Retroactive application of new tax evasion non-prosecution clause to definitive convictions: no transitional provisions preclude invoking Article 6 Penal Code to extinguish penalty.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 68 din data de 18 iunie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 595 din C. proc. pen. rap. la art. 6 din C. pen., s-a respins, ca nefondată, cererea de aplicare a legii penale mai favorabile şi încetare a executării pedepsei aplicate, formulată de petenta condamnată A., în prezent aflată în Penitenciarul Târgşor, cu privire la pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, petenta condamnată A. a solicitat să se dispună înlăturarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, petenta a arătat, în esenţă, că, a fost condamnată la o pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, însă în cursul urmăririi penale, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, a fost acoperit integral încă din anul 2015.

În acest sens, a arătat că, la data de 05.10.2015, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă judiciară (regăsit în volumul 30, dosar urmărire penală), ca urmare a dispoziţiilor procurorului, iar în urma calculelor realizate la obiectivul nr. 2 a rezultat că urmare a reconsiderării ca fiind nedeductibile a cheltuielilor înregistrate în evidenţele contabile ale Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., B. şi C. (facturi emise de D. SRL), trebuie să fie plătită TVA la bugetul statului suma de 1.768.936 RON. În ceea ce priveşte impozitul pe venit aferent facturilor, expertiza a concluzionat că suma este de 1.192.625 RON.

Apoi, la obiectivul nr. 3 al Raportului de expertiză contabilă judiciară se arată că E., Gonţ şi C. a acoperit integral prejudiciul, fiind depuse declaraţii rectificative aferente perioadei în cauză (2011 - 2014), în baza art. 84 Codul de procedură fiscală şi imediat achitate sumele recalculate.

Astfel, raportul de expertiză contabilă judiciară a reţinut în mod clar că au fost realizate rectificări ale bazei de impozitare şi ale obligaţiilor de plată către Bugetul de stat, atât pentru impozitul de venit, cât şi pentru TVA (pentru anii 2011 - 2014), după cum urmează:

- pentru impozitul pe venit, în data de 13.05.2015 au fost depuse la Administraţia Financiară Declaraţiile 204 şi 200 rectificative (prin care au fost scăzute din cheltuielile raportate iniţial valoarea facturilor primite de la D. S.R.L., rezultând astfel o bază de impozitare şi o obligaţie de plată mai mare; această diferenţă a fost achitată de E. şi C. în data de 18.05.2015 (1.156.954 RON) şi în 11.06.2015 (35.671 RON) - conform Anexei 4 la Raportul de expertiză contabilă judiciară;

- pentru TVA, prin Decontul nr. x aferent lunii aprilie 2015 (depus la 25.05 2015) a fost corectată obligaţia de plată cu suma de 1.788.939 RON şi plăţile au fost făcute la data de 15.05.2015, prin F. - conform. Anexei 3 la Raportul de expertiză contabilă judiciară.

A mai precizat că, din punct de vedere fiscal - E., Gonţ şi C. nu are o existenţă de sine stătătoare, taxele şi impozitele fiind plătite către buget, în raport de cota asociaţilor de participare, conform raportului de expertiză contabilă judiciară (obiectivul 3, pag. 15 din 42).

În urma corecţiilor făcute, E., Gonţ şi C. a făcut plata TVA prin F. în data de 15.05.2015 a sumei de 1.788.938 RON (Anexa 3 a raportului), defalcată astfel: pentru A. - 894.469 RON; pentru B. - 626.128 RON; pentru C. - 268.341 RON.

În ceea ce priveşte diferenţele de impozit pe venit în sumă de 1.192.625 RON, acestea au fost plătite, conform Anexei 4 la raport, după cum urmează: A. - 596.312 RON; B. - 417.419 RON; C. - 178.894 RON.

A mai arătat că E. este o asociaţie fără personalitate juridică, modul de asociere fiind "asocierea în participaţiune". Contabilitatea asocierii este condusă în partidă simplă, iar declaraţiile fiscale depuse de birou sunt repartizate pe asociaţi în funcţie de cota de participare a fiecăruia (în acest sens Obiectivul nr. 1 al expertizei): A.-50%; B. - 35%; C.-15%.

