Enforcement of positive res judicata barring claims against mortgagee for improvements to encumbered property

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10.12.2014 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată la 10.10.2016 (pag. 172 dosar tribunal), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Oradea, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtele la restituirea sumei de 123.375 euro, reprezentând contravaloarea investiţiilor pe care le-a efectuat la imobilul situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 02.12.2015, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, iar ulterior, prin sentinţa nr. 346/COM/22.11.2016, a admis acţiunea şi a obligat pârâtele la plata către reclamant a echivalentului în RON la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii al sumei de 123.375 euro, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamant la imobilul situat în Oradea, str. x, jud. Bihor; a mai obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 11.415 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către Statul Român a sumei de 5.929,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că între B. S.A. - Sucursala Oradea şi C.M.I. Dr. C. s-au încheiat contractul nr. x/24.04.2008 (prin care s-a acordat un credit în sumă de 145.000 euro) şi contractele de ipotecă nr. x/24.04.2008 şi nr. y/23.06.2009 (încheiate cu C.), asupra imobilului constând în casă în regim de înălţime P+M, compus din 3 cabinete stomatologice, locuinţă la parter şi locuinţă la mansardă, provenită din amenajarea şi mansardarea casei existente cu suprafaţa totală construită de 202 mp, împreună cu terenul aferent, în suprafaţă de 175 mp, imobile situate în Oradea, str. x, jud. Bihor, dar şi că, la solicitarea debitoarei, B. S.A. - Sucursala Oradea şi-a exprimat acordul cu privire la efectuarea de lucrări de amenajare pentru imobilul mai sus indicat, cu condiţia păstrării ipotecii înscrise în favoarea băncii, precum şi a interdicţiei de înstrăinare şi grevare cu sarcini a imobilului.

De asemenea, a reţinut că între C. şi A. s-a încheiat la 04.04.2009 un contract de cesiune a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din viitoarea autorizaţie de construire, urmând ca investiţia să fie efectuată de cesionar, pe numele căruia s-a stipulat că se vor emite autorizaţia de construire şi documentele vizând intabularea construcţiei.

Ulterior realizării investiţiei şi emiterii actelor de intabulare, banca a iniţiat executarea silită a imobilului, ca urmare a neplăţii ratelor aferente creditului.

Contestaţia la executare formulată de A. a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secţia Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1890/R/COM/31.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că A. nu are calitatea de proprietar, însă are un drept de creanţă asupra investiţiilor efectuate.

Apreciind că la data pronunţării deciziei nr. 1890/R/COM/31.10.2014 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a născut dreptul reclamantului la recuperarea contravalorii investiţiilor pe care le-a efectuat şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1345-1348 C. civ., privind îmbogăţirea fără justă cauză, prima instanţă a admis acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 02.12.2015, 26.01.2016 şi 09.02.2016, B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Oradea au declarat apel.

Prin decizia nr. 92/C/2020 - A/26.03.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat împotriva încheierii din 02.12.2015 şi împotriva sentinţei nr. 346/COM/22.11.2016, a schimbat în parte încheierea din 02.12.2015 şi în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a înlăturat dispoziţiile tribunalului privind obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 11.415 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către Statul Român a sumei de 5.929,28 RON, reprezentând taxă de timbru, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a constatat că ajutorul public judiciar în cuantum de 5.929,28 RON de care a beneficiat reclamantul în faţa primei instanţe rămâne în sarcina statului şi a menţinut restul dispoziţiilor încheierii din 02.12.2015.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins apelul declarat împotriva încheierilor din 26.01.2016 şi 09.02.2016 şi a fost obligat intimatul la plata către apelante a sumei de 5.662,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secţia Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1890/31.10.2014 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. 1503l/271/2013, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că A. poate avea un drept de creanţă împotriva garantului ipotecar, numitul C., iar nu împotriva pârâtelor din prezenta cauză.

La 06.05.2020 apelantele-pârâte au formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei din apel, solicitând instanţei să se pronunţe şi asupra capătului de cerere accesoriu vizând obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 118/2020 - A/C/04.06.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului.

