Validity of assignment of mortgage credit claims to non-BNR-supervised entities and justification of consumer abusive clause nullity beyond enforcement proceedings

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă la 3 ianuarie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele B., C. şi S.C. D. S.R.L., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate: caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze inserate în contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007 şi contractul de ipotecă autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2007 de B.N.P. E. din Timişoara, încheiate între reclamant şi pârâta B.:(1.1.) clauza dobânzii revizuibile a cărei rată este supusă modificării unilaterale de către pârâtă în conformitate cu politica băncii şi în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă, fără a fi necesar consimţământul reclamantului consumator (art. 6.1., 6.2., 6.3., 6.7. şi 9.2. din contract); (1.2.) clauza privind dobânda penalizatoare/anatocism (art. 7 din contract); (1.3.) clauzele referitoare la taxa de analiză a dosarului de credit (150 RON), taxa de evaluare a proprietăţii aduse în garanţie (338 RON), comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului (1.951,10 CHF), ale căror niveluri sunt supuse modificării unilaterale de către pârâtă, fără consimţământul reclamantului (art. 8.1., 8.2., 8.3., 8.4. şi 8.8. din contract); (1.4.) clauza privind scadenţa (exigibilitatea) anticipată a creditului: art. 15.1., art. 15.2. lit. b) şi lit. g), art. 15.3. şi art. 15.4. din contract, art. 4 din contractul ipotecă;(1.5.) clauza de cesiune a contractului (drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din contract prevăzută la art. 17); nulitatea absolută a clauzei abuzive de cesiune se răsfrânge în planul nulităţii absolute a contractului de cesiune încheiat între pârâtele B. şi C.; (1.6.) clauza atributivă de competenţă a soluţionării litigiilor în favoarea instanţelor de la sediul băncii pârâte din Bucureşti (art. 18.3. din contract);

A mai solicitat anularea parţială a graficelor de rambursare emise de banca pârâtă, anexă şi parte integrantă din contract - art. 9.1, în partea privind dobânda revizuibilă; obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumelor încasate necuvenit, în temeiul art. 994 C. civ., ca urmare a practicării clauzelor abuzive nule absolut privind dobânda revizuibilă, dobânda penalizatoare, taxa de analiză a dosarului de credit, taxa de evaluare a proprietăţii, comisionul de acordare a creditului, clauza de exigibilitate anticipată a creditului şi clauza de cesiune a contractului, cu consecinţa nulităţii contractului de cesiune, începând cu data plăţii şi până la data restituirii integrale a sumelor, componentă a repunerii părţilor în situaţia anterioară; obligarea în solidar a pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit de către acestea în temeiul clauzelor abuzive nule absolut; anularea parţială a graficelor de rambursare emise de banca pârâtă, anexă şi parte integrantă din contract - art. 9.1, în partea privind dobânda revizuibilă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 148-151, art. 192 şi art. 194-195 C. proc. civ., raportat la art. 14 şi art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 850/NLP/PI din 3 mai 2017, Tribunalul Timiş a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, care, prin sentinţa civilă nr. 8139 din 29 iunie 2017, a declinat, la rândul său, competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, constatând ivit conflictul negativ de competenţă şi înaintând dosarul Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 77/CC din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa soluţionării cauzei înfavoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, raportat la faptul că reclamantul a cuantificat valoric obiectul cererii, precizând că acesta este de 161.056 CHF, respectiv echivalentul a 322.901,17 RON, ce reprezintă valoarea contractului cesionat.

2. Ulterior, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă sub dosarul nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 257 din 20 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor D. ZRT şi a B., invocate de aceste pârâte prin întâmpinare.

Totodată, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele D. ZRT şi B.

S-au constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1, 6.3 şi 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile "în funcţie de politica băncii" şi fără consimţământul reclamantului şi a clauzei prevăzute la art. 6.2 din contract, referitoare la menţiunea "banca îşi rezervă dreptul".

S-au constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 7 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007, referitoare la dobânda penalizatoare.