În paralel cu rectificarea declaraţiilor şi achitarea imediată a sumelor rezultate, a existat dorinţa de a acoperi prejudiciul estimat cât mai rapid cu putinţă, astfel cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală - la data de 30.04.2015 - inculpata, prin avocat ales, a depus la dosarul cauzei dovada achitării sumei de 1.500.000 RON, în baza OMF nr. 1076/06.08.2014.

În acest sens, a indicat Ordinul de plata emis de F. (aflat la dosarul cauzei) care a atestat că, la data de 27.04.2015, contul deţinut de E., Gonţ şi C. a fost debitat cu suma de 1.500.000 RON, aceasta fiind transferată către Trezoreria Statului, nr. cont x - beneficiar Bugetul de Stat.

Prin urmare, având în vedere acuzaţiile aduse, în sensul că în contabilitatea E., Gont şi C. au fost introduse facturi fictive emise de D. S.R.L. şi astfel, biroul de executori s-a sustras de la plata unei datorii fiscale totale în cuantum de 2.981.562 RON (TVA in cuantum de 1.788.937 RON şi impozit pe venit 1.192.625 RON), s-a solicitat a se observa următoarele:

- au fost depuse declaraţii rectificative, iar prejudiciul a fost acoperit efectiv în data de 18.05.2015 (1.156.954 Iei) şi în data de 11.06.2015 (35.671 RON), conform Anexei 4 la raportul de expertiză contabilă judiciară;

- separat, a fost achitată suma de 1.500.000 RON.

Raportat la prejudiciul total (2.981.562 RON), a rezultat că plata suplimentară a sumei de 1.500.000 RON nu constituie "majorarea cu 20% din baza de calcul", ci majorarea cu peste 50% din baza de calcul.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., petenta a arătat că legiuitorul a stabilit că, atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 6 din C. pen.

La rândul său, art. 6 alin. (1) din C. pen. prevede că, atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Analizând în mod formal dispoziţiile întregului art. 6 din C. pen., petenta a precizat că legiuitorul nu a prevăzut şi situaţia în care legea nouă prevede pentru infracţiunea săvârşită o cauză de nepedepsire. Cu toate acestea, a apreciat că, folosind raţionamentul "a fortiori", se poate ajunge uşor la concluzia că "maximul" prevăzut de legea nouă, pentru situaţia inculpatei este acela că "fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen..".

Altfel spus, din moment ce legiuitorul a prevăzut că pedeapsa aplicată trebuie obligatoriu redusă la maximul special prevăzut de legea nouă, ar fi absurd să se considere că - atunci când legea nouă stabileşte că fapta respectivă nu se mai pedepseşte - judecătorul să nu poată "reduce" pedeapsa aplicată la acest nou maxim.

În acest sens, s-a solicitat să se observe că legea nouă nu oferă pedepse alternative şi nici maxim sau minim special atunci când prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, ci se arată simplu că "fapta nu se mai pedepseşte". Deci, acesta reprezintă "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", la care face referire art. 6 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, prin notele scrise depuse la dosar, au fost reluate susţinerile din cererea iniţială cu care aceasta a investit instanţa, solicitând, în raport de dispoziţiile art. 595 din C. proc. pen. şi art. 6 din C. pen. (interpretare "a fortiori"), aplicarea dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 241/2005, care arată că fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen.

În plus, petenta a mai arătat că instituţiile juridice referitoare la legea penală de dezincriminare, precum şi la intervenirea unei legi penale noi există pentru ca nici o persoană să nu fie nevoită să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de lege ca infracţiune ori o pedeapsă pentru care legea nouă prevede un prag mai mic decât cel al pedepsei care se execută ori urmează a se executa.

