Abusive character of bank origination fee clause: sufficiency of clear calculation and amount without detailed service breakdown under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată, la data de 7.12.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub dosarul nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 2.1 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii aplicabile creditului, de la art. 2.2 privind dobânda penalizatoare şi art. 2.3 privind comisionul de acordare din contractual de credit nr. x/02.09.2008, iar ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea sumelor plătite nedatorat, de la data încasării şi până la data încetării perceperii lor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ., jurisprudenţa Europeană.

Prin sentinţa civilă nr. 6114 din 06 mai 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 20.07.2016, sub dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7962 din 15 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei menţionate la art. 2.3 din contractul de credit nr. x/2.09.2008 referitoare la comisionul de acordare, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins celelalte capete de cerere formulate ca fiind neîntemeiate.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 445 din 6 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7962 din 15 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4. Împotriva deciziei civile nr. 445 din 6 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile invocate de recurenţii-reclamanţi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt următoarele:

In mod greşit instanţa de apel a admis apelul formulat de bancă, motivat de faptul că lipseşte caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, arătând că acest comision a fost perceput pentru ca banca să presteze serviciile de acordare a creditului, că prevederea din contract este clară, inclusiv din perspectiva modalităţii de calcul a comisionului, reclamanţii având posibilitatea de a cunoaşte, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, astfel încât să poată face o alegere conformă cu interesele lor.

De asemenea, consideră că în mod greşit instanţa de apel a motivat că nu pot fi reţinute criticile privind dezechilibrul economic al clauzei, întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la un dezechilibru juridic şi nu la unul economic, iar instanţa nu este abilitată să formuleze aprecieri cu privire la cuantumul unui astfel de comision, acestea fiind elemente de oportunitate lăsate la aprecierea băncii.

Recurenţii-reclamanţi arată că scopul comisionului de acordare nu este menţionat în cuprinsul contractului de credit, iar ei au aderat la un contract redactat unilateral de către un profesionist fără să aibă posibilitatea să influenţeze conţinutul contractului. In calitate de consumatori nu au avut posibilitatea să negocieze comisionul de acordare a creditului şi nu au negociat nicio clauză din contractul încheiat cu banca. Deşi comisionul de acordare de 2% din valoarea totală a creditului a fost de la început foarte mare, nu au avut posibilitatea să negocieze cu banca pentru ca acest comision să fie mai mic.

În opinia recurenţilor nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 conform cărora "Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Totodată, clauza inserată în art. 2.3 din contract care prevede că se datorează un comision de acordare a creditului în cuantum de 2 % din valoarea totală a creditului este o clauză abuzivă, întrucât cuantumul comisionului de acordare este disproporţionat de mare în raport cu serviciul prestat de bancă, în vederea încheierii contractului de credit. Orice cost datorat de împrumutat trebuie să aibă o justificare şi să fie proporţional cu serviciul prestat de bancă. Banca a perceput un comision de acordare a creditului de 2% din valoarea totală a creditului, doar pentru că a analizat câteva documente, respectiv cărţile de identitate şi actele din care rezultă veniturile realizate de către reclamanţi.

Invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii arată că în contractul de credit există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, banca având dreptul să obţină de la consumator o sumă semnificativă de bani, în lipsa oricărei contraprestaţii.

Consideră că este greşită motivarea instanţei de apel în sensul că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se refera la un dezechilibru juridic şi nu la unul economic. Prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu disting între dezechilibrul juridic sau economic, or unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).

Recurenţii-reclamanţi susţin că în mod corect Tribunalul Bucureşti a reţinut că scopul comisionului de acordare nu este menţionat în cuprinsul contractului de credit şi faptul că legiuitorul a dorit să-1 protejeze pe consumator care a aderat la un contract redactat unilateral de către un profesionist fără să aibă posibilitatea să influenţeze conţinutul contractului. Deci, în situaţia în care consumatorul nu a putut negocia clauzele contractuale, iar aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, respectivele clauze au un caracter abuziv.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 02.04.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului şi, pe cale de consecinţă, să se admită recursul.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din data de 11 februarie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 10 din 6 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 611 din 13 iulie 2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarelor probleme de drept: a) interpretarea sintagmelor "obiect al contractului" şi "preţul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a sintagmei "preţul total al contractului" prezentă în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire sau analiză dosar sau de gestionare sau administrare a creditului este inclusă în noţiunile menţionate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil; b) în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noţiunea de clauze "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", să se clarifice necesitatea menţionării prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil; c) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului; d) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 13 aprilie 2021, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurenţilor-reclamanţi nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Instanţa de apel a reţinut caracterul de adeziune a contractului părţilor şi a motivat în ceea ce priveşte modalitatea de redactare a clauzei contestate, referitoare la comisionul de acordare (art. 2.3), că sumele percepute de către pârâtă cu acest titlu sunt aferente unor servicii prestate de bancă, iar raţiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operaţiuni şi costuri diverse.

Totodată, a reţinut corect instanţa de apel, că legislaţia incidentă din materia drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să explice toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, respectiv toate activităţile prestate în cadrul serviciului de acordare credit.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei menţionate este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, raţiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operaţiuni şi costuri diverse, nu se poate considera ca reclamanţii au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Înalta Curte reţine că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii sale, nu era necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, legat de acordarea creditului, clauza fiind clară, inclusiv din perspectiva modalităţii de calcul şi a sarcinii economice impuse debitorului, pentru înţelegerea acesteia nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.

Prin urmare, în cauză, existau suficiente criterii care să confere consumatorului şi posibilitatea să prevadă consecinţele juridice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea determinabilă a comisionului şi metoda de calcul rezultau din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului implicaţiile juridice şi economice ale clauzei, în ceea ce îi privea.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În cuprinsul cerererii de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că este greşită motivarea instanţei de apel în sensul că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se refera la un dezechilibru juridic şi nu la unul economic. Arată aceştia că prevederile legale indicate nu disting între dezechilibrul juridic sau economic, or unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă.

Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de "dezechilibru semnificativ" nu aduce atingere înţelesului normei incidente, respectiv art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care are un caracter general şi este conformă şi jurisprudenţei CJUE.

Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut expres că "dezechilibrul semnificativ" nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe comparaţia între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului, prin clauza respectivă, pe de altă parte, criticile recurenţilor fiind, deci, nefondate.

Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile (vezi hotărârea din 16 ianuarie 2014 pronunţată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva D.).

Apoi, în legătură cu modul în care trebuie analizată clauza privind comisionul de acordare, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Astfel, se constată că instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că aceasta este clară, inclusiv din perspectiva modalităţii de calcul şi a momentului perceperii, pentru înţelegerea acesteia nefiind necesare cunoştinţe de specialitate, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esenţiale şi contraprestaţiile specifice ale băncii la acordarea creditului, astfel încât să poată face o alegere conformă cu interesele lor.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, la care se face referire chiar în cuprinsul căii de atac şi a căror realitate nu este contestată, clauza a fost acceptată în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtei fiind corect admis.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 445 din 6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.