Împotriva deciziei nr. 92/C/2020 - A/26.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs A., iar B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Oradea au atacat cu recurs decizia nr. 118/2020 -A/C/04.06.2020 a aceleiaşi curţi de apel.

Prin memoriul său de recurs, A. a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a calificat greşit faptele reţinute, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia autorului acestei căi de atac, în speţă este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dar şi cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza vizând nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părţi, respingând acţiunea ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active.

Potrivit acestui recurent, în mod eronat a reţinut curtea de apel că prin sentinţa nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secţia Civilă s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că deţine un drept de creanţă împotriva numitului C., iar nu împotriva B. S.A. şi, pornind de la această premisă, a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, fără a mai proceda la judecarea pe fond a litigiului.

În acest sens, a arătat că autoritatea de lucru judecat presupune rezolvarea fondului litigiului prin hotărârea din care izvorăşte. Prin urmare, separat de existenţa triplei identităţi de obiect, părţi şi cauză, este necesar ca hotărârea judecătorească însăşi, ca act de procedură, ce pune capăt unei dispute judiciare, să îndeplinească, printre altele, şi condiţia dezlegării fondului cauzei. Numai în aceste condiţii partea care a câştigat procesul se poate prevala în cadrul unei acţiuni ulterioare de dreptul recunoscut. În ipoteza în care nu a fost soluţionat fondul litigiului, hotărârea astfel pronunţată nu are putere de lucru judecat.

Or, nici Judecătoria Oradea şi nici Tribunalul Bihor nu puteau analiza existenţa sau nu a unui drept de creanţă, întrucât nu au fost învestite cu o asemenea cerere, astfel că, atât timp cât raporturile juridice şi drepturile părţilor nu au fost analizate în cadrul primului proces, hotărârea pronunţată nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acţiuni.

Aceasta, întrucât prima hotărâre, care nu a dezlegat situaţia litigioasă existentă între părţi, nu se poate impune unui nou litigiu privind lămurirea şi, în final, dezlegarea fondului acestuia şi cu atât mai mult nu poate constitui baza pentru stabilirea sau nu a calităţii procesuale.

Mai mult decât atât, a arătat că prin sentinţa nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea s-a reţinut doar existenţa unui eventual drept de creanţă, dar nu s-a indicat debitorul.

Recurentele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Oradea, prin cererea lor de recurs îndreptată împotriva deciziei nr. 118/2020 - A/C/04.06.2020 a Curţii de Apel Oradea, au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 444 C. proc. civ., provocându-le un prejudiciu ce nu poate fi înlăturat decât prin casarea ei.

În acest sens, au arătat că, prin decizia atacată, curtea de apel le-a respins cererea de completare a dispozitivului, reţinând că instanţa de apel s-a pronunţat asupra capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată solicitate de apelantă, determinând cuantumul lor şi argumentând modul de stabilire a acestora, astfel că nu se poate invoca o omisiune în soluţionarea capătului de cerere accesoriu vizând cheltuielile de judecată.

Potrivit recurentelor, contrar celor reţinute de curtea de apel, faptul că aceasta nu a analizat şi a omis să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat reprezintă un caz de minus petita, ce deschide părţii interesate calea cererii de completare a dispozitivului hotărârii.

Au susţinut aceste recurente că analiza considerentelor şi dispozitivului hotărârii a cărui completare au solicitat-o relevă că instanţa de apel nu a argumentat modul de stabilire a cheltuielilor de judecată, omiţând să se pronunţe asupra acestei cereri accesorii, sub aspectul onorariului de avocat.

În acest context, au arătat că, în realitate, cererea accesorie privind cheltuielile de judecată pe care au formulat-o în etapa procesuală a apelului a cuprins mai multe capete de cerere, cu diferite cauze şi, mai mult, la solicitarea instanţei au transmis, odată cu concluziile scrise, o notă de cheltuieli, prin care au menţionat în mod expres sumele reprezentând cheltuieli de judecată, natura acestora, precum şi filele unde se află dovada avansării acestora la dosarul cauzei.

Or, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii privind obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat se încadrează în premisele art. 444 C. proc. civ., această neregularitate putând fi înlăturată prin intermediul completării dispozitivului hotărârii.