În final, a arătat că sunt de notorietate în lumea juridică motivele pentru care instanţa de contencios constituţional a intervenit pentru a preciza expres că şi deciziile Curţii Constituţionale echivalează cu un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, respectiv cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, astfel că a solicitat instanţei să observe că dispoziţiile pe care le invocă prin prezenta cerere, respectiv art. 101 din Legea nr. 241/2005, au fost adoptate de Parlamentul României. Prin urmare, această situaţie se înscrie fără niciun fel de discuţie în cazul prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. pen.:

"a intervenit o lege care prevede …".

Pentru a demonstra caracterul de eligibilitate al condamnatei, avocatul ales al acesteia a solicitat a se observa din toate documentele anexate faptul că la data de 13.05.2015, respectiv 15.05.2015, prima aferentă impozitului pe venit, iar a doua aferentă decontului de TVA, petenta a achitat prejudiciul, situaţie care a determinat înjumătăţirea limitelor de pedeapsă. În mod evident, prin plata sumei de 1.500.000 RON, suplimentar faţă de cele 3 milioane achitate deja prin declaraţiile rectificative din datele de 13.05 şi 15.06, petenta a satisfăcut anticipat rigorile legii mai favorabile, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 595 din C. proc. pen., care fac trimitere la art. 6 din C. pen., conform căruia în situaţia în care după rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, până la executarea pedepsei apare o lege penală mai favorabilă, instanţa trebuie să facă demersuri în vederea reducerii pedepsei aplicate la maximul special prevăzut de către legea nouă. De asemenea, a mai susţinut că legea nouă vizează însăşi cauza de nepedepsire cu consecinţa încetării procesului penal.

Ca atare, apărarea a solicitat să se constate că petenta a avut neşansa în anul 2015 să achite 1.500.000 RON suplimentar, care, în prezent, s-a demonstrat a fi o oportunitate, pentru că petenta a devenit eligibilă pentru aplicarea art. 595 din C. proc. pen., în sensul aplicării legii penale mai favorabile.

În susţinerea cererii formulate, a solicitat a se observa penultimul paragraf din notele scrise depuse între cele două termene, cu referire la Decizia nr. 651/25.10.2018 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea parţială a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., în sensul în care s-a stabilit că intervenirea unei legi penale noi, care are ca efect fie dezincriminarea, fie diminuarea cuantumului pedepsei, are în vedere ca nicio persoană aflată în executarea unei pedepse să nu execute o pedeapsă mai mare decât pragul stabilit prin legea nouă. Ca atare, a făcut trimitere la punctul 57 din decizia Curţii Constituţionale care clarifică situaţia prevăzută de art. 6 din C. pen.

Totodată, apărarea a apreciat că situaţia pendinte ţine de legalitatea executării pedepsei. Astfel, prin intervenţia legii penale mai favorabile, petenta execută o pedeapsă pentru care legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire, în situaţia satisfacerii condiţiei plăţii suplimentare de 20%, situaţie care a fost demonstrată pe deplin prin documentele deja existente la dosarul cauzei.

Ca atare, a solicitat admiterea cererii, înlocuirea pedepsei de 5 ani cu executare, conform disp. art. 101 din Legea nr. 241/2005, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, cu consecinţa încetării procesului penal.

Analizând cererea formulată de petenta condamnată A., raportat la actele dosarului şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea a reţinut că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/A/31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre altele, a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului asupra unei sume de 23.000 RON, consemnată de inculpată la dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că, la momentul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 prevedeau că "În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate".

Având în vedere că fapta a fost săvârşită în perioada septembrie 2011 - noiembrie 2014 (44 de acte materiale), iar prejudiciul era mai mare de 100.000 de euro, inculpata a beneficiat de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în sensul că au fost reduse limitele pedepsei principale prevăzute de lege, care erau cuprinse între 9 ani şi 15 ani închisoare, pedeapsa aplicată fiind de 5 ani închisoare.

Art. 10 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 55 din 31 martie 2021, privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în sensul următor:

"În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda".

Prin aceeaşi lege au fost introduse alin. (11) şi 12 la art. 10 din Legea nr. 241/2005, care prevăd următoarele:

Alin. (11):

"În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare".

Alin. (12):

"Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11)".

