Cassation appeal dismissed; statutory interest for delayed payment of legally mandated rail transport subsidies upheld

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04.11.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 1.969.425,37 RON, reprezentând dobânda legală datorată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată pe care le-a prestat în perioada octombrie 2013- septembrie 2015, în baza legitimaţiilor de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, calculată de la data scadenţei până la 25.11.2015, precum şi la plata daunelor-interese, conform art. 1.535 C. civ., calculate de la data introducerii acţiunii până la plata integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La 02.12.2016 reclamanta a precizat că valoarea dobânzii legale aferente sumei de 1.969.425,37 RON, calculată de la 04.11.2016 până la 22.11.2016, este de 9.968,20 RON.

La 22.03.2017, pârâtul a formulat o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 15.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 683/26.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1659/25.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.969.425,37 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.969.425,37 RON, calculată de la 28.03.2017 până la data achitării integrale a acesteia. A respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 23.299,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că Ministerului Transporturilor îi revenea sarcina de a întocmi documentaţia necesară şi de a înainta cererea de deschidere a creditelor bugetare către Ministerul Finanţelor Publice. Prin urmare, a apreciat că pârâtului îi incumbă obligaţia de a asigura realizarea drepturilor reglementate de Legea nr. 44/1994.

În continuare, a mai reţinut că obligaţia de plată ce îi revenea, potrivit legii, Ministerului Transporturilor a fost îndeplinită cu întârziere, aspect necontestat de pârât, astfel încât a considerat că devin incidente prevederile legale care reglementează regimul general al obligaţiilor (art. 1.535 C. civ.) şi art. 2 şi 3 din O.G. nr. 13/2011, pârâtul datorând dobânda legală penalizatoare în valoare totală de 1.969.425,37 RON, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la 28.03.2017 până la data achitării integrale a debitului.

Împotriva acestei sentinţe, Ministerul Transporturilor a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2025/A/27.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, a notat, în esenţă, că "prima instanţă a reţinut că izvorul obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor de transport este legea, că intimata-reclamantă a prestat aceste servicii şi a urmat procedura de decontare prevăzute de actele normative aplicabile, în timp ce apelantul-pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a deconturilor decât cu întârziere. Ca atare, argumentele apelantului-pârât referitoare la lipsa forţei probante a facturilor sunt irelevante, neavând legătură cu considerentele ce au fundamentat soluţia pronunţată".

Împotriva acestei decizii, Ministerul Transporturilor a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

A arătat recurentul că instanţa de apel nu a avut în vedere că actul normativ care îl obligă să deconteze documentele contabile întocmite de intimată nu a reglementat data la care trebuie efectuate deconturile.

Aşa fiind, a susţinut că efectuarea plăţii se poate prelungi până la data la care Ministerul Finanţelor Publice alocă sumele necesare.

În acest context, a arătat că efectuarea cu întârziere a plăţii contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată, aferentă perioadei octombrie 2013- septembrie 2015, subvenţionată potrivit legii, nu poate fi imputată Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an în limita bugetului alocat la Cap. 68.01 "Asigurări şi asistenţă socială" din legea bugetului de stat.

A subliniat recurentul că, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (2) lit. e) şi f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, respectiv cu cele ale legii bugetului de stat aferent anului în discuţie, Ministerul Finanţelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanţare a pretenţiilor intimatei.

Prin urmare, în condiţiile în care este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor intimatei, recurentul a apreciat că nu poate fi ţinut responsabil pentru plata sumei pretinse şi că nu se poate reţine că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale, întrucât nu a săvârşit fapta cu vinovăţie.

Totodată, a susţinut că trebuie să se facă distincţie între debitul principal, care este reglementat prin acte normative şi dobânzile pretinse de intimată, subliniind că normele speciale incidente în cauză nu fac referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

A mai arătat recurentul că a efectuat plata către toţi operatorii de transport, în ordinea cronologică în care aceştia depuneau la Ministerul Transporturilor deconturile aferente, în baza legilor de acordare a facilităţilor pentru transportul intern, cu încadrarea în bugetul aprobat.

Astfel, a susţinut că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul H.G. nr. 309/1996 era condiţionată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

În ceea ce priveşte facturile invocate de intimată în dovedirea pretenţiilor, recurentul a susţinut că acestea nu pot face dovada cu privire la existenta creanţei şi la întinderea acesteia (obligaţia principală), cu consecinţe asupra existenţei şi a modului de calcul al dobânzii legale pretins datorate. Mai mult, acestea nu poartă un număr şi o dată de înregistrare la Ministerul Transporturilor, iar reclamanta, în cererea de chemare în judecată, nu a indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise, în condiţiile în care, conform dispoziţiilor legale în vigoare, pentru Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., calculul cheltuielilor de transport se face pe baza centralizatoarelor întocmite la nivelul fiecărei regionale de transport feroviar de călători.

Potrivit recurentului, având în vedere că legislaţia în materie stipulează că Ministerul Transporturilor plăteşte deconturi întocmite conform normelor menţionate, rezultă că nu este stabilită o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale dobânzi şi penalităţi şi, mai mult, legiuitorul a stipulat că plata deconturilor se face în limita aprobată prin buget.

Aşadar, cum textele de lege incidente nu prevăd un termen până la care trebuia să achite sumele respective, recurentul a apreciat că nu pot fi calculate dobânzi şi penalităţi, cu atât mai mult cu cât nici legiuitorul şi nici părţile nu au prevăzut un cuantum al acestora.