S-au constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 8.2, 8.3, 8.4 şi 8.8 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007, precum şi caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.15 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007 şi la art. 4 din contractul de ipotecă autentificat de B.N.P. E. prin încheierea de autentificare nr. 1879 din 25 octombrie 2007, referitoare la dreptul băncii de a declara întregul credit scadent în cazul nerespectării de către reclamant a oricărei obligaţii asumate prin contract şi/sau contractele accesorii acestuia, precum şi a clauzelor prevăzute la art. 15.2 lit. b) şi g), art. 15.3 şi 15.4 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat între B. şi C. la 30 mai 2012.

S-au constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei atributive de competenţă prevăzute la art. 18.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007.

S-a dispus obligarea pârâtei B. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x din 25 octombrie 2007 declarate abuzive de către instanţă, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii contractului de cesiune de creanţă din 30 mai 2012.

S-a dispus obligarea pârâtei C. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza contractului de cesiune de creanţă încheiat la 30 mai 2012, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora şi până la data încetării încasării acestor sume. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele C. şi B. Bucureşti, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 851/A din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus completarea deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, în sensul obligării apelantelor-pârâte C. şi B. la plata sumei totale de 6500 RON cheltuieli de judecată.

4. La 17 decembrie 2018, respectiv la 19 decembrie 2019, pârâtele C. şi B. Bucureşti au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

La 28 ianuarie 2019, pârâta C. a declarat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin recursul formulat la 17 decembrie 2018 împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de apel trebuia să plece de la premisa justificării unui interes legitim în promovarea unei acţiuni întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, astfel că reclamantul trebuia să justifice un folos practic pe care l-ar obţine prin admiterea acţiunii sale în sensul salvgardării contractului de credit si derulării sale în continuare cu înlăturarea clauzelor contestate. Or, în speţa de faţă nu este cazul, având în vedere că a fost desfiinţat contractul de credit datorită neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor de plată asumate, banca declarând creditul exigibil anticipat.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că raportul de drept material dintre părţi devine un raport de drept execuţional, o dată cu desfiinţarea contractului de credit.

Referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă încheiat la 30 mai 2012, recurenta C. a solicitat instanţei să constate că nu toate creanţele ce au fost cedate în baza acestui contract provin din contractele de credit încheiate în temeiul dispoziţiilor speciale prevăzute de Legea nr. 190/1999. În acest sens, s-a arătat că instanţa de judecată ar fi putut constata nulitatea parţială a contractului de cesiune numai cu privire la creanţa aferentă reclamantului, iar nu în integralitatea sa.

Pe de altă parte, s-a apreciat că instanţele anterioare şi-au încălcat limitele, acordând mai mult decât s-a solicitat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că în hotărârile pronunţate nu se regăseşte temeiul de drept pe care se întemeiază interdicţia cesionării creanţelor către societăţi înfiinţate în alte state europene, iar Legea nr. 190/1999 nu prevede în conţinutul său interdicţia expresă pentru o societate bancară cu sediul în România de a transmite creanţe transfrontalier.

Totodată, recurenta a mai arătat că este o instituţie financiară nonbancară specializată şi autorizată de organele abilitate în scopul desfăşurării activităţilor de creditare şi, implicit, de recuperare a creanţelor rezultate din contractele de credit neperformante şi declarate scadente anticipat.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâta C. a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de completare a deciziei nr. 628 din 10 octombrie 2018.

În motivarea acestui recurs, s-a învederat că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, raportat la faptul că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată prin întâmpinare, astfel încât acesta nu le putea cere ulterior, după momentul închiderii dezbaterilor, respectiv în faza depunerii notelor scrise.

Totodată, s-a mai arătat că instanţa de apel putea, eventual, să compenseze cheltuielile de judecată, având în vedere că ambele apelante-pârâte au achitat taxe judiciare de timbru în sumă de 3397 RON fiecare.

Recurenta-pârâtă B. a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018,pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este nelegală cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.1, 6.3 şi 9.2 referitoare la dobândă, art. 7 referitor la dobânda penalizatoare, art. 8.2, 8.3, 8.4 si 8.8, art. 8.15, art. 4 din contractul de ipotecă, art. 15.2, 15.3, 15.4 şi art. 18.3 precum şi cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, întrucât cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de pretenţii, respectiv acţiune în constatare, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, adică pentru clauzele considerate ca fiind abuzive.