Având în vedere aceste dispoziţii legale şi succesiunea modificărilor legislative, Curtea a reţinut că, pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 în forma de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentei A., condiţia prevăzută de lege la acel moment era acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile şi nu acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, aşa cum este în prezent.

Din cuprinsul sentinţei penale nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi al deciziei penale nr. 341/A/31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rezultat că petenta a achitat prejudiciul integral, fără precizări în ceea ce priveşte vreo majorare de 20% sau mai mult, iar măsura sechestrului a fost menţinută prin decizia penală nr. 341/A/31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru suma de 23.000 RON.

Dacă inculpata ar fi plătit vreo sumă în plus, aceasta ar fi trebuit să solicite să i se restituie ceea ce a plătit în plus ori instanţa ar fi dispus restituirea diferenţei plătite în plus şi nedatorate, având în vedere că legea în forma anterioară nu prevedea acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, aşa cum este în prezent, motiv pentru care condamnata (inculpată la acel moment) nici nu avea vreun temei legal să plătească această majorare şi nici nu putea fi obligată să o plătească.

Totodată, faptul că o persoană a plătit o sumă de bani mai mare decât cea datorată nu poate constitui temei pentru aplicarea unei legi viitoare, care la momentul efectuării plăţii nu se putea cunoaşte dacă va exista sau în ce formă va fi adoptată, având în vedere că adoptarea legilor, momentul adoptării şi forma lor este atributul Parlamentul României, care, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţia României, este unica autoritate legiuitoare a ţării, iar potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României, adoptă legi organice prin care se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.

De asemenea, chiar dacă s-ar presupune că plata invocată de petentă a avut loc, remediul pentru această plată era cel prevăzut de dispoziţiile art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, respectiv dreptul de a cere restituirea sumei plătite în plus. Acest drept este prevăzut în mod expres şi de dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură fiscală, care prevăd că se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată, iar în situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.

Mai mult, petenta chiar a solicitat restituirea acestei sume pe calea unei cereri de înlăturare a omisiunii vădite, cerere care, însă, a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea din data de 22.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2015.

O astfel de cerere a fost analizată şi ca motiv de apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei penale nr. 341/A/31.10.2019, fiind apreciată ca nefondată pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei .

Prin urmare, singura obligaţie a petentei A., pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 în forma de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentei, era aceea de a acoperi integral pretenţiile părţii civile, fără alte majorări.

Întrucât petenta s-a conformat acestei obligaţii, aceasta a beneficiat de aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, aşa cum rezultă din cuprinsul sentinţei penale nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faptul că nu a avut loc restituirea sumei plătite de petentă în plus către partea civilă, dacă într-adevăr se impunea restituirea acestei sume, ori că acest aspect nu a fost rezolvat până la acest moment, reprezintă aspecte cu caracter civil, care nu pot avea efecte cu privire la executarea unei pedepse penale în lipsa unor dispoziţii expres prevăzute de lege.

De altfel, Curtea a reţinut că o asemenea ipoteză nu este prevăzută nici de Legea nr. 55/2021, privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, întrucât la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare nici nu era posibilă o asemenea situaţie.

În aceste condiţii, s-a apreciat că sunt nefondate susţinerile avocatului ales al petentei, potrivit cărora aceasta din urmă "a satisfăcut anticipat rigorile legii mai favorabile" sau că "petenta a avut neşansa în anul 2015 să achite 1.500.000 RON suplimentar, care astăzi s-a demonstrat a fi o oportunitate".

Totodată, pe lângă faptul că nu se poate reţine că o plată nedatorată şi neprevăzută de lege ar putea fi considerată ca şi un avans plătit în eventualitatea adoptării în viitor a unei legi precum Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, fără o dispoziţie expresă cuprinsă în această lege s-ar crea şi o situaţie de discriminare faţă de persoanele aflate într-o situaţie similară cu cea a petentei, cu singura deosebire că acele persoane, pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ar fi acoperit integral numai pretenţiile părţii civile, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, fără să plătească şi o sumă în plus, pe care oricum la acea dată nu o datorau.

