Exclusion of currency risk clauses from consumer contract review based on suppletive nominalism principle

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, la data de 16 decembrie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamantii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. x/13.03.2008; obligarea pârâtei la îngheţarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de restituire a împrumutului ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prin adaptarea contractelor, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb leu-CHF la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata durata de derulare a contractului; obligarea pârâtei la restituirea excedentului de plată; constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6 lit. b) cu privire la comisionul de acordare; constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.1 şi art. 5.2 cu privire la revizuirea ratei dobanzii; eliminarea acestor clauze din contract şi stabilirea marjei fixe de 2,8783 pp şi restituirea sumelor de bani achitate în plus cu titlu de dobândă; constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.7 privind dobânda majorată şi restituirea sumelor achitate în plus cu acest titlu; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plătii lor şi până la data achitării efective a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6042/2016 din 7 aprilie 2019 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., valoarea litigiului depăşind pragul valoric de 200.000 RON.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub dosar nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 5787 din 29 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei C. S.A., a fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. x/13.03.2008:

"Dobânda este variabila in conformitate cu politica Băncii. Dobânda curenta poate fi modificata in mod unilateral de către Banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta (ex.: EURIBOR (EUR)/LIBOR (CHF)/ROBOR (RON) etc.) fără a exista consimţământul Clientului."

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 5787 din 29 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-au declarat apeluri atât de către reclamanţii A. şi B., cât şi de pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 2714/2017 din 5 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5787 din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării caracterului abuziv şi nulităţii parţiale a clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, respectiv sintagma: "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii". Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Împotriva deciziei nr. 2714/2017 din 5 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au reiterat, în esenţă, argumentele invocate în susţinerea acţiunii cu privire la caracterul abuziv al clauzei inserate în convenţia de credit la art. 5.2 teza a II-a, care face trimitere la prerogativa băncii de a modifica dobânda în funcţie de dobânda de referinţă pentru valuta creditului, respectiv Libor, precum şi caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Totodată, au mai susţinut că prin convenţia de credit au primit suma împrumutată în RON şi nu în franci elveţieni, instanţa de apel fiind în eroare sub acest aspect.

Astfel, în ceea ce priveşte clauza prevăzută în art. 5.2, teza a II-a din Contract, au susţinut recurenţii, se reţine că prevederea din Legea nr. 193/2000 referitoare la modificarea unilaterală a contractului de către furnizor este interzisă, însă, totuşi, poate fi legala, daca furnizorul justifică o motivaţie întemeiata, or motivaţia întemeiata din clauza contestată nu poate sa fie "politica băncii", mai mult de atât, instanţa nici nu a analizat aceasta "motivaţie întemeiata" pentru a putea fi posibila modificarea unilaterală.

De asemenea, instanţa greşeşte atunci când analizează că motivul modificării unilaterale consta in raportarea la LIBOR, având in vederea ca acesta nu era motivul, ci consecinţa, motivul in sine fiind "politica băncii".

Recurenţii au arătat că, şi dacă la momentul semnării contractului, ar fi recunoscut prerogativa băncii de a modifica unilateral dobânda în raport cu modificarea indicelui de referinţa LIBOR, banca a interpretat această clauză în avantajul său, modificând dobânda numai în sensul creşterii acesteia, iar nu şi în sensul scăderii, atunci când se impunea, în condiţiile în care indicele Libor a avut perioade in care a scăzut.

Or, caracterul abscons al acestei clauze rezidă în lipsa acestor cunoştinţe în persoana împrumutaţilor, fapt de care banca are cunoştinţa şi pe care îl speculează. Însuşi faptul că în raporturile de consum părţile nu se află pe poziţii de egalitate este o prezumţie în favoarea bunei-credinţe a imprumutatilor care, din perspectiva omului mediu, nu puteau fi în mod rezonabil consideraţi a prefigura înţelesul, intinderea şi consecinţele acestei clauze.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, recurenţii au susţinut că principiul nominalismului, despre care aminteşte instanţa de apel este expus într-un context in care singura cale de apărare in fata acestui contract este Legea 193/2000, in condiţiile in care nu există o altă lege de protecţie a celor care au contractat un asemenea credit toxic.