În final, au evocat jurisprudenţa instanţei supreme cu privire la acest aspect.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 16.10.2020 recurentele-pârâte au depus întâmpinare la recursul declarat de partea adversă, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar, pe fond, au solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant şi a admis în principiu recursurile, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat ipoteza nemotivării deciziei recurate, recurentul-reclamant susţinând că pricina nu a fost analizată pe fond, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active.

Critica nu poate fi primită.

În cauză, prin decizia nr. 92/C/2020-A/26.03.2020 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, admiţând apelul, a reformat încheierea din 02.12.2015 şi sentinţa apelată, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a determinat ordinea de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive, care fuseseră examinate de tribunal prin încheierea din 02.12.2015, în raport cu art. 248 alin. (2) C. proc. civ., context în care a apreciat că primează excepţia lipsei calităţii procesuale active, sub aspectul căreia a reţinut că anterior prezentului litigiu s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secţia Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1890/R/COM/31.10.2014 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, faptul că A. (recurentul) poate avea un drept de creanţă rezultat din îmbunătăţirile şi extinderile aduse imobilului din Oradea, str. x, jud. Bihor, împotriva garantului ipotecar, C..

Aşadar, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiţii, în care excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a fost admisă, instanţa de apel nu putea trece la analiza pe fond a litigiului, prima critică a recurentului fiind nefondată.

Recurentul a mai invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestor motive de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a nesocotit normele procesuale care reglementează autoritatea de lucru judecat, deoarece, pe lângă întrunirea cerinţelor triplei identităţi, era necesar ca hotărârea judecătorească de care partea câştigătoare se putea prevala să îndeplinească, printre altele, condiţia dezlegării fondului, cerinţă care în cauză nu este întrunită, deoarece Judecătoria Oradea şi Tribunalul Bihor nu puteau analiza drepturile părţilor privitoare la existenţa unui drept de creanţă, fără să fi fost învestite cu o asemenea cerere.

În prealabil, Înalta Curte notează că aceste critici nu se încadrează în motivele de recurs indicate de parte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., ci în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aceasta deoarece art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sancţionează doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluţiilor pe care instanţa de recurs le poate pronunţa, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 C. proc. civ.

Articolul 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În cauză, pârâtele s-au prevalat de constatările Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinute în decizia civilă nr. 1890/R/COM/2014/31.10.2014, într-o contestaţie la executare promovată de către A., în care s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că "pentru eventualele investiţii făcute la imobilul urmărit recurentul poate avea un drept de creanţă împotriva garantului ipotecar", C..

Astfel, dând eficienţă autorităţii de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv, instanţa de apel a statuat în mod corect faptul că nu este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în contextul în care pârâtele nu s-au prevalat de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ci, în raport cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de efectul pozitiv, recurentul fiind în eroare asupra necesităţii întrunirii acestei cerinţe.

În memoriul de recurs, recurentul a mai susţinut că hotărârile pronunţate în cadrul contestaţiei la executare nu pot fi valorificate în prezentul litigiu din perspectiva efectului pozitiv, deoarece instanţa de judecată nu fusese învestită cu o cerere privitoare la dreptul său de creanţă, astfel că nu este îndeplinită condiţia dezlegării fondului.

Această afirmaţie nu poate fi primită, deoarece aspectul litigios de care se prevalează pârâtele a fost dezlegat în procesul anterior, prin care recurentul-reclamant a invocat existenţa unui drept de proprietate asupra bunului urmărit silit, ca urmare a îmbunătăţirilor aduse imobilului şi a căror contravaloare o solicită în cadrul prezentului dosar împotriva intimatelor-pârâte, în condiţiile în care s-a statuat că pentru eventualele investiţii făcute la imobilul urmărit acesta poate avea un drept de creanţă împotriva garantului ipotecar, C..

Iar în concret, evaluarea contestaţiei la executare impunea în mod necesar ca instanţa de executare să facă o asemenea analiză.

