Scope of Art. 438(1)(7) CPP: Whether Exploiting a Minor’s Age and Lack of Sexual Awareness Constitutes “Impossibility to Express Will” Under the Rape Offense (Art. 218)

Şedinţa publică din data de 02 februarie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 64 din data de 17 februarie 2021 pronunţată de Judecătoria Târgu Cărbuneşti în dosarul nr. x/2020, în baza art. 220 alin. (2) şi alin. (5) lit. e) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, în baza art. 66 alin. (1) C. pen.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau funcţii publice, b) - dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, f) - dreptul de a fi tutore sau curator şi lit. n) - dreptul de a comunica cu victima B. pe o durată de 3 ani conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului aceleaşi drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 222 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul prevăzut de dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie, în final inculpatul A. urmând a executa pedeapsa de 3 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau funcţii publice, b) - dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, f) - dreptul de a fi tutore sau curator şi lit. n) - dreptul de a comunica cu victima B. pe o durată de 3 ani conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., precum şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi dispusă potrivit art. 65 C. pen.

S-a dedus din pedeapsa închisorii astfel stabilită, durata reţinerii şi a arestării preventive începând cu data de 02.09.2020, la zi. S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului A., dispusă prin încheierea nr. 5/03.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Tg. Cărbuneşti (mandat de arestare preventivă nr. 4/03.09.2020 emis de Judecătoria Tg. Cărbuneşti), prelungită ulterior inclusiv prin încheierea nr. 1/07.01.2021 pronunţată de Judecătoria Tg. Cărbuneşti în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii în sistemul naţional de date genetice şi judiciare a profilului lui genetic.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat telefonul mobil şi cartela - bunuri predate de inculpat şi ridicate de organele judiciare de urmărire penală, aşa cum se regăsesc individualizate în procesul-verbal încheiat la data de 02.09.2020.

S-a admis acţiunea civilă formulată de persoana vătămată B. şi a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Onorariile apărătorilor din oficiu au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Cărbuneşti şi inculpatul A..

Prin decizia nr. 1147 din 13 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Cărbuneşti împotriva sentinţei penale nr. 64 din data de 17 februarie 2021, pronunţate de Judecătoria Târgu Cărbuneşti în dosarul nr. x/2020, privind pe inculpatul A., s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale şi s-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului A., în pedepsele componente şi, rejudecând:

În baza art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau funcţii publice, b) - dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, f) - dreptul de a fi tutore sau curator şi lit. n) - dreptul de a comunica cu partea civilă minoră B. (domiciliată în judeţul Gorj, reprezentată legal de C. şi D., ambii domiciliaţi în judeţul Gorj), conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor menţionate mai sus, a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 222 alin. (1) C. pen., urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), f) şi n) C. pen. (dreptul de a comunica cu persoana vătămată B.), pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor menţionate mai sus, a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.

S-au menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa apelată, ce nu contravin celor dispuse prin decizie.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 64 din data de 17 februarie 2021, pronunţate de Judecătoria Târgu Cărbuneşti în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 422 C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel, respectiv de la data de 17 februarie 2021, la zi.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru intimata-parte civilă minoră B., în cuantum de 470 RON, respectiv onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat A., în cuantum de 868 RON, s-au suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie.

Dosarul având ca obiect cererea de recurs în casaţie formulată de către inculpatul A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub numărul de dosar x/2020

Prin motivele de recurs în casaţie, în esenţă, recurentul A. a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de viol, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Recurentul a considerat că pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de viol, actul sexual trebuie să fi fost comis prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Or, s-a apreciat că prin sintagma profitând de neputinţa victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, legiuitorul nu a avut în vedere starea de minoritate, căci pe aceasta a prevăzut-o distinct la art. 220 C. pen., ci împrejurări ce ţin de starea victimei, starea de inconştienţă, somn hipnotic, de alienaţie mintală, stare de intoxicare, de oboseală extremă etc.

Pe de altă parte, recurentul a apreciat că infracţiunea de act sexual cu un minor vizează tocmai întreţinerea de acte sexuale cu persoane care, ca şi regulă, nu au discernământul necesar şi, în consecinţă, nu îşi pot da consimţământul valabil la actul sexual. Astfel, a arătat că legiuitorul a incriminat actul sexual cu un minor când a avut în vedere raportat la vârstă că minorul nu are suficientă experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celui care ar încerca să-i exploateze naivitatea. De altfel, art. 220 alin. (2) C. pen. pedepseşte mai grav fapta săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.