Împotriva sentinţei penale nr. 68 din data de 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, condamnata A. a formulat prezenta contestaţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 28.06.2021, fiind stabilit termen de soluţionare la data de 19.10.2021, când s-a dispus amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător ales de către contestatoare.

La termenul de judecată din data de 14.12.2021, s-au luat concluziile apărării contestatoarei şi ale reprezentantului Parchetului, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Evaluând contestaţia formulată de condamnata A., Înalta Curte notează următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 595 din C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.

Conform art. 4 din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Art. 6 din C. pen. statuează următoarele:

"Alin. (1): Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Alin. (2): Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

Alin. (3): Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii".

Obiectul de reglementare cuprins în art. 4 din C. pen. are în vedere dezincriminarea unei fapte penale atunci când apare o lege nouă care abrogă sau modifică incriminarea şi care nu se mai regăseşte în alte texte de lege.

Dezincriminarea intervine atât prin intermediul abrogării sau modificării unui text de lege existent, cât şi prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii întregului text de incriminare.

Totodată, dezincriminarea presupune scoaterea din sfera ilicitului penal a unui comportament care a avut la un moment dat semnificaţie de infracţiune şi care ulterior poate fi sancţionat ca abatere sau să nu mai fie sancţionat.

Analizând comparativ dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 241/2005 şi Legea nr. 55/2021 se constată că niciuna dintre normele cuprinse în Legea nr. 241/2005 nu au fost abrogate prin dispoziţiile Legii nr. 55/2021.

O modificare adusă prin Legea nr. 55/2021 o reprezintă faptul că, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost prevăzută ca pedeapsă principală alternativă amenda, dispoziţiile legale în vigoare până la data intrării în vigoare a legii noi prevăzând ca sancţiune doar pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani.

În ceea ce priveşte pedeapsa principală a amenzii ca alternativă la pedeapsa închisorii, Legea nr. 55/2021 a prevăzut expres care sunt situaţiile în care aceasta se aplică în mod obligatoriu (atunci când prejudiciul se situează până la limita a 50.000 euro) şi situaţiile în care se aplică facultativ (când prejudiciul nu depăşeşte 100.000 euro).

De asemenea, a fost introdusă prin legea nouă o cauză de nepedepsire în cazul săvârşirii uneia din infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile este acoperit.

Tot un element de noutate îl constituie şi faptul că această cauză de nepedepsire a fost transformată dintr-o circumstanţă personală într-o circumstanţă reală, stabilindu-se că dispoziţiile menţionate "se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului".

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 101/2021 că dispoziţiile legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate şi că niciuna dintre obiecţiile formulate nu au vizat aspecte referitoare la art. 9 din Legea nr. 241/2005, infracţiune pentru care s-a dispus condamnarea petentei.

Deşi în cuprinsul deciziei menţionate au fost folosiţi, în mod constant, termenii de incriminare/dezincriminare, acest lucru a avut loc în contextul în care s-au făcut referiri la competenţa exclusivă a Parlamentului, ca organ legislativ (paragraf 72-91).

Mai mult, nicăieri în conţinutul deciziei mai sus menţionate nu se susţine că art. 1 pct. 3 (cu referire la art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 55/2021) este o normă de dezincriminare, dimpotrivă, norma respectivă este calificată ca o normă de trimitere (paragraf 100-101).

Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să înlocuiască răspunderea penală cu una de natură civilă, în situaţia în care prejudiciul a fost achitat, contrar susţinerilor apărării, nu echivalează cu dezincriminarea faptei de evaziune fiscală în oricare dintre variantele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Deşi apărarea susţine că prejudiciul provocat a fost acoperit integral şi chiar în proporţie mai mare decât limita stabilită de Legea nr. 55/2021 (20% raportat la baza de calcul, plus dobânzi şi penalităţi), Înalta Curte reţine că acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conduită în raport de care se poate aprecia asupra periculozităţii sale.

Această împrejurare constituie, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o cauză de nepedepsire (decizia nr. 459 din 25.06.2020 a Curţii Constituţionale), iar reglementarea acesteia este posibilă în raport de politica penală concepută de legiuitor în materia evaziunii fiscale.