În acest sens, recurenta B. a învederat că trebuia pus în discuţia părţilor temeiul acţiunii promovate sau recalificarea acesteia, fapt ce nu a avut loc, fiind astfel încălcate principiile procesului civil, care au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

S-a subliniat că interesul reclamantului de a promova acţiunea întemeiată pe prevederile legale în materia protecţiei consumatorilor este inexistent, având în vedere că, o dată desfiinţat contractul de credit, raportul de drept material dintre părţi devine unul de drept execuţional, părţile având drepturile şi obligaţiile specifice etapei executării silite, fapt ignorat de către instanţa de apel.

În acest context, recurenta-pârâta a susţinut că reclamantul putea formula contestaţie la executare, putând invoca şi motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, inclusiv motive ţinând de caracterul abuziv al uneia sau mai multor clauze din cuprinsul titlului.

S-a subliniat faptul că instanţele au pronunţat hotărâri netemeinice şi nelegale, nereţinând că Legea nr. 193/2000 poate fi aplicată numai clauzelor contractuale în curs de derulare, producătoare de efecte juridice.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind taxa de analiză a dosarului, taxa de evaluare aproprietăţii, comisionul de acordare, potrivit cererii de credit, s-a arătat că reclamantul şi-a manifestat acordul de a achita toate costurile aferente acordării creditului, astfel cum au fost acestea prezentate potrivit ofertei de creditare.

Conform art. 8.3. din contractul de credit, reclamantul s-a obligat să plătească un comision de acordare în cuantum de 1951,1 CHF, reprezentând 2% din suma împrumutată, iar potrivit art. 8.1. reclamantul s-a obligat să achite o taxă de analiză a dosarului de 150 RON. În acest sens, recurenta a precizat că în contractul de credit nu este prevăzută obligaţia clientului de a plăti băncii suma de 338 RON cu titlu de taxă de evaluare a proprietăţii, deoarece prin prevederea de la art. 8.2. din contract părţile au consemnat faptul că există această taxă plătibilă de către reclamant, însă nu banca a încasat această sumă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei să constate că prevederile contractuale incriminate nu se înscriu în dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Totodată, s-a arătat că, după aprobarea creditului, reclamantul a consimţit să împrumute de la B. suma de bani solicitată, acordul de voinţă al părţilor fiind manifestat în mod neechivoc prin semnarea contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a subliniat că susţinerile reclamantului conform cărora clauzele în discuţie ar fi abuzive nu au temei legal sau contractual, deoarece reclamantul a luat cunoştinţă despre obligaţia de a plăti taxa de analiză şi comisionul de acordare chiar înainte de semnarea contractului de credit şi, ulterior, a consimţit la plata lor prin semnarea contractului de credit.

De asemenea, s-a menţionat că reclamantul nu a invocat neînţelegerea contractului din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, ci numai faptul ca prevederile contractuale nu au fost negociate, susţinere care, în opinia recurentei-pârâte, nu poate fi primită.

Clauzele ce fac obiectul litigiului nu se înscriu nici în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de acest text de lege pentru ca o clauză contractuală să fie considerata abuzivă.

S-a mai arătat că dreptul băncii de a stipula în contract dobânda penalizatoare nu era interzis de legislaţia în vigoare în materia contractelor încheiate de consumatori cu profesioniştii nici la data semnării contractului de credit şi nu este interzis nici în prezent, fiind prevăzut la art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind declararea scadenţei anticipate a creditului, recurenta-pârâtă a arătat că s-a prevalat de această clauză ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de plată de către reclamant, cu ignorarea notificărilor comunicate acestuia.

S-a mai precizat că recurenta B. nu a cesionat creanţa către C. în temeiul clauzei prevăzute la art. 17 din contract, cesionându-se o creanţă, nu un contract, nefiind vorba despre substituirea C. în raporturile născute dintr-un contract, aceasta fiind o entitate care a preluat o creanţă, iar cesiunea a fost opozabilă reclamantului, cu respectarea prevederilor art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ.. În acest sens, s-a mai arătat că nu este necesar consimţământul debitorului cedat, deoarece nu este parte în contractul de cesiune.

