Insurer's liability for traffic-accident injuries affirmed; appeals rejected, moral damages fixed at €100,000

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 11.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), cu citarea, în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, a numitului B., în calitate de intervenient forţat, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata: sumei de 200.000 Euro (900.000 RON), în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului de circulaţie produs în data de 30 august 2013; sumei de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli materiale ca urmare a accidentului de circulaţie produs în data de 30 august 2013, şi a sumei de 1.500 RON reprezentând prestaţie lunară, începând cu luna septembrie a anului 2013, până la sfârşitul vieţii, precum şi a cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 901 din 27.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a

VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C., prin reprezentantul său de despăgubiri pe teritoriul României - D. S.A. şi intervenientul forţat B., şi a obligat pârâta la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la 613 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1788/A din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi apelanta-pârâtă C., prin reprezentantul său de despăgubiri pe teritoriul României D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 901 din data de 27.03.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul intervenient forţat B., şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro în echivalentul RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 135 RON daune materiale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

II. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cât şi pârâta D. S.A. - în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu trimitere spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- reclamant a criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

S-a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. d) şi lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 1391 alin. (1), art. 1385 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din C. civ.

Astfel, recurentul a susţinut că în determinarea cuantumului daunelor morale instanţa nu a procedat la o analiză amplă a repercusiunilor evenimentului rutier din anul 2013, nesocotind atât criteriile jurisprudenţiale, cât şi dispoziţiile Ordinului nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

A apreciat că regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite în plan fizic şi moral, având în vedere importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială or, instanţa de apel nu s-a raportat la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Întrucât posibilităţile de viaţă familială şi socială i-au fost restrânse semnificativ, recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului şi să oblige asigurătorul la plata sumei solicitate cu titlu de daune morale.

De asemenea, a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că au fost încălcate dispoziţiile art. 1385 alin. (4) C. civ., în sensul că nu s-a ţinut cont de faptul că lucra în Italia de peste 20 de ani, unde câştiga un venit semnificativ, conform documentelor depuse la dosar.

Mai exact, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit faptul că, după momentul producerii accidentului rutier, a fost privat de şansa de a mai pleca în Italia să muncească pentru a-şi întreţine familia.

Cu privire la cuantumul daunelor materiale a menţionat că dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevăd, în mod clar, faptul că la stabilirea despăgubirilor trebuie avute în vedere cheltuielile de transport şi cheltuielile efectuate cu tratamentul şi spitalizarea, precum şi cheltuielile efectuate pentru recuperare, achiziţionarea de proteze, procurarea unor alimente suplimentare, însă instanţa de apel a apreciat eronat că nu există legătură de cauzalitate între înscrisurile prezentate şi prejudiciul material reclamat.

În acest sens, recurentul a relevat faptul că tranzacţiile de schimb depuse la dosar au fost efectuate de către fiul său, E., deoarece în momentele respective era imobilizat la pat şi se afla în imposibilitate obiectivă de a efectua personal acele tranzacţii.

Referitor la bonurile de benzină, a susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nejustificat, că nu se poate reţine că au legătură cu deplasările la spital, în condiţiile în care, analizând datele inscripţionate pe bonurile şi chitanţele aferente combustibilului, se poate observa că acestea coincid cu perioadele de recuperare efectuate.

În opinia recurentului-reclamant, prestaţia periodică lunară a fost respinsă de către instanţa de apel cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1386 C. civ., întrucât a arătat că i-a fost afectată capacitatea de muncă în totalitate, conform deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă nr. 4291 din 07.12.2015 şi nr. 3895 din 06.12.2017 depuse la dosarul cauzei.

Temeiul acordării acestei prestaţii periodice îl reprezintă principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul, potrivit căruia prin reparare se urmăreşte acordarea unei despăgubiri efective, principii care au fost nesocotite de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, recurentul a relevat faptul că are nevoie în permanenţă de o persoană care să se ocupe de îngrijirea şi supravegherea sa, deoarece se află în imposibilitate de a duce o viaţă normală, ceea ce este un prejudiciu indemnizabil.

De asemenea, a învederat că a înţeles să solicite acordarea prestaţiei periodice lunare, avându-se în vedere că înainte de accident lucra în Italia cu contract de muncă, unde câştiga lunar un salariu de peste 1.000 euro, iar după accident a fost nevoit să renunţe la acel loc de muncă, existând la dosar documente care atestă împrejurarea că a lucrat mai mult de 20 ani în Italia cu contract de muncă.