De asemenea, a susţinut că persoana vătămată a avut reprezentarea a ceea ce semnifică biologic şi psihic un act sexual, astfel încât a luat o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză.

Astfel, pe calea recursului în casaţie recurentul a solicit să se verifice corespondenţa între elementele faptice reţinute în decizia recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol, prin prisma argumentelor anterior expuse.

Din perspectiva condiţiei de tipicitate a infracţiunii de viol, s-a apreciat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

S-a precizat că decizia este nelegală fiind condamnat pentru o infracţiune pe care nu a săvârşit-o.

Prin încheierea de admitere în principiu din 17 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată, la data de 2 februarie 2022.

Pentru dispune astfel, Înalta Curte a constatat că aspectele antamate de inculpat prin motivele de recurs în casaţie se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Încheierea de admitere în principiu a tranşat motivele referitoare la încadrarea juridică dată faptelor, cele referitoare la reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare, în sensul că acestea nu se încadrează în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi nici a vreunui alt caz de casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în limitele prevăzute de art. 447 şi art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, pe motive de nelegalitate, însă doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată.

În cauză, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, criticile formulate de recurentul A. referitoare la condamnarea pentru infracţiunea de viol, se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte poate cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel şi analizând, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

În speţă, prin decizia atacată, instanţa de control judiciar a reţinut că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, în materialitatea lor, se circumscriu infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. (victima este un minor) şi a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare.

Infracţiunea de viol se regăseşte în Capitolul VIII din C. pen., Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale şi presupune: Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: c) victima este un minor.

Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de viol, actul sexual trebuie să răspundă cerinţei existenţiale de a fi comis prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Prin urmare, elementul material se exprimă printr-o acţiune realizată în doi timpi: în primul, subiectul activ înfrânge rezistenţa victimei prin constrângere sau profită de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; în timpul doi, se comite actul sexual prevăzut în norma de incriminare. Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual poate fi fizică sau psihică (morală), după cum autorul urmăreşte înfrângerea rezistenţei fizice sau psihice (morale) a victimei. În orice caz, trebuie avut în vedere că cerinţa legii se referă la exercitarea constrângerii, şi nu la împotrivirea persoanei vătămate. Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la act sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale.

Potrivit textului incriminator, elementul material al infracţiunii de viol se mai poate realiza şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (constrângerea implicită). Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică ce răpeşte persoanei (bărbat sau femeie) posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa. În toate situaţiile însă, esenţial pentru existenţa infracţiunii este faptul că autorul a profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana pentru a întreţine actul sexual cu ea. În cazul infracţiunii de viol, urmarea constă în încălcarea, vătămarea efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei vătămate. Autorul infracţiunii de viol are reprezentarea că prin acţiunea sa va avea loc un act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare şi urmăreşte (doreşte) acest rezultat.

Pentru a fi incidentă agravanta de la alin. (3) lit. c) (victima este un minor), este necesar ca, pe lângă condiţia obiectivă a vârstei victimei, să fie îndeplinită şi condiţia subiectivă a cunoaşterii acestei situaţii de fapt de către făptuitor. Această condiţie subiectivă este realizată atunci când sunt probe temeinice că făptuitorul cunoştea vârsta victimei înainte de comiterea violului, fie ca urmare a unor relaţii de orice natură dintre aceştia, fie ca urmare a informaţiilor obţinute de făptuitor anterior comiterii faptei. (E., colectiv, Noul C. pen. comentat, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic).

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că se pot supune verificării instanţei critici cu privire la corespondenţa dintre fapta concretă cu descrierea conţinută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor . . . . . . . . . . . .Instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt. (Decizia nr. 222 din 19 mai 2021).

Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reţinut că fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată - constând în aceea că, în noaptea de 01/02 septembrie 2020 a condus persoana vătămată, în vârstă de 11 ani, la locuinţa sa, unde, profitând de lipsa capacităţii minorei de a-şi exprima un consimţământ valabil, datorită vârstei, pe care inculpatul o cunoştea, a întreţinut cu aceasta un act sexual oral - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzute de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen.