Referitor la capătul de cerere privind clauza din contractul de credit cu privire la dobândă, s-a învederat, în esenţă, că aceasta are forma obţinută ca urmare a modificărilor aduse prin ordonanţă, respectiv formula de calcul a ratei dobânzii este formată din marja fixă şi LIBOR 3L, astfel încât cerinţele legii sunt respectate în opinia recurentei-pârâte. Pe cale de consecinţa, s-a apreciat că acest capăt al cererii de chemare în judecata este nefondat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că nu are caracter abuziv clauza inserată la art. 6.1 şi următoarele din contract, deoarece nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta procedând la modificarea ratei dobânzii în conformitate cu prevederile contractuale şi dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, numai după intrarea lor în vigoare.

Recurenta-pârâtă a arătat că solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al clauzei privitoare la variabilitatea dobânzii in funcţie de politica băncii este neîntemeiata, întrucât la art. 6.2. din contract sunt prevăzute condiţiile in care banca poate opera o astfel de modificare, respectiv in funcţie de indicele LIBOR, subliniindu-se, totodată, că, la data semnării contractului de credit, respectiv 16.10.2008, incidente erau prevederile Legii nr. 193/2000.

S-a mai susţinut ca niciuna din condiţiile prevăzute in art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită in cazul contractului de credit având in vedere următoarele: serviciile contractate de petent fac parte din domeniul bancar, iar, pe piaţa aferenta acestor servicii, B. nu deţine o poziţie de monopol, acesta având posibilitatea de a se adresa oricărei alte instituţii bancare in funcţie de oferta agreata si de propriile interese; petentul nu a fost forţat de bancă sa contracteze creditul, ci, acesta a ales la momentul contractării oferta B., iar presupunerea ca aceasta a corespuns nevoilor sale financiare este legitima; clauzele despre care contestatorul solicita sa se constate caracterul abuziv nu se înscriu in prevederile Legii 193/2000, Anexa - LISTA cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, lit. a): sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia; or, in cazul de fata la art. 6.2. este prevăzut fără echivoc motivul care sta la baza unei eventuale modificări a dobânzii, respectiv indicele LIBOR.

Recurenta-pârâtă a arătat că la data de 21.06.2010 au intrat in vigoare prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, evidenţiind, în continuare, dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi susţinând că, la momentul semnării contractului de credit, legislaţia in vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel încât simpla stipulare in contract a unei prevederi referitoare la o dobânda variabila nu este de natura a crea un dezechilibru contractual si de a dovedi reaua-credinţa a pârâtei, in condiţiile in care au fost acceptate in cunoştinţa de cauza de către reclamant.

Clauza 6.1. din contractul de credit nu se regăseşte printre exemplele de clauze abuzive prevăzute in Anexa la Legea nr. 193/2000, acest act normativ neimpunând furnizorilor de servicii financiare stabilirea unei formule de calcul a ratei dobânzii, ci doar redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc şi care să permită înţelegerea lor fără a fi nevoie de cunoştinţe de specialitate, iar în cazul modificării ratei dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, se impune să existe o motivaţie întemeiată şi posibilitatea rezilierii contractului de către celelalte părţi contractante.

Prin urmare, a conchis recurenta-pârâtă, clauza inserată la art. 6.1. şi următoarele din contract nu au caracter abuziv, întrucât nu a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si interesele părţilor, banca procedând la modificarea ratei dobânzii în conformitate cu prevederile contractuale şi dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, numai după intrarea lor în vigoare.

5. La 27 martie 2019, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare la recursurile formulate de pârâte.

Cu privire la recursul reclamantei C. declarat împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Intimatul-reclamant a invocat excepţia insuficientei timbrări, excepţia nulităţii recursului, precum şi excepţia tardivităţii formulării recursului pârâtei C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, intimatul-reclamant a invocat excepţia netimbrării recursului, excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului.

Pe fondul recursului, intimatul-reclamant a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

Intimatul-reclamant A. a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON, anexând la dosar chitanţa în acest sens.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 05.11.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, intimatul-reclamant înţelegând să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din data de 3 martie 2020 au fost respinse excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursurilor declarate de pârâte, invocate de intimatul-reclamant, şi au fost admise în principiu recursurile.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 iulie 2020 a fost suspendată judecata recursurilor în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din data de 10 februarie 2021, instanţa a stabilit termenul de judecată de astăzi,13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecăţii.

