Variable remuneration conditions in public corporate mandates: contractual independence of performance bonus from operational indicators

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 12 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remuneraţiei (opţiunile pentru acţiuni virtuale - OAVT) cuvenite potrivit contractului de mandat nr. C357/19 noiembrie 2013, urmând ca Transelectrica să achite toate contribuţiile sociale obligatorii potrivit dispoziţiilor Codul fiscal; a sumei de 289.364 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea netă a remuneraţiei care ar urma să fie achitată în prezent şi valoarea netă a remuneraţiei care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenţei (15 noiembrie 2016); dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenţei şi până la data achitării efective; reemiterea şi comunicarea Certificatelor OAVT 2015 şi 2016, cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 de OAVT-uri care se cuvin reclamantului în temeiul prevederilor Contractului de mandat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu, constând în taxa de timbru şi onorariu avocaţial.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 37 şi următoarele din O.U.G. nr. 109/2011.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remuneraţiei (opţiunile pentru acţiuni virtuale - OAVT) cuvenite potrivit Contractului de mandat nr. C357/19 noiembrie 2013, urmând ca Transelectnca să achite toate contribuţiile sociale obligatorii potrivit dispoziţiilor Codul fiscal; a sumei de 190.671 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea netă a remuneraţiei care ar urma să fie achitată în prezent şi valoarea netă a remuneraţiei care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenţei - 15 noiembrie 2016 (potrivit calculului detaliat în Anexa 1); la plata dobânzii legale aferente în cuantum de 108.462,55 RON, calculată de la data scadenţei şi până la data achitării efective, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011; în subsidiar, plata dobânzii în cuantum de 63.965,09 RON, calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 (potrivit calculului efectuat în Anexa nr. 2); reemiterea şi comunicarea Certificatele OAVT 2015 şi 2016, cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 de OAVT-uri care se cuvin reclamantului în temeiul prevederilor Contractului de mandat; plata cheltuielilor de judecată.

2. Prin încheierea pronunţată la 10 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinând că prezentul litigiu nu se referă la drepturi şi obligaţii care decurg din încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea unui contract de muncă.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 2160 din 4 iulie 2018, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remuneraţiei, suma de 190.671 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea netă a remuneraţiei care ar urma să fie achitată în prezent şi valoarea netă a remuneraţiei care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenţei, suma de 108.462,55 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 20 iulie 2017, precum şi dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 asupra debitului în cuantum de 2.365.880 RON, de la data de 21 iulie 2017 şi până la data achitării efective.

Totodată, a fost obligată pârâta să emită şi să comunice certificatele OAVT 2015 şi 2016, cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 de OAVT-uri care se cuvin reclamantului şi să plătească reclamantului suma de 44.408,76 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transeiectrica" S.A.

Prin decizia civilă nr. 2099 din 6 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transeiectrica" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2160/04.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 8447 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. La 12 februarie 2020, pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este netemeinica, întrucât nu este în concordanţă cu probele administrate şi este nelegală, deoarece instanţa de apel nu a identificat, interpretat şi aplicat corect normele legale de drept material incidente, nu a cercetat în totalitate apărările pârâtei pe fondul litigiului şi a dispus formal asupra fondului cererii, existând lacune şi inadvertenţe ale motivării.

In opinia recurentei, hotărârea instanţei de apel încalcă prinicipiul libertăţii de voinţă exclusivă statornicit de art. 1169 C. civ., respectiv principiul libertăţii de a contracta.

Potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remuneraţiei conform prevederilor Anexei 1 pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de AGA, prevăzute în Planul de Administrare şi preluate în planul de management.

Primul paragraf al Anexei I la contract prevede că mandatarul beneficiază de remuneraţia variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generala a Acţionarilor.

In acest context, s-a învederat că intenţia reală a părţilor la momentul aprobării şi încheierii contractului de mandat a fost de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remuneraţiei.

Art. 13.1 din contract prevede faptul acest act se completează cu orice alte prevederi legale incidente.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativa a întreprinderilor publice, elementele componentei variabile sunt interdependente.

S-a arătat că, în cauză, componenta variabilă nu poate fi decât una singură indiferent de numărul elementelor sale componente, art. 37 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 stabilind că "Remuneraţia membrilor consiliului de administraţie sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară şi o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanta."