Prin decizia recurată s-a arătat că, profitând de lipsa capacităţii minorei de a-şi exprima un consimţământ valabil, datorită vârstei, pe care inculpatul o cunoştea, a întreţinut cu aceasta un act sexual oral . . . . . . . . . . .deşi a lipsit o rezistenţă fizică din partea persoanei vătămate, a existat o atitudine pasivă a inculpatului, de a profita de incapacitatea persoanei vătămate de a-şi manifesta voinţa, respectiv a profita de vârsta acesteia, lipsa de experienţă de viaţă, lipsa unei cunoştinţe concrete despre viaţa sexuală şi a sedus-o şi indus-o în eroare, speculând naivitatea acesteia pentru a întreţine acte sexuale.(...) persoana vătămată minoră nu avea cunoştinţă despre ceea ce înseamnă viaţa sexuală, iar inculpatul a speculat inocenţa acesteia, exprimându-se la un moment dat că "îi plac fetele virgine" şi "îi stârneşte curiozitatea", imaginându-şi diferite ipostaze pornografice cu aceasta, asigurând-o, totodată, că o să o iniţieze personal în viaţa sexuală.

Deopotrivă, instanţa de apel a mai reţinut că o altă tehnică de manipulare din partea inculpatului, în scopul convingerii minorei să întreţină relaţii sexuale a constat în specularea afecţiunii persoanei vătămate minore, deja formată faţă de inculpat, acesta creându-i persoanei vătămate percepţia că, activitatea sexuală este obligatorie pentru menţinerea relaţiei, în caz contrar, fiind nevoit să caute o alta persoană.

Instanţa de apel a mai subliniat că persoanei vătămate nicio persoană din familie nu i-a prezentat vreodată elemente legate de sexualitate şi nu i-a spus în ce constă activitatea sexuală, nu s-a informat şi nu deţine cunoştinţe legate de ce presupune începerea vieţii sexuale şi nu putea presupune ce înseamnă începerea vieţii sexuale.

Din decizia penală atacată rezultă şi că la o astfel de vârstă, ca cea prezentată de persoana vătămată minoră la momentul săvârşirii faptei, o persoană se află în imposibilitate obiectivă de a-şi exprima voinţa în mod valabil.

Totodată, Înalta Curte are în vedere aspectele reţinute de instanţa de apel referitoare la declaraţiile persoanei vătămate şi transcrierile convorbirilor telefonice din care rezultă cu certitudine că, aceasta i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că are vârsta de 11 ani. De altfel, declaraţia de nerecunoaştere a infracţiunii de viol, pentru care a fost trimis în judecată, constituie afirmaţii care au ca scop disculparea inculpatului de consecinţele penale ale faptei sale, fiind vădit pro causa.

Raportat la această bază factuală, instanţa de recurs constată că recurentul A. a susţinut în argumentarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în esenţă, că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) din C. pen., invocând că nu a cunoscut vârsta reală a persoanei vătămate la data săvârşirii infracţiunii şi că nu a profitat de vârsta şi lipsa de experienţă a acesteia.

Or, critica formulată de recurent este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, prin decizia din apel, instanţa a evidenţiat corespondenţa între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. (victima este un minor).

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că inculpatul a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă împotriva unei persoane vătămate minore, în vârstă de 11 ani, nu şi-a asumat consecinţele faptelor comise, care au produs consecinţe juridice unei alte persoane aducând atingere libertăţii şi integrităţii sexuale acesteia.

Referitor la susţinerea recurentului că nu a cunoscut vârsta reală a persoanei vătămate la data săvârşirii infracţiunii întrucât folosea un limbaj destul de matur, din care reieşea în mod clar că aceasta cunoştea ce semnifică activitatea sexuală şi că starea de minoritate a fost avută în vedere de legiuitor distinct în art. 220 C. pen., Înalta Curte constată că prin criticile formulate, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt cu efect asupra încadrării juridice şi, aşa cum s-a menţionat anterior, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, critici care nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac şi în limitele învestirii instanţei de recurs în casaţie în conformitate cu art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Pe de altă parte, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de act sexual cu un minor prevăzute de art. 220 alin. (2) C. pen., trebuie îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale pentru a putea exprima un consimţământ valabil, altfel fapta este considerată infracţiune de viol.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) din C. pen., minora nu a conştientizat efectele acţiunilor exercitate de către inculpat, aceasta nefiind pregătită fizic şi emoţional să-şi dea consimţământul cu privire la actul sexual în sine şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina recurentului întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii viol, fiind neîntemeiate criticile sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 februarie 2022.