Housing damages award quashed and remanded over prescription and causation errors

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti în data de 28.09.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliului Local Voluntari, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Municipiul Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: 1. în principal obligarea pârâtei ANL la plata sumei de 1500 euro/lună, în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru perioada 28.09.2013-28.09.2016 (din care 1300 euro/lună contravaloare lipsă folosinţă şi 200 euro/lună daune morale); se solicită şi contravaloarea acestor daune şi pentru viitor, până la predarea la cheie a locuinţei; 2. în subsidiar obligarea tuturor pârâtelor la plata aceloraşi sume, în temeiul răspunderii contractuale, iar în ceea ce priveşte toţi pârâţii, mai puţin ANL, într-un alt subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 08.11. 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a -VI- a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâţilor Consiliul Local Voluntari, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Sectorul 1 Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Municipiul Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Judeţul Ilfov şi Oraşul Voluntari; a respins ca neîntemeiată excepţia de prescripţie extinctivă invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe; a respins ca inadmisibile: cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, cererea de chemare în garanţie formulată de Consiliul Judeţean Ilfov şi Judeţul Ilfov în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, cererea de chemare în garanţie formulată de Sectorul 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari.

Prin sentinţa civilă nr. 3618/28.11.2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a civilă a anulat cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Voluntari, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Municipiul Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis cererea principală, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a obligat pe această pârâtă să achite reclamantului suma de 55.664 euro (echivalentul sumei de 247.676,96 RON, la cursul de 1 euro/4,4495 RON din data de 28.09.2016) cu titlu de daune-interese aferente perioadei 28.09.2013-14.11.2018, precum şi suma de 870 euro/lună (echivalentul sumei de 3.871,06 RON, la cursul de 1 euro/4,4495 RON din data de 28.09.2016), care se va calcula pentru viitor (începând cu 15.11.2018), până la data predării efective a locuinţei; a obligat pe aceeaşi pârâtă să achite reclamantului suma de 18.954,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel principal şi apel incident reclamantul A., iar pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel principal.

Prin decizia civilă nr. 1836 din 7 noiembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondate, apelul principal şi apelul incident formulate de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3618/28.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-VI-a civilă.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva încheierii din 08.11.2017 şi a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 3618/28.11.2018, schimbând sentinţa apelată în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor de la data de 15.11.2018 şi până la predarea efectivă a locuinţei, ca neîntemeiată.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, rejudecarea cauzei şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca prescrisă în principal şi ca neîntemeiată în subsidiar.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare a susţinut, sub un prim aspect, ca prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că, pentru ca recunoaşterea să producă efect întreruptiv, este necesar ca manifestarea de voinţă să privească dreptul a cărui acţiune se prescrie.

Cu alte cuvinte, în speţă, pentru ca dreptul de a solicita despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului să nu se fi prescris, era necesar ca recunoaşterea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe să vizeze pretenţiile solicitate de intimat.

Recurenta a arătat că, din corespondenţa purtată cu constructorul, nu se poate constata existenta vreunui act/adresă care să determine o "recunoaştere" a recurentei de a plăti despăgubiri intimatului pentru nefinalizarea imobilului, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Se mai arată că, în situaţia în care titularul unui drept încălcat sau contestat nu îl valorifică în intervalul stabilit de lege, el pierde posibilitatea de a obţine concursul organelor de justiţie pentru realizarea acestuia, deoarece prescripţia extinctivă reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acţiune, prin neexercitarea acestui drept în termenul prevăzut de lege, iar caracterul imperativ al normelor ce reglementează prescripţia extinctivă este determinant.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune, iar potrivit art. 3 din acelaşi Decret, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită daune interese pentru perioada cuprinsă între 28 septembrie 2013 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 28 septembrie 2016, iar în speţă termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care locuinţa contractată trebuia predată, respectiv 30 decembrie 2011 (conform actului adiţional nr. x la contractul de construire autentificat sub nr. x/23.08.2007, încheiat exclusiv între reclamant şi constructorul S.C. B. SRL) termenul de prescripţie de 3 ani împlinindu-se la 30 decembrie 2014, prezenta acţiune a fost înregistrată cu depăşirea termenului de prescripţie.

Susţine recurenta că în speţă, reclamantul cunoştea faptul că, prin neefectuarea lucrărilor de construcţii până la termenul de predare convenit, 30 decembrie 2011, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său, data menţionată reprezentând începutul termenului de prescripţie, atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât şi data cunoaşterii prejudiciului şi a celor care, în viziunea reclamantului, sunt răspunzători pentru el.

Mai arată recurenta şi că reclamantul nu a indicat vreun impediment concret, de natură obiectivă, care nu i-ar fi permis să acţioneze în cadrul termenului de 3 ani ce a început să curgă de la data prevăzută în contract pentru predare, în condiţiile în care, întinderea pagubei era, dacă nu determinată, măcar determinabilă, pe baza aceloraşi criterii propuse de reclamant prin prezenta acţiune.

