CHF loan repayment clause excluded from unfair contract review under monetary nominalism; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată la data de 24 februarie 2015 la Judecătoria Galaţi, secţia Civilă, sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A. prin Sucursala Galaţi şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, au solicitat: obligarea pârâtei să convertească în RON creditul acordat reclamanţilor, la cursul de schimb CHF/Ron de la data acordării creditului; să se constate că a operat o îmbogăţire fără justă cauză a pârâtei care a acordat împrumut şi a perceput ratele de rambursare credit şi dobânzi în valoarea francului de la data rambursării acestora, iar diferenţa de curs valutar din momentul deblocării împrumutului şi momentul achitării ratelor reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză; să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13 din contractul de credit bancar nr. x/12.05, a cărui valoare este de 51.880 CHF şi eliminarea acestor clauze din contract şi a tuturor clauzelor ce vor fi apreciate drept abuzive de instanţa de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, Directiva nr. 93/13/CEE, Decizia CJUE nr. 26/13.

Prin sentinţa civilă nr. 6244/2015 din 12 iunie 2015, Judecătoria Galaţi, secţia Civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 03 aprilie 2017 a Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, au fost respinse, ca nefondate, excepţiile lipsei de interes, lipsei de obiect şi prescripţiei extinctive pentru sumele încasate în perioada 2006-2012, cât şi pentru dreptul material la acţiune în ce priveşte comisionul de acordare.

A fost respinsă acţiunea în constatare formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea având ca obiect "acţiune în constatare şi pretenţii" formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în convenţia de credit ipotecar nr. x din 12.05.2006: art. 6.4 din contract -privind dreptul băncii de revizuire a dobânzii, doar în ceea ce priveşte posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcţie de "politica băncii", restul clauzei fiind una legală; art. 8.1 din contract privind comisionul de acordare şi art. 8.7 din contract privind dreptul băncii de a modifica oricând unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor fără consimţământul clientului.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele care au fost încasate cu titlu de comision de acordare credit în sumă de 1297CHF şi dobândă în sumă de 453,18CHF, adică peste dobânda de 4,99% pentru perioada 12.05.2006-30.06.2008 şi peste dobânda compusă din Libor la 3 luni +5,5% marja băncii pentru perioada 01.07.2008-31.05.2016.

Au fost respinse ca neîntemeiate restul capetelor de cerere formulate de reclamanţi cu privire la solicitarea de îngheţare a cursului de schimb şi recalcularea valorii împrumutului şi cu privire la constatarea ca abuzive a clauzelor cuprinse în art. 6, 7, 8, 9 şi 13, cu excepţia paragrafelor pentru care s-a admis acţiunea.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2704,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 263 A din 30 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă.

4. La data de 7 decembrie 2017, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 263 A din 30 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, să se admită capătul de cerere referitor la îngheţarea cursului valutar de la momentul acordării împrumutului.

Recurenţii-reclamanţi nu au indicat temeiul de drept în care se încadrează motivele de recurs, susţinând în esenţă că, în speţă, clauza referitoare la îngheţarea cursului valutar de la momentul acordării împrumutului nu a fost formulată în mod inteligibil, clar şi pe înţelesul părţilor împrumutate.

În motivarea recursului, s-a susţinut în esenţă că, în speţă, clauza potrivit căreia creditul trebuie restituit în CHF fără a se lua în considerare eventuala pierdere care poate fi cauzată împrumutaţilor în considerarea riscului de schimb valutar, constituie o clauză abuzivă, având în vedere că, la încheierea contractului, banca şi-a prezentat produsul în mod părtinitor, evidenţiind numai beneficiile pe care împrumutaţii le-ar putea obţine în urma contractelor, fără să precizeze riscurile potenţiale, precum şi probabilitatea realizării lor.

Recurenţii au susţinut că, într-adevăr, clauza privind restituirea împrumutului in moneda contractata face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, astfel încât caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu Directiva 93/13 numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil. Astfel, obligaţia de rambursare a unui credit într-o anumită monedă constituie un element esenţial al contractului de împrumut, dat fiind că nu priveşte o modalitate accesorie de plată, ci natura însăşi a obligaţiei debitorului.

Insa o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil Aceasta presupune ca respectivul contract de împrumut să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Contractul trebuie să evidenţieze relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte. Această chestiune trebuia examinată de instanţa sub aspectul realităţii publicităţii şi informaţiilor furnizate de banca în cadrul negocierii contractului de împrumut cu reclamanţii.

Prin urmare, recurenţii au susţinut că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, iar instanţa trebuie să verifice dacă reclamanţii au fost informaţi cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei lor şi care le permit să evalueze costul total al împrumutului.