6. Înalta Curte, analizând deciziile atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursurile sunt fondate.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, nu a fost încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este nelegală cu privire la constatarea caracterului abuziv al unor clauze prevăzute în contractul de credit şi în contractul de ipotecă, precum şi cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, întrucât cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă pretenţii, respectiv acţiune în constatare, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000. În acest sens, recurenta B. a învederat că trebuia pus în discuţia părţilor temeiul acţiunii promovate sau recalificarea acesteia, fapt ce nu a avut loc, fiind astfel încălcate principiile procesului civil, care au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, interpretarea dată de instanţa de apel fiind în afara limitelor legale ale Directivei 93/13/CEE.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea principiilor procesului civil sub aspectul clarificării temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, sunt nefondate.

În realitate criticile vizează neexercitarea rolului activ consacrat de art. 22 C. proc. civ., însă sub acest aspect, Înalta Curte reţine că nu se poate afirma cu temei pronunţarea unei hotărâri nelegale, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de la început pe dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, iar ambele instanţe devolutive au apreciat că, faţă de temeiul juridic invocat de reclamant în susţinerea acţiunii, raporturile contractuale dintre părţi sunt guvernate de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că remediul contestaţiei la executare, în cadrul căreia se poate opune excepţia nulităţii clauzei abuzive, nu este unul exclusiv, demersul judiciar pendinte fiind subsumat unei acţiuni în nulitatea clauzei abuzive, alternativă sugerată de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Aşa cum s-a statuat în cauzele conexate C-430/93 şi C-431/93 Van Schijndel "în lipsa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuţia de a desemna instanţele competente şi de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor ca urmare a efectului direct al dreptului comunitar."

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată, la momentul la care legislaţia internă nu fusese modificată prin Legea nr. 310/2018, astfel încât, potrivit art. 713 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, debitorul poate invoca în contestaţia la executare motive de fapt şi de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.

C.J.U.E. a motivat, în esenţă, în decizia preliminară pronunţată în cauza C-75/19 că, în ipoteza în care procedura de executare silită ia sfârşit înaintea pronunţării deciziei instanţei de fond prin care se declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea acestei executări silite, cu consecinţa nulităţii procedurii, această decizie nu ar permite să se asigure consumatorului decât o protecţie de natură financiară analizată a posteriori, incompletă şi insuficientă şi nici nu ar constitui un mijloc adecvat şi eficient pentru a se preveni utilizarea acestei clauze în continuare, contrar prevederilor art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13.

Instanţa de apel a apreciat corect că pârâta nu se putea prevala de nicio normă legală care să impună ca remediu exclusiv contestaţia la executare, acţiunea în constatarea nulităţii clauzelor abuzive, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, formulată de reclamant, fiind admisibilă în raport cu principiile echivalenţei şi efectivităţii, expresie a obligaţiei generale de asigurare a protecţiei jurisdicţionale a drepturilor consumatorului, în temeiul dreptului european, acţiunea de drept comun nefiind supusă termenului de exercitare a contestaţiei la executare.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte referitoare la inexistenţa interesului reclamantului de a promova acţiunea întemeiată pe prevederile legale în materia protecţiei consumatorilor, având în vedere că, odată desfiinţat contractul de credit, raportul de drept material dintre părţi devine unul de drept execuţional, părţile având drepturile şi obligaţiile specifice etapei executării silite, Înalta Curte o reţine, de asemenea, ca fiind nefondată.

Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulităţii absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, inclusiv prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive, motiv pentru care este de natura evidenţei interesul reclamantului în promovarea acţiunii, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul acestuia, numai dacă după eliminarea respectivelor clauze mai poate continua.

Or, în interpretarea propusă de recurenta-pârâtă prin calea extraordinară de atac, sancţiunea impusă de legiuitor ar fi lipsită de substanţă.

În examinarea acestei critici, Înalta Curte constată că efectul nulităţii absolute, privită ca sancţiune care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii formelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desfiinţarea totală ori parţială a acestuia şi, ca atare, în restabilirea legalităţii.