Art. 3.4 din Contract coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat, în opinia recurentei-pârâte, decât în sensul în care cele trei elemente ale componentei variabile sunt interdependente. Astfel, cât timp unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la Contracte, rezulta în mod automat că nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

Totodată, s-a subliniat că reclamantul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de componenta variabilă aferentă OAVT 2013, care face obiectul prezentului litigiu.

Recurenta a precizat că reclamantul nu a primit şi nu i se poate acorda bonusul de performanţă solicitat prin cererea de chemare în judecată, chiar şi în situaţia în care acesta se prevalează de "realizările" aferente anului 2014, precum şi ale următorilor ani, având în vedere faptul că acesta nu a îndeplinit cumulativ cei trei indicatori de performanţă (anul 2014, 2015 şi anul 2016).

In acest context, s-a apreciat că instanţa de apel s-a pronunţat pe o problemă de oportunitate, iar nu de legalitate, or, aşa cum s-a statornicit şi în jurisprudenţă, instanţele de judecată nu sunt îndreptăţite să se substituie organelor de conducere, în speţa Comitetului de Nominalizare şi Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al Companiei pentru a stabili îndeplinirea criteriilor de performanţă şi gradul de realizare al acestor criterii.

Mai mult, s-a arătat că instanţa de apel a înlăturat, printr-o interpretare greşita, apărările Companiei referitoare la faptul ca reclamantul revendica sume de bani aferente perioadei anului 2013, anterioare datei Hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acţionarii societăţii au decis că bonusul de performanţă nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri.

De asemenea, s-a menţionat că instanţa de apel nu a ţinut cont de apărările pârâtei prin care arăta faptul că, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de reemitere şi comunicare a certificatelor OAVT 2015 şi 2016, în sensul acordării unor pachete de 90.000 de OAVT în loc de 60.000 OAVT, aşa cum au fost ajustate prin Hotărârea AGOA nr. 1/23.03.2015, este nelegală, întrucât din interpretarea paragrafului 1 din Anexa nr. 1 la contractul de mandat, constituie exteriorizarea acordului de voinţe al părţilor la momentul încheierii Contractului de mandat, în sensul ajustării şi stabilirii definitive a remuneraţiei mandatarului printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor.

Or, intimatul-reclamant a refuzat cu rea-credinţă încheierea actului adiţional la contractul de mandat, iar refuzul acestuia echivalează cu o neîndeplinire a condiţiei prevăzute la paragraful 1 din Anexa nr. 1.

Prin urmare, efectele produse faţă de părţi sunt cele generate de contractul de mandat în forma sa iniţială.

Având în vedere că al doilea şi al treilea petit al cererii sunt legate de primul capăt de cerere, recurenta-pârâtă a precizat că şi solicitarea de plată a sumei de 190.671 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea neta a remuneraţiei care ar urma să fie achitată în prezent şi valoarea netă a remuneraţiei care ar fi trebuit achitata la data de 15 noiembrie 2016, la plata dobânzii legale în cuantum de 108.462,55 RON, calculată de la data scadenţei şi până la data achitării efective, sunt neîntemeiate, iar soluţia de obligare la plata acestor sume este netemeinică şi nelegală.

In ceea ce priveşte elementul reprezentat de bonusul de performanta, recurenta a subliniat că acesta poate fi acordat numai în măsura in care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenţi primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a Planului de administrare.

Interpretarea si constatările instanţei de apel - conform cărora indicatorul rentabilităţii acţiunilor a fost stabilit ca obiectiv si criteriu de performanţă în sine, fiind asumat ca obiectiv multianual, pe întreaga perioada de exercitare a mandatului membrilor consiliului de supraveghere, rentabilitatea acţiunilor in anul 2014 faţă de data de referinţă fiind de 493%, sunt total eronate si nesusţinute de dovezile administrate.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că interpretarea contractului, cu referire la drepturi şi obligaţii, cade în sarcina instanţei de judecată care are obligaţia de a stabili ca niciuna dintre părţi să nu-şi exercite drepturile în mod subiectiv şi să accepte adaptarea acestuia atunci când pretenţiile se bazează pe un dezechilibru originar sau când generează, prin executarea sa, un dezechilibru, ducând la negarea esenţei contractului care înseamnă reunirea voinţelor şi intereselor părţilor, în acelaşi timp şi pe toată durata existenţei sale.