Cu toate acestea, instanţa de apel, contrar documentelor existente la dosarul cauzei şi cu nesocotirea dispoziţiilor legale, a dispus respingerea acestui capăt de cerere.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat probele administrate în prezenta cauză, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, deşi, a evocat, la nivel teoretic, o parte dintre normele substanţiale şi procedurale incidente, soluţia pronunţată fiind nesusţinută şi pur formală.

A apreciat că instanţa de apel nu a stabilit, în mod clar, situaţia de fapt, nu s-a raportat la totalitatea repercusiunilor evenimentului rutier şi nu a determinat criteriile pentru acordarea daunelor morale, rezumându-se la a reţine că "suma de 100.000 euro este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral cauzat reclamantului".

Ulterior, instanţa de apel a reţinut că "suma de 200.000 euro solicitată de apelantul-reclamant cu titlu de daune morale este nejustificat de mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant".

În acest context, recurentul a susţinut că este vorba despre o limitare a raţionamentului, ceea ce nu răspunde exigenţelor unei motivări apte de a prezenta un raţionament juridic propriu al instanţei de apel, chemate să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe.

În concluzie, a arătat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor din C. civ., indicate în cuprinsul cererii de recurs, astfel încât a pronunţat o hotărâre nelegală şi nemotivată în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând acordarea daunelor materiale şi prestaţia lunară periodică.

Recurenta- pârâtă D. S.A., în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. a criticat decizia recurată ca nelegală şi netemeinică, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.., sens în care a invocat, în esenţă, următoarele motive:

O primă critică vizează nemotivarea hotărârii instanţei de apel, potrivit exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea hotărârii recurate reflectă fie împrejurarea că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Or, aşa cum, în mod constant, s-a statuat în jurisprudenţă, o asemenea situaţie face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

S-a arătat că hotărârea pronunţată în apel este nemotivată în ceea ce priveşte daunele morale acordate, atâta timp cât argumentele instanţei nu au suport în starea de fapt.

De asemenea, recurenta- pârâtă a menţionat faptul că instanţa de apel nu a făcut referire, în motivarea deciziei, la necuplarea centurii de siguranţă a victimei, situaţie în care s-ar fi putut reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1371 C. civ.

A mai susţinut faptul că legea nu oferă criterii obiective, însă art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 stipulează că, în caz de vătămare corporală a unei persoane, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În prezenta cauză, instanţa de apel nu a făcut nici măcar o referire la jurisprudenţă, astfel încât nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care s-a considerat că suma de 100.000 euro este corespunzătoare şi reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudenţa constantă a instanţelor.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a înlăturat nejustificat practica relevantă depusă la dosar, fără o motivare în acest sens (când raportarea la jurisprudenţa naţională a devenit un criteriu legal prin inserarea lui în norma specială a art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011), raportându-se la o hotărâre unică, nerelevantă.

S-a arătat că nu există nicio hotărâre judecătorească în care să se fi acordat un cuantum aşa de mare al daunelor morale pentru o singură victimă, fapt care demonstrează că instanţa de apel, în loc să se raporteze la jurisprudenţa naţională (de regulă, la medie) a creat un precedent judiciar nou.

Deşi, instanţa de apel nu a împărtăşit justificarea şi motivarea judecătorului fondului la acordarea daunelor morale în cuantum de 150.000 euro şi a motivat corect netemeinicia şi nelegalitatea respectivelor considerente, aceasta a redus cuantumul daunelor morale doar cu suma de 50.000 euro.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de recurs urmează a constata că există motive străine de natura cauzei şi faptul că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce împiedică efectuarea controlului de legalitate.

În susţinerea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat faptul că soluţia instanţei de apel este greşită, deoarece au fost interpretate eronat mai multe norme legale şi nu s-au observat regulile privind concursul dintre norma generală şi norma specială.

A arătat că instanţa de prim control judiciar nu a avut în vedere criteriile legale la momentul la care a stabilit despăgubirile, încălcând astfel dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

De asemenea, recurenta- pârâtă apreciază că instanţa de apel a nesocotit şi jurisprudenţa CEDO, în sensul că nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză (nici măcar a victimei, care nu conştientizează şi nu se bucură de aceasta), fiind nerezonabilă şi artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect care este de natură a încălca şi principiul nediscriminării (în materie de reparaţie, axată pe calitatea persoanei care face plata).

În cauză dedusă judecăţii, susţine aceasta, este uşor de observat faptul că instanţele devolutive nu s-au raportat deloc la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără a fi avute în vedere deciziile invocate de pârâtă în apărare.

Cu toate că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse integrităţii corporale a unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, acesta trebuie să aibă în vedere şi anumite criterii obiective, printre care şi necesitatea acoperirii prejudiciului în mod just, dar echitabil şi echilibrat, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit.