Două dintre principiile efectelor nulităţii, evidenţiate în doctrină şi confirmate în jurisprudenţă, sunt retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ultimul fiind doar o consecinţă a retroactivităţii, pe care, astfel, o asigură în mod efectiv, cu consecinţa existenţei unui interes actual şi legitim al acţiunii în constatarea nulităţii clauzelor abuzive, chiar şi în ipoteza declarării exigibilităţii anticipate a creditului ipotecar.

Totodată, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei, întrucât instanţa europeană a prezentat în jurisprudenţă criteriile relevante în ce priveşte clauzele de rambursare anticipată din contractele de credit ipotecar, ce permit creditorului să iniţieze executarea silită.

Astfel, problema rezilierii unilaterale se poate ridica în funcţie de neexecutarea de către consumator a unei obligaţii care prezintă un caracter esenţial în cadrul raportului contractual în cauză, iar acea posibilitate trebuie să fie prevăzută pentru situaţiile în care neexecutarea prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata şi suma împrumutului (v. Hotărârea Curţii în cauza C-421/14, F., Ordonanţele în cauzele conexate C-437/12 şi C-116/13 Banca Regular Espanol Banca de Valencia).

Or, instanţa de apel, confirmând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă, în acord cu aceste criterii ale jurisprudenţei C.J.U.E., a calificat drept abuzive clauzele contractuale privind scadenţa anticipată a creditului ipotecar, din dispoziţia unilaterală a băncii, chiar şi în împrejurarea unei neexecutări neesenţiale a obligaţiei de plată a ratelor lunare, raportat la volumul creditului şi la perioada de creditare.

De asemenea, în analiza legalităţii şi temeiniciei soluţiei primei instanţe privind nulitatea clauzelor ce instituie mecanismul de stabilire a dobânzii variabile şi a dobânzii penalizatoare, instanţa de apel a ţinut seama de particularitatea clauzelor contractuale, care au fost corect analizate sub aspectul cerinţelor de transparenţă, precum şi al redactării într-un limbaj clar şi inteligibil, în conformitate cu jurisprudenţa C.J.U.E.

Înalta Curte mai formulează observaţia că instanţa de apel a validat constatarea nulităţii clauzei privind dobânda penalizatoare, prin aprecierea proporţionalităţii şi, prin urmare, a caracterului abuziv al sancţiunilor prevăzute de clauzele contractului de credit ipotecar, soluţie corectă, C.J.U.E. statuând expres necesitatea observării de către instanţa naţională a efectului cumulativ al tuturor clauzelor având ca obiect penalităţile ce figurează în contractul respectiv. Astfel, chiar dacă numai efectul cumulativ al sancţiunilor face ca acestea să fie disproporţionate, toate clauzele contractuale în cauză trebuie să fie considerate ca fiind abuzive, indiferent dacă au fost aplicate sau nu (v. Hotărârea Curţii în Cauza C-421/14 F.).

Totodată, vor fi înlăturate criticile recurentei, avându-se în vedere caracterul retroactiv al nulităţii absolute, sancţiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor inserate în contract, efectele acesteia fiind aplicabile părţii contractante, dat fiind că aceasta şi-a manifestat voinţa la data încheierii convenţiei şi a fost şi beneficiara prestaţiilor executate de reclamantul consumator.

Din această perspectivă, recurenta-parte la contractul de credit ipotecar este cea care a utilizat contractul cu clauze standard şi a stipulat clauzele abuzive în raport cu debitorul consumator, având un comportament contrar celui de a respecta obligaţia legală prevăzută de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, cesiunea de creanţă transferând numai un drept, dar nu şi poziţia contractuală, banca-cedentă rămâne titulara obligaţiilor generate de contract şi păstrează responsabilitatea conduitei sale de la data încheierii contractului de credit ipotecar şi a contractului de ipotecă.

Înalta Curte reţine, de asemenea, în legătură cu clauzele constatate abuzive de prima instanţă, la care se face referire în cererea de recurs a pârâtei B., că motivele nu vizează considerentele hotărârii recurate, fiind concepute formal, ca o simplă reiterare a susţinerilor de la judecata cauzei în fond şi nu ca veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Toate referirile recurentei privesc combaterea susţinerilor reclamantului, fără nicio argumentaţie juridică a nelegalităţii soluţionării apelurilor, instanţa de recurs neputând substitui ori completa deductiv argumentaţia căii extraordinare de atac.