Astfel, Curtea Constituţională a admis în cuprinsul deciziei nr. 101/2021 că legiuitorul poate să legifereze astfel de cauze de nepedepsire având ca scop recuperarea prejudiciilor provocate bugetului consolidat de stat şi că în acest mod nu este încălcat principiul legalităţii pedepsei (paragraf 102-110).

Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea specială a C. pen. sau în legi speciale (cum este şi cazul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005) reprezintă împrejurări, stări subiective şi au în vedere conduita făptuitorului după săvârşirea faptei, iar cauzele speciale prevăzute în Partea generală a C. pen., deşi sunt tot împrejurări, stări subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârşirii faptei.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în situaţia în care se constată incidenţa unor asemenea cauze considerate exclusive de infracţiune, fapta este considerată infracţiune, fiind înlăturată doar consecinţele comiterii ei, respectiv răspunderea penală (şi nu executarea pedepsei sau consecinţele condamnării).

Drept urmare, infracţiunea de evaziune fiscală pentru care a fost condamnată petenta A. este încă prevăzută de lege ca fiind infracţiune, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, şi, ca atare, art. 4 din C. pen. nu este aplicabil.

În ceea ce priveşte teza privind aplicarea dispoziţiilor art. 6 din C. pen., Înalta Curte constată, de asemenea, că este neîntemeiată.

Art. 6 C. pen. prevede trei situaţii în care o pedeapsă stabilită printr-o hotărâre definitivă de condamnare poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai uşoară sau modificată, ca urmare a intervenirii unei legi care prevede o pedeapsă mai uşoară: atunci când legea nouă prevede o pedeapsă mai uşoară sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă se reduce la acest maxim; atunci când a intervenit o lege nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune; când legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut de legea nouă.

Prin urmare, se au în vedere în principal, specia şi durata pedepsei prevăzute de legile succesive, neavând importanţă din perspectiva art. 6 din C. pen., modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancţiunii.

Altfel spus, aplicarea legii penale mai favorabile are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă, constituind una dintre situaţiile în care, în mod excepţional, principiul autorităţii de lucru judecat este înfrânt de principiul legalităţii pedepsei.

Or, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, modificat prin Legea nr. 55/2021 în vigoare din data de 01.04.2021, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.

În acelaşi timp, au fost introduse două dispoziţii noi, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins: (11) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. (12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11).

Aşadar, aceste din urmă dispoziţii legale prevăd o cauză de nepedepsire, stabilind că fapta de evaziune fiscală nu se mai pedepseşte, sub rezerva îndeplinirii a două condiţii, una care priveşte achitarea integrală a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul şi cealaltă, care se referă la achitarea acestuia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, dispoziţiile în discuţie fiind aplicabile şi inculpaţilor care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

În esenţă, petenta condamnată A. a înţeles să critice nu modul de aplicare al Legii nr. 55/2021, ci lipsa unor dispoziţii tranzitorii, respectiv a unor dispoziţii prin care să se reglementeze modul de aplicare al dispoziţiilor introduse prin Legea nr. 55/2021 cu privire la situaţia persoanelor condamnate în mod definitiv.

Evitarea riscului unor situaţii eventual discriminatorii în practică se putea face de către legiuitor, prin introducerea unor norme tranzitorii, astfel cum jurisdicţia constituţională a recomandat în cazuri care comportă abordări similare încă din anul 2011 în baza Deciziei CCR nr. 1483/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din C. proc. pen. din 1969.

În absenţa unor norme tranzitorii, reţinând că în speţă nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 6 din C. pen., incidenţa unei cauze de nepedepsire introduse prin Legea nr. 55/2021 în cazul unei condamnări definitive la data intrării în vigoare a actului normativ indicat, ar reprezenta realizarea de către judecător a unei veritabile "lex tertia".