Situaţia de fapt relevă că între părţile litigante s-a derulat o contestaţie la executare împotriva actelor de executare întocmite în dosarul de executare nr. 448/2012 al B.E.J. D., care demarase procedura de executare silită a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, asupra căruia B. S.A. - Sucursala Oradea deţinea un drept de ipotecă, instituit prin cele două contracte, care poartă nr. 473/IPO/01/24.04.2008 şi nr. 473/IPO/02/23.06.2009, în urma acordării către C.M.I. Dr. C. a unui împrumut în sumă de 145.000 euro prin contractul de credit nr. x/24.04.2008, nerestituit la scadenţă.

Referitor la investiţiile realizate de recurentul-reclamant la imobilul aflat în discuţie (a căror contravaloare, în cuantum de 123.375 euro, o solicită prin prezenta acţiune), instanţele anterioare au avut în vedere că acesta nu a dobândit un drept de proprietate în urma notării în favoarea sa a extinderii mansardei în cartea funciară, notare ce nu reprezintă o intabulare în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Totodată, în cadrul contestaţiei la executare au dat eficienţă art. 1777 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia ipoteca constituită în baza contractului de ipotecă se va întinde şi asupra tuturor îmbunătăţirilor, adăugirilor şi extinderilor aduse imobilului de la data încheierii contractului până la data executării integrale a obligaţiilor de plată rezultate din contractul de credit.

Astfel, prin instituirea ipotecii, garantul ipotecar C. şi-a asumat obligaţia de a extinde efectele juridice ale acestei convenţii şi asupra tuturor "adăugirilor" pe care bunul imobil le va suferi ulterior datei perfectării acesteia, context în care recurentul-reclamant îşi putea valorifica dreptul său de creanţă împotriva garantului ipotecar.

Aşadar, pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de A., dreptul de creanţă al acestuia pentru îmbunătăţirile şi extinderile aduse la imobilul ipotecat fiind recunoscut în cadrul dosarului nr. x/2013, ca putând fi valorificat doar împotriva garantului ipotecar C., chestiune ce se impune cu autoritate de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În privinţa recursului declarat de pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin calea de atac pe care au promovat-o împotriva deciziei nr. 118/2020 - A/C/04.06.2020, recurentele-pârâte, invocând ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 444 C. proc. civ., când a respins cererea de completare a dispozitivului, cu toate că a omis să se pronunţe asupra cererii de obligare a intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat.

Dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. permit completarea hotărârilor judecătoreşti în situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

În raport cu această normă procedurală, pârâtele s-au adresat curţii de apel cu solicitarea de a se pronunţa asupra cererii de acordare a onorariului de avocat, afirmând că au fost acordate doar sumele avansate cu titlu de taxă judiciară de timbru; în opinia autoarelor acestui recurs, omisiunea instanţei reprezintă un caz de minus petita.

În cauză, instanţa de apel a apreciat că stabilirea eronată a cuantumului cheltuielilor de judecată nu se poate remedia pe calea procedurii de completare a hotărârii, reglementate de art. 444 alin. (1) C. proc. civ., deoarece împrejurarea invocată nu poate fi calificată ca o omisiune în soluţionarea unui capăt de cerere accesoriu.

Înalta Curte reţine că procedura prevăzută în art. 444 alin. (1) C. proc. civ. are ca scop completarea dispozitivului hotărârii, care, potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii; ea urmăreşte, aşadar, remedierea unei omisiuni constând în răspunsul la una sau mai multe cereri ori capete de cerere formulate de părţile din proces.

Or, o astfel de ipoteză nu se regăseşte în cauză, în condiţiile în care curtea de apel s-a pronunţat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar o atare cerere este unică şi nu cuprinde mai multe capete de cerere, aşa cum în mod nefondat susţin recurentele-pârâte.

În realitate, eventuala stabilire eronată a cuantumului cheltuielilor de judecată - prin excluderea onorariului de avocat, a cărui dovadă se regăseşte la dosar - poate fi remediată nu pe calea aleasă de părţi, ci exclusiv pe cea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., în considerarea omisiunii de calcul.

În considerarea celor ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu justifică măsura casării vreuneia dintre deciziile atacate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/C/2020-A/26.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Oradea împotriva deciziei nr. 118/2020-A/C/04.06.2020, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.