Totodată, deşi instanţa de apel, prin decizia recurată, s-a limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei cu privire la dobânzile contractuale precum şi scadenţa anticipată în apelul celeilalte pârâte, pârâta B. a contestat în recurs soluţia de anulare a tuturor clauzelor din contractele de credit ipotecar şi de ipotecă pronunţate prin sentinţa primei instanţe.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului, în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Este adevărat că pârâta a solicitat, prin apel, anularea sentinţei, astfel încât devoluţiunea era integrală, însă instanţa de control judiciar a apreciat, în raport cu modul în care a fost concepută motivarea căii de atac - care nu conţinea nicio referire la interpretarea sau aplicarea greşită de către instanţa fondului a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 - că nu se impunea această analiză în rejudecarea fondului, criticile recurentei din apel fiind circumscrise efectelor juridice ale cesiunii de creanţă, excluderii sale din cadrul procesual şi neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a demersului procesual al reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, nefiind criticat în recurs, cu prioritate, modul de stabilire a limitelor judecăţii în apel, respectiv aplicarea în cauza de faţă a normei de procedură instituite prin dispoziţiile ar. 477 alin. (1) C. proc. civ., nici din această perspectivă nu pot fi primite motivele pârâtei B..

În schimb, criticile aduse deciziei recurate de pârâta B. referitoare la nulitatea contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâtele recurente sunt întemeiate, urmând a fi analizate împreună cu criticile formulate de pârâta D. ZRT, prin considerente comune.

Pentru început, Înalta Curte formulează observaţia că prin calea extraordinară de atac a pârâtei cesionare D. ZRT, privind decizia prin care apelurile pârâtelor au fost respinse ca nefondate, nu au mai fost reluate în recurs decât criticile privind soluţia de constatare a nulităţii contractului de cesiune de creanţă încheiat în data de 30.05.2012.

Principalul argument reţinut de prima instanţă în motivarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâte la data de 30.05.2012 era legat de lipsa capacităţii de folosinţă speciale a societăţii pârâte-cesionare (D. ZRT), care nefiind înregistrată în România, nu se afla sub controlul jurisprudenţial al B.N.R.

Instanţa de apel reproduce întocmai motivarea primei instanţe, fără nicio apreciere proprie asupra criticilor din apel.

Astfel, se reţine că era lovit de nulitate absolută contractul de cesiune de creanţă încheiat urmare a exigibilităţii anticipate a contractului de credit ipotecar şi a executării drepturilor ipotecare - nefiind cazul unei cesiuni a contractului - întrucât cesionarul (societate de recuperare de creanţe înfiinţată în Ungaria) nu se încadra în categoria instituţiilor-financiare aflate sub supravegherea B.N.R.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu răspunde criticilor invocate, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sentinţa primei instanţe a fost criticată prin apelul pârâtei D. ZRT, în sensul că, faţă de caracterul general al normelor reţinute de tribunal, respectiv art. 24 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune) şi care prevedeau generic că entităţile cărora li se pot cesiona "creanţele ipotecare" trebuie să fie autorizate şi reglementate "prin legi speciale", nu erau indicate nici temeiurile de drept pe care era întemeiată concluzia privind lipsa capacităţii de folosinţă specializate a pârâtei cesionare şi, care, ca regulă, se stabileşte potrivit legii naţionale a pârâtei şi nici temeiul juridic al interdicţiei cesionării de creanţe către alte societăţi de profil înfiinţate în spaţiul comunităţii europene, raţionamentul juridic, cel care fundamentează soluţia, fiind incomplet.

Prin urmare, potrivit apelantelor-pârâte, constatarea că pârâta cesionară nu dovedise condiţiile autorizării, cu consecinţa nulităţii operaţiunii de cesiune era lipsită de temei.

Or, pentru a putea fi verificată, în recurs, hotărârea pronunţată, sub aspectul aplicării corecte a normelor de drept material, aceasta trebuia să conţină, în considerentele aferente respingerii căilor de atac devolutive ale pârâtelor, sinteza comprehensibilă a consideraţiilor de fapt şi de drept pe care se bazează soluţia pronunţată.