Deopotrivă, în cazul inculpaţilor condamnaţi definitiv în baza unei legi care nu conţinea o cauză de nepedepsire, faptul că ulterior o reglementare nouă aduce în peisajul normativ o asemenea cauză de nepedepsire, în absenţa unei prevederi legale exprese, nu poate justifica reţinerea cauzei de nepedepsire în cazul condamnărilor definitive. De exemplu, existenţa posibilităţii de încetare a procesului penal prin împăcare, în cazul unor infracţiuni de furt calificat începând cu data de 01 februarie 2014, nu presupune că şi inculpaţilor condamnaţi definitiv anterior acestei date li s-ar fi oferit posibilitatea obţinerii unei soluţii de încetare a procesului penal prin împăcarea părţilor.

Prin urmare, introducerea prin Legea nr. 55/2021 a unor pedepse alternative a amenzii, dar fără modificarea limitelor pedepsei închisorii, nu reprezintă intervenţia unei legi penale mai favorabile în sensul dispoziţiilor legale invocate. În acest condiţii, ţinând cont ca pedeapsa aplicată petentei A. nu depăşeşte maximul special al normei de incriminare (art. 9 din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021) nu se poate vorbi despre incidenta art. 6 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecata definitivă a cauzei.

Aşa cum a reţinut în mod judicios şi instanţa de fond, acest raţionament nu poate fi aplicat şi în privinţa condamnărilor definitive, aflate în executare la data intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021.

Este adevărat, Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile şi după rămânerea definitivă a unei hotărâri. Însă, fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite.

Or, dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021, nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 6 din C. pen. referitoare la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 reprezintă o cauză de nepedepsire care are ca efect înlăturarea răspunderii penale (şi nu a executării pedepsei deja aplicate sau a consecinţelor condamnării) şi nu reprezintă o cauză de stingere a pedepsei.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că nu este de neglijat conduita procesuală a petentei de a achita în integralitate prejudiciul cauzat şi accesoriile, însă aceasta a fost avută în vedere, la individualizarea judiciară a pedepsei şi a executării pedepsei la momentul pronunţării deciziei penale, în apel. Şi conduita petentei de a achita suplimentar un procent de 20 % din prejudiciu a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind pozitivă, însă nu se poate acorda acestei situaţii efectul dorit de petentă, Legea nr. 55/2021 neprevăzând situaţii tranzitorii în cazul pedepselor definitiv aplicate, iar dispoziţiile generale, prevăzute în art. 15 alin. (2) din Constituţia României raportat la art. 6 din C. pen., nepermiţând înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea civilă şi nici stingerea pedepsei deja aplicate.

Înalta Curte subliniază faptul că aprecierea incidenţei instituţiei legii penale mai favorabile nu se realizează in abstracto, exclusiv prin raportare la dispoziţiile unei legi noi, mai favorabile, ci în concret, judecătorului revenindu-i sarcina de a analiza în concret, dacă sunt îndeplinite exigenţele legale de natură a atrage aplicarea legii penale noi, mai favorabile.

Pe de altă parte, aşa cum a subliniat şi instanţa de apel, chestiunea vizând achitarea prejudiciului a fost analizată ca şi motiv de apel, fiind apreciată ca nefondată pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei penale.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate reţine existenţa unei situaţii discriminatorii între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, deoarece legiuitorul a prevăzut, în mod expres, modalităţi distincte de rezolvare a acestor situaţii, în funcţie de momentul procesual în care se regăsesc, respectiv înainte de condamnarea definitivă şi ulterior acestui moment, când persoana se află deja în executarea unei pedepse stabilite cu titlu definitiv. În atare condiţii, tratamentul juridic diferenţiat este unul justificat tocmai din perspectiva momentului procesual în care acestea se regăsesc şi a condiţiilor ce trebuie întrunite, în raport de situaţia juridică a fiecărei persoane, drept pentru care nu se poate considera că nu a fost respectat principiul nediscriminării.

Referitor la Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea Constituţională, invocată de apărare în susţinerea cererii formulate, Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în cauză, dată fiind natura chestiunilor referite în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea A. împotriva sentinţei penale nr. 68 din data de 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, în sumă de 80 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea A. împotriva sentinţei penale nr. 68 din data de 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2021.