Recurenţii arată că se discută despre un dezechilibru fundamental, având în vedere creşterea cu 200% a gradului de povară financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit, iar în raport cu cauza C-26/2013, obiectul contractului intra sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului », conform jurisprudenţei CJUE. Prin urmare, în ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului, există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, această problemă fiind tranşată în jurisprudenţa CJUE, amintindu-se cauza C-484/08 şi cauza C-241/98.

Ca atare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În acest context, au arătat recurenţii, trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", analiză ce trebuie făcută din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Revenind la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul acordării creditului, respectiv la 14.08.2008, recurenţii au făcut referire la hotărârea C-186/16 Andriciuc a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ale cărei considerente au fost redate în sinteză.

5. Intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 care prevăd că "Hotărârea este supusă numai apelului" coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., teza finală, potrivit căruia "Nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

Pe fondul cererii de recurs, s-a suşţinut că nu au fost arătate normele de drept material încălcate de către instanţa de apel şi că recurenţii-reclamanţi A. şi B. încearcă să inducă în eroare instanţa de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.04.2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din 4 decembrie 2018, a fost suspendată judecata recursului, până la soluţionarea sesizării ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Compeltul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin încheierea din data de 16 aprilie 2019 a fost repusă cauza pe rol. Apoi, la acelaşi termen a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C81/19 şi C269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar prin rezoluţia din data de 10 februarie 2021, instanţa a stabilit termenul de judecată de astăzi pentru discutarea repunerii pe rol şi a recursului.

Prin rezoluţia din 10 februarie 2021 s-a stabilit termen pentru 13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecăţii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, recurenţii au susţinut caracterul abuziv al clauzei inserate în convenţia de credit la art. 5.2 teza a II-a, care face trimitere la prerogativa băncii de a modifica dobânda în funcţie de dobânda de referinţă pentru valuta creditului, respectiv LIBOR.

Acest critici nu sunt fondate, în mod corect reţinând instanţa de apel că teza a doua a clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit, care face trimitere la posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcţie de dobânda de referinţă pentru valuta creditului, respectiv Libor, este legală, întrucât criteriul de variaţie a dobânzii este unul obiectiv, independent de voinţa băncii.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speţă, clauza cuprinsă în art. 5.2 teza a II-a din contract, stabileşte în mod clar şi fără echivoc modul de calcul al dobânzii, aceasta determinându-se, în baza unor coordonate clar exprimate (indicele LIBOR), reclamanţii, deşi consumatori fără cunoştinţe financiare de specialitate, având posibilitatea reală să previzioneze preţul creditului la încheierea contractului şi, prin urmare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

Totodată, Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractul de credit oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, în sensul că, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), care permite previzionarea cuantumului viitor al costului contractual în virtutea unor simple calcule matematice şi permite contestarea şi verificarea ulterioară.

Clauza prevăzută la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcţie de indicele obiectiv (Libor), respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi permiţând consumatorului să determine motivaţia şi mecanismul prin care banca urmează să modifice dobânda.

Prin urmare, atât timp cât reclamanţii au cunoscut valoarea exactă a dobânzii iniţiale, de 6,99% pe an, precum şi faptul că aceasta ar putea să rămână neschimbată ori, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), în mod legal şi temeinic a statuat instanţa de prim control judiciar că reclamanţii au fost pe deplin informaţi şi au luat cunoştinţă de modalitatea în care dobânda poate varia, acceptând această clauză prin însuşirea contractului.

Înalta Curte reţine că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv şi declarat nul nu este însăşi clauza ce stipulează dobânda variabilă, ci nulitatea absolută s-a restrâns la sintagma "în funcţie de politica băncii", sens în care a fost admis apelul pârâtei şi schimbată sentinţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate, întrucât, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, CJUE a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanţa europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, că obligaţia apelanţilor împrumutaţi, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar în materia contractului de împrumut de consumaţie şi că, întrucât, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, clauza prin care se impune restituirea creditului în aceeaşi monedă nu poate fi considerată ilicită, fiind o aplicaţie practică a acestuia.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

Or, pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim juridic derogatoriu, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând referire la clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, lipsa analizei caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar contestate în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă, nu pot fi reţinute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 27 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.