Recurenta a făcut referire şi la art. 1350 C. civ. care arată ca "orice persoana trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat". S-a susţinut că proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând ca nu există performanţă din partea intimatului. Din analiza atentă a acestor date financiare, precum şi a obiectivelor de performanţă rezultă că Transelectrica S.A. a dovedit faptul ca activitatea desfăşurata de către intimatul-reclamant şi mijloacele utilizate au fost insuficiente şi necorespunzătoare, fiind, din punct de vedere legal, în situaţia neexecutării obligaţiilor asumate contractual, rezultatul urmărit nefiind obţinut.

5. La 2 iunie 2020, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât, argumentele invocate de recurentă şi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu susţin incidenţa acestui motiv de casare, ci tind la transformarea în mod nepermis din punct de vedere al normelor de procedură civilă a căii extraordinare de atac a recursului într-un veritabil apel.

Motivele invocate de către recurenta Transelectrica sunt, în opinia intimatului, fie reiterări ale unor argumente invocate în faţa instanţelor de fond şi care au fost respinse de către aceste instanţe, fie alte susţineri în favoarea argumentelor invocate în faţa instanţelor de fond, susţineri care sunt făcute pentru prima dată în recurs.

Astfel, s-a susţinut că recurenta-pârâtă Transelectrica urmăreşte o reevaluare judiciară a probelor administrate în cauză din perspectiva apărărilor (lato sensu) invocate în faţa primelor două instanţe de fond.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raţionamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a apărărilor formulate de intimat pe fondul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, prin întâmpinare, pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri şi a admis în principiu recursul.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, pornind de la prevederile Anexei nr. 1 la contractul de mandat şi având în vedere principiul voinţei interne a părţilor, instanţa de prim control judiciar, în mod corect, a reţinut că nu poate fi primită critica apelantei privind greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1169 C. civ., "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică şi de bunele moravuri", iar dispoziţiile art. 1.266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, stabilesc următoarele:

"(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

De asemenea, în conformitate cu art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi, în baza art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

În speţă, se constată că, Anexa nr. 1 la contract, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remuneraţiei variabile, reperele în funcţie de care aceasta se acordă.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, a reţinut că Anexa nr. 1 la contractul de mandat condiţionează doar componenta anuală variabilă de îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanţă asumaţi în planul de administrare, respectiv "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii, doar pentru punctul 2 prevăzându-se această condiţionalitate după cum rezultă din înscrisul aflat la dosar. Totodată, îndeplinirea indicatorului "EBITDA", condiţionată şi de îndeplinirea indicatorului "Total investiţii" era necesară pentru plata bonusului colectiv de performanţă, convenit la pct. 4. 1 din anexă, bonusul de performanţă fiind legat doar de rentabilitatea acţiunilor, după cum rezultă din pct. 3 al anexei. Convenţia părţilor nu stabileşte că ultima componentă se poate acorda doar în situaţia îndeplinirii cumulative a cerinţelor de la pct. 2. Fiecare parte a remuneraţiei fixe sau variabile a fost determinată de către părţi în mod precis cu propriile condiţionalităţi, rentabilitatea acţiunilor fiind singura pentru acordarea bonusului de performanţă.

Înalta Curte constată că statuările instanţei de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenţiei părţilor rezultând că voinţa lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remuneraţiei, condiţii specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanţă diferind de cele agreate pentru celelalte două componente. Tocmai enunţarea indicatorilor de performanţă pentru fiecare bonus în parte denotă voinţa părţilor de a stipula condiţii distincte de acordare explicit menţionate.

De asemenea, se constată că, spre deosebire de remuneraţiile stabilite la pct. 2.1 şi 4.1 din Anexă, pentru a căror acordare părţile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii", acordarea bonusului de performanţă a fost condiţionată doar de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica.

Aşadar, constatând că prin voinţa lor, părţile au stabilit ca plata bonusului de performanţă să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificaţi în pct. 2.1 şi 4.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acţiunilor Transelectrica, instanţa de apel nu a încălcat libertatea contractuală şi voinţa reală a părţilor, ci, dimpotrivă, a dat eficienţă principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266 şi urm. C. civ. şi forţei lui obligatorii, consacrată de art. 1.270 alin. (1) C. civ.

De altfel, aşa cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, recurenta a emis certificatul pentru un pachet de 90.000 de opţiuni pe acţiuni virtuale aferente anului 2013, la fel în anul 2014, pentru 60.000 la nivelul anului 2015 şi 2016, neoferindu-se nicio explicaţie pertinentă privind această emitere, dacă nu erau îndepliniţi indicii de performanţă pe care îi pretinde, astfel cum condiţionează acordarea drepturilor în prezenta cauză, iar, în plus, deşi s-a contestat rentabilitatea acţiunilor, aceste certificate au fost înmânate intimatului.

Criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că, potrivit prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, elementele componentei variabile sunt interdependente, astfel încât atât timp cât unul dintre ele nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte, nu sunt întemeiate.

Astfel, dispoziţiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 prevăd, în alin. (2), (3) şi (4), că elementele componentei variabile se stabilesc pe baza unor indicatori de performanţă financiari şi nefinanciari negociaţi şi aprobaţi de adunarea generală a acţionarilor, diferiţi de cei aprobaţi pentru administratorii executivi, determinaţi cu respectarea metodologiei prevăzute la art. 31 alin. (5) şi care urmăresc inclusiv sustenabilitatea pe termen lung a societăţii şi asigurarea respectării principiilor de bună guvernanţă şi că se revizuieşte anual, în funcţie de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare şi de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanţă financiari şi nefinanciari aprobaţi de adunarea generală a acţionarilor, anexă la contractul de mandat.

Iar potrivit art. 38 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, în forma în vigoare la data încheierii contractului de mandat, componenta variabilă a remuneraţiei poate consta într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii ori o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă.

Înalta Curte apeciază că aceste texte nu confirmă susţinerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenţei afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertăţii de voinţă, lasă la latitudinea părţilor modalitatea de stabilire a remuneraţiei variabile, indicând doar, cu titlu general, reperele care trebuie să fie avute în vedere atunci când componentele acesteia sunt negociate.

Aşadar, în considerarea dispoziţiilor legale arătate, în mod corect a reţinut instanţa de apel că legiuitorul nu a impus anumite modalităţi de remunerare, forma şi criteriile concrete de remunerare fiind decise de acţionari şi stabilite pe bază contractuală, prin acordul părţilor contractante, inclusiv în privinţa indicatorilor de performanţă de îndeplinit în schimbul remuneraţiei.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte prin care s-a susţinut că instanţa de apel a înlăturat, printr-o interpretare greşita, apărările Companiei referitoare la faptul ca reclamantul revendica sume de bani aferente perioadei anului 2013, anterioare datei Hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acţionarii societăţii au decis că bonusul de performanţă nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi examinată, în condiţiile în care nu a fost supusă cenzurii în apel, fiind prezentată omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. instanţei de recurs nu îi este permis să analizeze motive care nu au fost invocate şi în apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte impune părţilor concluzia că este legală şi temeinică soluţia instanţei de apel, care a reţinut îndeplinirea, în cauză, a condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei.

Ca o consecinţă a faptului că, în mod corect, ambele instanţe devolutive au reţinut legalitatea primului capăt de cerere, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la netemeinicia solicitărilor reclamantului cuprinse în al doilea şi al treilea petit al cererii, legate de primul capăt de cerere, nu pot fi primite, dincolo de împrejurarea că acestea nu conţin critici concrete şi nici soluţia dată asupra acestora nu a fost criticată.

Este de menţionat că aspectele constatate de către instanţa de apel din analiza probatoriilor administrate, respectiv a contractelor şi celorlalte înscrisuri depuse în probatoriu, nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele care vizează o eventuală netemeinicie.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă prin care se reiterează apărările pe care le-a susţinut în faţa instanţelor devolutive cu privire la elemente de fapt referitoare la executarea contractului, modalitatea de îndeplinire şi executare a obligaţiilor asumate, criteriile de realizare şi îndeplinire a unor indicatori, sunt critici de netemeinicie, iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, de strictă interpretare şi aplicare, nu şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile contractate prin raportare la argumentul potrivit căruia proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând ca nu exista performanţă din partea intimatului, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Cât priveşte susţinerea recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu a cercetat în totalitate apărările sale pe fondul litigiului şi a dispus formal asupra fondului cererii, existând lacune şi inadvertenţe ale motivării, Înalta Curte constată că acestea sunt simple afirmaţii ale părţii nemulţumite de soluţia pronunţată, în sprijinul acestora nefiind aduse critici concrete, circumscrise art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei, fiind evocat raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, în raport cu cererea formulată de intimatul-reclamant, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. la plata sumei de 8647,13 RON către intimatul-reclamant A., în temeiul documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva deciziei civile nr. 2099 din 6 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. la plata sumei de 8647,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.