Or, în speţă, instanţele anterioare nu au oferit suficiente criterii de natură a justifica valoarea extrem de mare (100.000 euro), acordată cu titlu de daune morale pentru o persoană care totuşi este, în prezent, recuperată, iar, pe de altă parte, nu au oferit nici elemente concrete care să înlăture orice dubiu cu privire la faptul că acest cuantum al daunelor morale nu constituie, în realitate, o îmbogăţire fără justă cauză.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-pârâtă a conchis în sensul că decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu aplicarea greşită a legii şi nemotivată.

În fine, recurenta-pârâtă a susţinut că este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a precizat că acţiunea reclamantului este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar o astfel de răspundere nu poate privi decât pe conducătorul auto (chemat în judecată ca pârât).

În opinia sa, temeiul juridic, în baza căruia asigurătorul putea fi chemat în judecată este răspunderea civilă contractuală.

A mai arătat că asigurătorul nu are calitate procesuală pasivă în cererea de răspundere civilă delictuală, răspundere în baza căreia este motivată sentinţa primei instanţe.

De altfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, chiar direct în recurs, potrivit art. 248 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a opinat că judecătorul fondului trebuia, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., să pună în discuţia contradictorie a părţilor, calificarea juridică corectă a cererii şi calităţile procesuale ale persoanelor chemate în judecată, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât această chestiune a constituit, totodată, un motiv de apel de ordine publică.

Întrucât instanţa de apel a trecut peste această chestiune şi, mai mult decât atât, a motivat soluţia pe temeiul răspunderii civile contractuale, recurenta- pârâtă susţine că a fost schimbată cauza cererii de chemare în judecată direct în apel, din iniţiativa instanţei, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi, prin urmare, încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. atrage nulitatea deciziei recurate, fiind vorba despre o nulitate necondiţionată de vătămare, conform art. 176 pct. 6 din acelaşi cod.

Apărarea formulată în cauză

Recurenţa-pârâtă D. S.A. în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, înregistrată la data de 09 martie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, şi, în subsidiar, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 01 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi, iar prin încheierea din 11 februarie 2021 recursurile au fost admise în principiu, fiind acordat termen pentru judecata acestora pe fond.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept invocat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, şi, dat fiind că acestea conţin critici comune, urmează a fi analizate împreună.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat prin ambele recursuri- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susţin recurentul- reclamant şi recurenta- pârâtă.

De asemenea, se reţine că nemulţumirea recurenţilor valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă din faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat criticile formulate în apel cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ... Dacă argumentele şi probele administrate de către părţi au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei adoptate, şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine nici motive contradictorii sau străine de natura cauzei, în sensul arătat de recurenţi, instanţa de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat că daunele morale în sumă de 100.000 euro, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii acordate recurentului- reclamant A., reprezintă o reparaţie echitabilă şi proporţională a prejudiciului suferit.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a analizat toate criticile formulate de părţi prin cererile de apel, cu privire la cuantumul daunelor materiale şi morale acordate de către prima instanţă. Din considerentele deciziei rezultă fără echivoc faptul că instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin analizarea fiecărei probe în parte (înscrisuri şi declaraţii de martor), corelarea logică a acestora şi coroborarea probatoriilor, după cum rezultă din motivarea deciziei.

În ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirilor morale, contrar celor susţinute de recurenţi, se constată că instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, reţinând că daunele morale acordate de către instanţa de apel au fost stabilite concret, printr-o analiză atentă a împrejurărilor cauzei, şi cu respectarea criteriilor generale şi jurisprudenţei în materie.

În acest sens, curtea de apel a făcut o analiză proprie a probelor şi o reevaluare a prejudiciului suferit de recurentul-reclamant, precum şi a sumelor care pot să conducă la o reparare a acestuia, astfel încât între despăgubire şi prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporţionalitate, fără a se ajunge la situaţia îmbogăţirii fără just temei, având în vedere suferinţele încercate de către reclamant.

Aşa fiind, instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de apelanţi şi şi-a prezentat argumentele care au justificat soluţia sa de reapreciere a cuantumului prejudiciului material şi moral.

Împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţin, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

Instanţei de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare în expunerea considerentelor care susţin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară şi convingătoare, reţinându-se că, nu se poate nega suferinţa ce a fost pricinuită reclamantului, însă cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speţă a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanţe răspunzând argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Analizând, în continuare, recursurile, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii contestă cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţa de apel în ce priveşte daunele morale stabilite.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Aşadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Din această perspectivă, în vederea acordării daunelor morale, Înalta Curte reţine că în mod corect a argumentat instanţa de apel că în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de victime, importanţa valorilor lezate, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură le-au fost afectate situaţia familială, socială şi profesională.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentul-reclamant îl consideră insuficient, ori, dimpotrivă, recurenta-pârâtă, împovărător şi prea mare, Înalta Curte reţine că spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentului-reclamant urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferinţă suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Criticile formulate de recurenţi sunt nefondate, având în vedere că prin considerentele deciziei, instanţa a argumentat soluţia de acordare a despăgubirilor morale, soluţie în sprijinul căreia a avut în vedere consecinţele suportate de reclamant în plan personal, social şi psihologic şi, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudenţială.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terţa persoană păgubită.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se ţină cont de importanţa valorilor morale lezate şi de tulburările care au afectat calitatea vieţii reclamantului pe o perioadă de timp îndelungată. Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic şi social în care părţile vătămate se află, ţinând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanţială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa.

Nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimelor, legiuitorul lăsând posibilitatea instanţelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ţinând cont de criteriile jurisprudenţiale: vârsta victimei, natura şi intensitatea leziunilor, consecinţele negative fizice, psihice şi sociale, posibilităţile de recuperare, existenţa prejudiciului estetic, etc.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate în cauză, însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest sens, curtea de apel a aplicat la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situaţii, consacrate de jurisprudenţa din România, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

În mod constant, prin jurisprudenţă, s-a decis că daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor accidente de circulaţie, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au avut victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Aşadar, un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Pe de altă parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică, procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor privată, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate şi intervenţiile chirurgicale suferite de aceasta în vederea recuperării sale au produs o suferinţă fizică şi psihică considerabilă şi au împiedicat-o să-şi desfăşoare viaţa cotidiană în aceleaşi condiţii ca şi înainte de accident.

Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale, aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi europene şi în doctrină, cu trimitere la dispoziţiile legale mai sus citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulaţie, care sunt vătămările produse acestora, instanţa făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de faţă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanţa de apel a analizat toate motivele şi argumentele invocate de părţi, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată, iară motivele reţinute nu sunt contradictorii. Hotărârea pronunţată răspunde exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

În fine, în ce priveşte ultima critică din recurs formulată doar de către recurenta- pârâtă D. S.A. şi întemeiată pe pct. 5 art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine, de asemenea, că este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că între victima accidentului rutier şi persoana responsabilă de producerea acestuia, respectiv, asiguratul de răspundere civilă (intervenientul forţat - în speţă, B.), s-a născut un raport juridic de natură delictuală.

Pe de altă parte, între societatea de asigurare - recurenta- pârâtă S.C. D. S.A. în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. în speţă- şi intervenientul forţat s-au stabilit raporturi de natură contractuală (contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie), iar victimele accidentului de circulaţie au dobândit acţiune directă împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în temeiul legii.

Prin urmare, în speţă, se pun în discuţie raporturi juridice de natură complexă, însă, temeiul juridic al răspunderii asigurătorului este de natură contractuală, pe de o parte, şi de natură legală, pe de altă parte, întrucât legea însăşi dă dreptul persoanei prejudiciate prin accidentul de circulaţie auto să se îndrepte direct împotriva asigurătorului, deşi între cele două părţi nu există convenţie.

Faţă de acestea, Înalta Curte constată că nici critica recurentei-pârâte prin care pretinde încălcarea astfel a regulilor de procedură la pronunţarea deciziei instanţei de apel, nu este fondată.

În plus, analizând critica formulată de recurentul-reclamant, vizând prestaţiile periodice solicitate şi respinse de instanţa de apel, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

Contrar celor susţinute de recurent, în mod legal acestea nu au fost acordate, instanţa de apel aplicând corespunzător dispoziţiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 şi art. 1388 C. civ.

Într-adevăr, în condiţiile în care, în urma leziunilor suferite, acesta a fost încadrat în gradul I de invaliditate, cu consecinţa pierderii totale şi definitive a capacităţii de muncă este evident caracterul cert şi continuu al prejudiciului, care îl îndreptăţeşte la primirea unei prestaţii periodice lunare, calculate de la data producerii riscului asigurat, şi până la încetarea stării de nevoie.

Însă, aceste prestaţii periodice nu se plătesc în mod automat, ci, aşa cum dispune textul legal arătat, "(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.", condiţie neîndeplinită în speţă de recurentul- reclamant.

Soluţia instanţei de apel este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incident în speţă, conform căruia, sumele stabilite cu titlu de prestaţii periodice în condiţiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă, dacă sunt probate cu documente fiscale şi ţinându-se seama de deciziile de pensionare, certificatele medicale şi de alte dovezi care stabilesc aceste situaţii, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A., în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C., ca nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta D. S.A., în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. împotriva deciziei civile nr. 1788/A din 30 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2021.