Sub un al alt aspect, subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la răspunderea contractuală, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi (contractul de mandat, construire, cesiune), prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

A reiterat situaţia de fapt, făcând referire la dispoziţiile art. 5 din contractul de cesiune nr. x din 13 ianuarie 2010, potrivit cărora plăţile pentru lucrările efectuate de constructor se efectuează lunar de către beneficiar/reclamant, conform prevederilor contractului de mandat încheiat, pe baza situaţiilor de lucrări şi a facturilor certificate de ANL. Intimatul-reclamant nu a înţeles însă să îşi îndeplinească obligaţiile asumate, astfel că lucrările de construcţii nu au mai putut fi achitate din contul acestuia, din lipsa disponibilului bănesc.

Consideră recurenta că instanţa de apel a ignorat faptul ca resursele financiare necesare finalizării locuinţei nu mai sunt asigurate de beneficiarul reclamant din data de 31 octombrie 2011, anterioară împlinirii termenului de predare a locuinţei, întrucât la această dată intimatul-reclamant şi-a închis contul de credit, fără acordul recurentei, deşi potrivit dispoziţiilor contractuale (art. 5-8 din contractul de mandat), reclamantul avea obligaţia de a asigura finanţarea lucrărilor de construcţie la imobilul său de la iniţierea acestora şi până la finalizarea şi predarea locuinţei.

Astfel recurenta arată că argumentul esenţial pentru respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, ignorat de instanţa de apel, este faptul că resursele financiare necesare finalizării locuinţei nu mai sunt asigurate de beneficiarul reclamant din 31 octombrie 2011.

A apreciat recurenta că lipsa finanţării a fost determinată de atitudinea intimatului-reclamant, în aceste condiţii, momentul predării efective a locuinţei la cheie putând fi amânat la nesfârşit de către reclamant, căruia îi este convenabil să încaseze, în acelaşi timp, sume cu titlu de prejudiciu cauzate de lipsa de folosinţă a imobilului.

A mai subliniat că, în baza contractului de mandat, obligaţia recurentei este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuinţa) şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei. Pe de altă parte, fără îndeplinirea obligaţiei intimatului prevăzută la art. 5 din mandat, este imposibilă executarea lucrărilor la imobil.

Mai arată recurenta că, chiar dacă nu a invocat prin motivele de apel, ca o excepţie de neexecutare în sensul dispoziţiilor art. 1556 din C. proc. civ., a arătat, atât instanţei de fond cât şi instanţei de apel, că beneficiarul a închis linia de credit fără acordul recurentei, începând cu data de 31 octombrie 2011, devenind imposibilă finalizarea lucrărilor la imobilul aflat pe lot x, Voluntari.

Astfel, consideră recurenta că antrenarea răspunderii contractuale, conform raţionamentului expus de instanţă, a fost analizată cu ignorarea clauzelor contractului de mandat şi a obligaţiilor asumate de intimat.

În concluzie, recurenta a arătat că, deşi reclamantul a criticat "alegerea antreprenorilor" de către ANL, nu a explicat cum ar fi putut un constructor să finalizeze lucrările de construire la imobil, dacă de 9 ani nu există finanţare bancară pentru continuarea luctrărilor.

În drept au fost invocate art. 483, art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 26 martie 2020, intimatul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 23 septembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 10 martie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţele de fond au reţinut în cauză că între intimatul reclamant A., în calitate de mandant şi recurenta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar s-a încheiat contractul de mandat nr. x/10.03.2010, în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, Contractului de Antrepriză Generală nr. 3678/19.04.2004 şi Contractului de cesiune nr. x/23.10.2006.

Potrivit art. 4 din contractul de mandat, "Mandantul împuterniceşte pe mandatar să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire."

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, construcţia este finalizat la roşu în proporţie de 90%, apărând semne pronunţate de degradare datorită etanşării incomplete a anvelopei, cablurile electrice şi conductele de apă, canalizare, încălzire sunt montate, dar instalaţiile nu funcţionează; nu sunt montate obiectele sanitare, aparatura electrică, centrala termică, caloriferele; nu este realizat nici un fel de finisaj al pereţilor, pardoselilor, scării; terenul nu este delimitat; nu sunt definite căile de acces amenajate corespunzător; nu sunt construite dotările socio-urbane prezentate în prospectul de promovare a proiectului.

De asemenea, se mai impune precizarea că, în cauză se solicită obligarea recurentei pârâte la plata unor despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale, respectiv a contractului de mandat nr. x/10.03.2010.

Cu privire la acest contract, instanţa de apel a reţinut că "mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi-a asumat prin contractul de mandat încheiat o obligaţie de diligenţă, iar nu de rezultat, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de fond. Astfel, mandatarul şi-a asumat obligaţia urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire."

A constatat instanţa de apel că din termenii utilizaţi în descrierea obligaţiilor asumate rezultă că "obligaţia asumată contractual este aceea de a urmări, iar nu aceea de a asigura executarea şi finalizarea construcţiei la termenul şi în condiţiile stabilite prin contractul de constrire."