Cu toate acestea, deşi instanţa de apel a reţinut ca nu a beneficiat contractul de un proces de negociere intre banca si reclamanţi, deşi a reţinut ca banca are o poziţie dominanta in raport cu consumatorii si avea obligaţia informării in mod complet, corect si precis a acestora din urma cu privire la aspectele esenţiale ale produsului oferit, in final conchide ca de fapt riscurile cursului valutar si implicaţiile îndatorării erau aspecte pe care numai reclamanţii trebuiau sa le aprecieze in concret si ca banca nu este obligata sa dea consultaţii financiare persoanelor fizice

Instanţa concluzionează ca banca era doar îndreptăţită sa-si prezinte oferta de creditare, iar alta obligaţie, cum ar fi cea legata de explicarea către clienţii ei a mecanismului financiar la care se expun. nu era în sarcina acesteia şi, prin urmare, instanţa refuza astfel sa ia in considerare ca banca nu a fost de buna credinţa la încheierea contractului.

In condiţiile în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu si era de datoria instanţei sa retina nerespectarea de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi sa constate existenţa in cauza de fata a unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor in detrimentul reclamanţilor împrumutaţi. Această evaluare trebuia efectuată de instanţă raportat la momentul încheierii contractului în discuţie şi ţinând seama si de cunoştinţele băncii în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

În accepţiunea reclamanţilor, banca nu a expus în mod transparent mecanismul financiar şi riscul de curs valutar şi, în consecinţă, nu a fost de bună-credinţă. Suportarea, în mod exclusiv, de către consumator a diferenţelor de curs valutar provoacă un dezechilibru contractual semnificativ în defavoarea acestuia.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că CJUE, în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii/D. S.A. referitoare la creditele în franci elveţieni, precizează că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar şi o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.

In cauza Banca nu a prezentat dovezi din care sa rezulte ca a acţionat de aceasta maniera, astfel incat clauza potrivit căreia restituirea imprumutului se va face in moneda CHF si la cursul de schimb din momentul plaţii ratelor scadente este o clauza abuziva. Instanţa trebuia sa constate caracterul abuziv, asa cum s-a solicitat, şi sa procedeze la ingheţarea cursului de schimb valutar la cel existent la momentul incheierii contractului.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în cauză, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanţii având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor, a contractului de credit.

Instanţa a avut sarcina de a stabili daca reclamanţii au beneficiat de publicitate si informaţii furnizate de banca, daca a existat cadrul negocierii efective si reale a contractului de imprumut, in ce a constat negocierea si cum au influenţat reclamanţii clauzele contractului prestabilit sau l-au semnat exact asa cum l-a prezentat banca. La dosar nu exista nici o proba pe care banca sa o fi depus despre aceste aspecte si prezumţia este ca reclamanţii nu au putut schimba nici un cuvânt din contractul prezentat de banca spre semnare.

Au susţinut recurenţii că, în condiţiile în care nu există negociere înseamnă că nu există clauza valabila privind conţinutul art. 9 din contract, în cadrul căruia se stipulează ca imprumutul se va restitui in moneda creditului. S-a mai adăugat si faptul ca aceasta clauza nu precizează clar ca prin moneda creditului se intelege moneda la cursul de schimb de la momentul plaţii ratei lunare respective, si nu de la momentul acordării împrumutului.

De aceea, recurenţii au considerat ca aceasta clauza nu este una exprimata in mod inteligibil, clar, pe înţelesul pârtilor împrumutate şi fara echivocuri.

5. La data de 27 februarie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 au caracter special în raport cu prevederile legale generale aplicabile căilor de atac, respectiv art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, toate acţiunile care au ca temei de drept Legea nr. 193/2000, sunt supuse unei singure de atac.

Prin urmare, Curtea de Apel Galaţi a soluţionat calea de atac a apelului, iar calea de atac a recursului este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat menţinerea deciziei recurate, apreciind că motivele reţinute de instanţa de apel cu privire la respingerea apelului reclamanţilor sunt întemeiate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 05.06.2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, a fost suspendată judecata recursului, până la soluţionarea sesizării ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 septembrie 2019 cauza a fost repusă pe rol; totodată, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri, şi a fost admis în principiu recursul, iar prin încheierea din data de 19 noiembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C269/19 şi C81/19 aflate pe rolul Curţii Europene de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din data de 10 februarie 2021, Înalta Curte a acordat termen de judecată pentru astăzi, 13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecăţii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul nu a fost încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea pot fi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii-reclamanţi au criticat, în esenţă, soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiile legale vizând principiul nominalismului monetar, nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, invocând Cauza Andriciuc împotriva României, precum şi faptul că instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei contestate în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, punându-se în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva E. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de un împrumut de consumaţie cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că prevederile contractuale prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva E., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, lipsa analizei caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar contestate în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă, nu pot fi reţinute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 263 A din 30 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.