În acest context, în lipsa oricărei argumentaţii în legătură cu criticile aduse hotărârii primei instanţe, considerentele deciziei recurate sunt incomplete şi hotărârea nu corespunde principiului general privind dreptul de a fi ascultat, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. şi nici art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. privind conţinutul hotărârii.

Înalta Curte constată, pe de o parte că normele pe care şi-au întemeiat soluţia instanţele devolutive, respectiv art. 24 şi 33 din Legea nr. 190/1999 sunt norme de trimitere, care se completează cu normele speciale care reglementează condiţiile de autorizare, iar, pe de altă parte, activitatea de recuperare a creanţelor este diferită de cea a instituţiilor-financiare de credit, astfel încât şi condiţiile de autorizare şi supraveghere prudenţială sunt distincte, în ce priveşte validitatea convenţiei de cesiune de creanţă, instanţei de apel revenindu-i sarcina de a o verifica, în raport cu actele normative în vigoare la data încheierii acesteia, analiză care lipseşte din considerentele deciziei recurate.

Trebuie subliniat că instanţa nu putea reţine neîndeplinirea obligaţiei de a se proba respectarea, în cauza de faţă, a condiţiilor de valabilitate a cesiunii de creanţă, fără a se identifica, în prealabil, toate normele care instituiau acele condiţii imperative şi a se stabili conţinutul acestora, în caz contrar nefiind determinat obiectul probei aflate în sarcina pârâtelor.

Totodată, deşi nicăieri în cuprinsul dispozitivului sentinţei ori al considerentelor acesteia, prima instanţă nu face nicio referire la nulitatea parţială a convenţiei de cesiune care, în speţă, avea ca obiect un întreg portofoliu de creanţe ale recurentelor şi nu se limita la creanţele deţinute asupra reclamantului în cauză, totuşi instanţa de apel a menţinut soluţia, prin respingerea apelurilor declarate de pârâte.

Instanţa de apel s-a limitat, în mod greşit, la o interpretare, prin considerentele proprii, asupra măsurii dispuse prin dispozitivul sentinţei, fără a interveni asupra acestuia, abordare proprie unei alte proceduri şi anume, de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în care nu se judecă fondul cauzei.

Instanţa de control judiciar devolutiv a omis să observe că ceea ce se ceruse prin calea de atac era reformarea soluţiei, în vederea restabilirii limitelor învestirii instanţei prin acţiunea introductivă a reclamantului, prin care s-a dedus judecăţii nulitatea parţială a convenţiei, numai în privinţa reclamantului-debitor cedat, în caz contrar instanţa acordând mai mult decât s-a solicitat de către reclamant, fiind incident şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, prin prisma acestor considerente, se impune casarea deciziei recurate, în vederea judecării apelurilor cu privire la nulitatea contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâte, urmând a se avea în vedere şi efectele juridice ale nulităţii clauzelor privind rambursarea anticipată a contractului de credit ipotecar.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, acesta urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Prin decizia arătată mai sus, instanţa a admis cererea de completare a dispozitivului hotărârii, formulată de intimatul-reclamant şi a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în suma de 6.500 RON. Instanţa a avut în vedere că apelurile pârâtelor au fost respinse prin decizia civilă nr. 628/10.10.2018, s-a solicitat obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată, acestea fiind datoare să-i plătească intimatului cheltuielile de judecată prilejuite de asigurarea apărării calificate în proces, în temeiul art. 453 alin. (1) şi art. 455 C. proc. civ.

Faţă de admiterea recursurilor pârâtelor C. şi B. şi casarea deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, prin care au fost respinse apelurile declarate de acestea, având în vedere că cererea de completare a dispozitivului referitoare la cheltuielile de judecată solicitate de intimatul-reclamant presupune stabilirea culpei procesuale, judecata în apel urmând a fi reluată, Înalta Curte constată că se impune şi admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, precum şi recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa deciziile recurate menţionate şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în limitele stabilite prin considerentele acestei decizii, potrivit art. 501 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 851/A din 12 decembrie 2018,ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, precum şi recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 628/A din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează deciziile recurate şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 aprilie 2021.