În altă ordine de idei, a susţinut că un operator economic emite facturi doar atunci când efectuează acte de comerţ, a evocat opiniile exprimate doctrinar cu privire la activităţile care reprezintă acte sau fapte de comerţ şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că facilităţile acordate de lege unor anumite categorii de persoane nu pot fi încadrate în categoria actelor de comerţ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; numai intimata a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivului invocat şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, a susţinut că nu îi poate fi imputată plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată dată fiind lipsa fondurilor necesare alocate cu acest titlu în bugetul său, că legislaţia aplicabilă în materie nu prevede o dată până la care se face plata deconturilor înaintate de intimată şi nici nu prevede perceperea de dobânzi legale, motiv pentru care recurentul a apreciat că nu poate fi obligat la plata acestora, cu atât mai mult cu cât părţile nu au prevăzut cuantumul accesoriilor.

Criticile nu pot fi reţinute.

Raportul juridic dintre părţi se fundamentează pe dispoziţiile Legii nr. 44/1994 şi pe Ordinul nr. 266/2005 al Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind tipărirea şi decontarea biletelor speciale de călătorie gratuită, emise în baza prevederilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acte normative în baza cărora intimata avea obligaţia de a acorda facilităţile de călătorie pentru serviciile prestate anumitor categorii de persoane, iar recurentul avea obligaţia de plată a contravalorii biletelor de călătorie.

Autorul căii de atac îşi justifică întârzierea în efectuarea plăţilor, prin lipsa fondurilor alocate de către Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că o atare conduită nu îi poate fi imputată şi reiterând apărarea conform căreia nu poate fi obligat la plata de dobânzi legale pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr. 44/1994, atât timp cât legea nu prevede data plăţii deconturilor.

Înalta Curte reţine că obligaţia recurentului de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată efectuate de intimată derivă din lege, respectiv din prevederile art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 44/1994, coroborate cu cele ale art. 21-23 din Anexa de la Ordinul nr. 266/2005, evocat mai sus, care reglementează procedura de decontare a lor, iar faptul că dispoziţiile legale în materie nu instituie o dată a plăţii ori perceperea de dobânzi legale nu este de natură să atragă inexistenţa sancţiunii, aşa cum eronat apreciază recurentul.

Aşadar, susţinerile acestuia se cuvin a fi înlăturate, deoarece raportului juridic stabilit conform Legii nr. 44/1994 şi Ordinului nr. 266/2005 emis de Ministrul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, i se aplică regulile generale în materia obligaţiilor prevăzute de C. civ., care constituie dreptul comun.

Articolul 1.495 alin. (1) C. civ., care reglementează exigibilitatea imediată a obligaţiei de plată, prevede că "În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată".

Conform art. 1.535 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

În cauză, art. 1.535 alin. (1) C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaşte dreptul creditorului de a primi daune-interese de la debitorul care şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de a plăti o sumă de bani, astfel încât, contrar susţinerilor recurentului, angajarea răspunderii sale nu este condiţionată de reglementarea obligaţiei de plată a dobânzii legale în actele normative speciale, prin care a fost stabilită obligaţia principală de plată a biletelor de călătorie.

De aceea, nu poate fi primită nici afirmaţia referitoare la lipsa unei date a scadenţei obligaţiei principale, ceea ce ar însemna, în opinia recurentului, că aceasta nu este purtătoare de dobânzi.

Termenul de plată a obligaţiei principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a recurentului, în funcţie de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în legislaţia privind acordarea facilităţilor de călătorie, exigibilitatea obligaţiei de plată este imediată, conform art. 1.495 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, în lipsa unui termen suspensiv, în condiţiile în care obligaţia de plată ce izvorăşte din lege a fost executată cu întârziere pentru perioada de referinţă, fapt necontestat de recurent, intimata are dreptul la daune-interese sub forma dobânzii legale (având în vedere că părţile nu au stabilit cuantumul daunelor moratorii), de la scadenţă până la momentul achitării debitului, fără a fi ţinută să dovedească vreun prejudiciu.

Astfel, devin incidente dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform cărora, "În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziţia menţinută în apel, în sensul că obligaţia accesorie de plată a dobânzilor legale, instituită în sarcina recurentului pentru achitarea cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr. 44/1994, se fundamentează pe regulile generale în materia obligaţiilor prevăzute de C. civ., criticile expuse de către recurent nejustificând o concluzie în sens contrar.

Recurentul a mai susţinut că facturile invocate de către intimată nu fac dovada existenţei şi întinderii creanţei, cu consecinţă directă asupra existenţei şi a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate, că nu a fost indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise facturile şi că între părţi nu există vreun protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare. A mai afirmat că legislaţia în materie stipulează că Ministerul Transporturilor nu plăteşte facturi, ci deconturi, precum şi faptul că facilităţile acordate de lege unor anumite categorii de persoane nu pot fi încadrate în categoria actelor de comerţ, drept pentru care nu există o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări.

Aceste susţineri ale recurentului vizează aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii şi de interpretarea probatorului, sub aspectul înlăturării răspunderii sale, deşi recursul nu are caracter devolutiv, ci, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, Înalta Curte înlătură aceste critici, întrucât în prezenta cauză nu au fost deduse judecăţii obligaţiile principale privind plata contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor facilităţilor prevăzute de Legea nr. 44/1994, prima instanţă fiind învestită numai cu privire la obligaţia accesorie de plată a dobânzilor legale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor împotriva deciziei civile nr. 2025/A/27.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.