Având în vedere că apelul principal formulat de reclamantul A. cu privire la calificarea juridică a obligaţiilor asumate de recurenta intimată Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat a fost respins ca nefondat, iar soluţia nu a fost criticată în recurs, aceste statuări ale instanţelor de fond au dobândit autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, analiza motivelor de recurs se va face prin raportare la natura juridică a obligaţiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat, aşa cum a fost stabilită în cauză de instanţele de fond.

O primă critică formulată de recurenta pârâtă vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la cazul de întrerupere a cursului prescripţiei ca urmare a recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie. Critica poate fi analizată subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi este fondată, din perspectiva greşitei aplicări a art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, intimatul reclamant a formulat o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a obligaţiei de a executa în mod corespunzător mandatul. Cu alte cuvinte, lipsa de folosinţă a fost solicitată în raport cu contractul de mandat, contract care se află în fiinţă.

Astfel, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, porneşte de la premisa că până la predarea imobilului suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă, câtă vreme niciuna dintre părţi nu a invocat sancţionarea prin rezilierea/rezoluţiunea actului juridic, şi mai mult, părţile nu au negat continuarea demersurlor de executare, finalizare şi predare către beneficiar a construcţiei.

În acest context, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că ar fi incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în condiţiile în care se pretinde neexecutarea obligaţiilor contractuale ale pârâtei pe o perioadă de 3 ani anteriori datei formulării cererii de chemare în judecată, astfel că în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, şi nu se pune problema necesităţii analizării vreunui caz de întrerupere a termenului de prescripţie.

De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea referitoare la faptul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data la care locuinţa contractată trebuia predată. Şi aceasta, în primul rând, pentru că instanţele au stabilit că obligaţia de predare a construcţiei nu este în sarcina recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar dreptului la repararea prejudiciului trebuie să-i corespundă o obligaţie corelativă. Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat deja, reclamantul a pornit de la premisa potrivit căreia contractul de mandat este încă în derulare şi chiar recurenta a recunoscut că a mai efectuat demersuri în temeiul acestuia.

Critica privind greşita obligare a recurentei-pârâte la plata prejudiciului pretins de intimatul reclamant este şi ea fondată, putând fi analizată din persectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în lipsa realizării utilităţilor şi a finalizării construcţiei în litigiu, fără a se face vorbire de obligaţiile specifice corelative care i-ar fi revenit antreprenorului general recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, instanţa de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosinţă a locuinţei îi revine acesteia.

Instanţa de recurs constată însă că răspunderea recurentei nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, şi numai în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părţi, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamantului-intimat pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligaţiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul şi întinderea mandatului, conform prevederilor art. 1535 şi următoarele din C. civ. din 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de mandat dintre părţi.

Tranşarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanţa de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamantului, constând în lipsa de folosinţă a imobilului, vine în contradicţie cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru neexecutarea obligaţiei de mijloace ce reiese din contractul de mandat.

Instanţa de apel, deşi constată că obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat sunt obligaţii de mijloace, în analiza prejudiciului invocat de reclamant se raportează la împrejurarea nepredării imobilului, ce constituie o obligaţie de rezultat, şi care nici nu e în sarcina recurentei, considerentele deciziei fiind astfel, sub acest aspect, contradictorii.

Ceea ce este caracteristic pentru obligaţia determinată (de rezultat) este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.

Caracteristica obligaţiei de prudenţă şi diligenţă (a obligaţiei de mijloace) este aceea că obligaţia debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Unul dintre principalele aspecte ale distincţiei dintre obligaţiile determinate (de rezultat) şi obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o dovadă a culpei debitorului - o prezumţie de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doile caz nu mai este, prin ea însăşi, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudenţa şi diligenţa care erau obligatorii.

Se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, iar întreaga sa construcţie juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care afirmă că aceasta şi-ar fi asumat o obligaţie de rezultat. Instanţa de apel, cu ocazia cercetării apelului reclamantului, analizând aspectele care ţin de obiectul şi întinderea mandatului acordat Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, a ajuns însă la concluzia ca aceasta şi-a asumat obligaţii de mijloace şi nu de rezultat. În consecinţă, trebuia să verifice şi temeinicia pretenţiilor băneşti formulate de reclamant din perspectiva acestor raporturi juridice existente între părţi.

Din perspectiva neanalizării condiţiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, aşa încât Înalta Curte consideră întemeiat şi motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Este necesar ca instanţa, în rejudecarea apelului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, să stabilească dacă aceasta este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamantul şi în cuprinsul căruia se face vorbire de obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea imobilului, ţinând cont de dezlegările intrate în autoritate de lucru judecat cu privre la natura acestor obligaţii. De asemenea, instanţa va analiza inclusiv condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între prejudiciul despre care reclamantul afirmă că l-a suferit ca urmare a faptului că este lipsit de folosinţa imobilului şi neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1836A din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 3618 din 28.11.2018 şi împotriva încheierii din 08.11.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1836A din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, spre o nouă judecată a apelului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 3618 din 28.11.2018 şi împotriva încheierii din 08.11.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2021.