţe referitor la dispunerea liberării condiţionate. Or, în cazul recalculării perioadei executate efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare, legea nu prevede o procedură ce trebuie urmată, în sensul reglementării organelor ce trebuie să dea relaţii în acest sens instanţei judecătoreşti, modalitatea de solicitare a acestor date, dacă această modalitate de calcul se aplică în cazul recidivei, al reabilitării etc. Curtea apreciază că în acest caz nu se poate reţine omisiunea de reglementare a legiuitorului, ci dimpotrivă exprimarea implicită a voinţei sale, ce transpare din întreg ansamblul legislativ, în sensul că acesta nu a urmărit aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017."

În speţă, s-a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1505/20.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1077/04.09.2013 a Curţii de Apel Cluj.

Prin sentinţa penală nr. 909/08 iunie 2015 pronunţată de Judecătoria Gherla, s-a dispus liberarea condiţionată a lui A., condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 1505/2012 a Judecătoriei Cluj Napoca. Aşa cum rezultă din copia de pe cazierul judiciar, recurentul A. a fost liberat condiţionat la data de 16 iunie 2015, momentul rămânerii definitive a sentinţei nr. 909/2015 pronunţată de Judecătoria Gherla.

Având în vedere cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242/08 aprilie 2021, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale, instanţa constată că prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare nu îi sunt aplicabile inculpatului A., care fusese liberat condiţionat la data de 16 iunie 2015, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 571 din 18 iulie 2017).

Relativ la cele ce precedă, se observă că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 338 din 29.11.2017 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 1048 din 01.10.2018 a Curţii de Apel Cluj, este de 1 an, 10 luni şi 26 de zile, întrucât acesta executase deja 1 an, 9 luni şi 4 zile închisoare.

Drept urmare, în temeiul art. 43 alin. (1) din C. pen., restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 1 an, 10 luni şi 26 de zile închisoare, a fost adăugat la pedeapsa aplicată inculpatului în cauză, de 1 an şi 6 luni închisoare, rezultanta fiind de 3 ani, 4 luni şi 26 zile.

Relativ la cele ce precedă, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1042/A din 11 august 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1042/A din 11 august 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 februarie 2022.