Appeal annulled as procedurally null; damages claim for crane-guard breach fails on factual grounds.

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 martie 2016 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 euro (402.048 RON echivalent în RON), cu titlu de despăgubiri, ca urmare a încălcării contractului de închiriere nr. x din 15 mai 2009 privind spaţiul destinat parcării utilajului tip macara 280t marca x şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 246/2016 din 21 iunie 2016, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa nr. 814 din 7 septembrie 2016, Tribunalul Specializat Argeş a admis excepţia necompetenţei sale materiale funcţionale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 399/F- C. civ. din 5 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de Contecios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. x/2016, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa nr. 243 din 11 iunie 2019, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins acţiunea ca nefondată.

Reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinţei nr. 243 din 11 iunie 2019, iar pârâta B. S.A. a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul principal şi apelul incident ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, reclamanta a declarat recurs, solicitând instanţei să caseze în parte decizia atacată sub aspectul respingerii apelului formulat de reclamantă, să trimită cauza spre rejudecare instanţei de apel şi să oblige intimata la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă face o prezentare a situaţiei de fapt prin care arată că între părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. x din 15 mai 2019, având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă de către intimata-pârâtă către recurenta-reclamantă asupra unui teren pe care urma a se parca utilajul tip macara 280t marca x, proprietatea recurentei-reclamante. Se mai arată că utilajul s-a deplasat singur la imobilul ce face obiectul contractului şi că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, se afla într-o stare avansată de degradare ca urmare a nerespectării de către intimata-pârâtă a obligaţiei contractuale de a asigura paza utilajului.

Recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de apel, arătând că aceasta a reţinut în mod greşit că în cauză au fost corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale în materie, nedovedindu-se reaua-credinţă a pârâtei în îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi nici încălcarea prevederilor art. 1268 alin. (3) şi art. 1548 C. civ.

Apreciază autoarea recursului că există suficiente indicii de nelegalitate, dar că instanţa de apel le-a ignorat neluând în considerare că recurenta-reclamantă a solicitat suplimentarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe pentru a dovedi că utilajul era în stare de funcţionare şi nici faptul că fost reţinută obligaţia contractuală a intimatei-pârâte de a asigura paza utilajului. Astfel, în opinia recurentei-reclamante, au fost încălcate dispoziţiile art. 1082 C. civ. din 1864, respectiv art. 1548 C. civ. deoarece instanţa de apel a considerat că nu a fost dovedită reaua-credinţă a intimatei-pârâte cu toate că răspunderea contractuală nu este condiţionată de aceasta, iar intimata-pârâtă nu a manifestat minimă diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor sale.

Recurenta-reclamantă susţine că este greşită şi concluzia instanţei de apel în sensul că dispoziţiile menţionate mai sus nu sunt incidente întrucât nu se poate şti dacă utilajul era în stare bună de funcţionare la momentul depozitării acesteia, în lipsa unui proces-verbal de predare primire încheiat între părţi, arătându-se că a fost reţinută în cauză asumarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de a asigura paza bunului şi că această obligaţie ar fi lipsită de conţinut în cazul în care intimata s-ar putea sustrage de la îndeplinirea sa în cazul absenţei procesului-verbal de predare primire. Se subliniază că au fost încălcate dispoziţiile art. 1268 alin. (3) C. civ., respectiv cele ale art. 977-982 C. civ. din 1864.

Autoarea recursului arată că în contract nu este menţionată obligaţia de a se încheia un proces-verbal de predare primire şi că, în situaţia în care utilajul ar fi avut probleme tehnice, intimata-pârâtă ar fi fost precaută şi ar fi consemnat aceste aspecte. Instanţa de apel a respins în mod nejustificat proba testimonială, deşi s-ar fi putut lămuri asupra stării de funcţionare a utilajului la data preluării acestuia de către intimata-pârâtă, şi a considerat nerelevante concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză privind starea de degradare a macaralei. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, iar în subsidiar a solicitat anularea recursului.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul declarat în cauză este nul.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Deşi prin memoriul de recurs se invocă greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1082 şi art. 977-982 C. civ. din 1864, respectiv ale art. 1268 alin. (3) şi art. 1548 C. civ., Înalta Curtea constată că din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot identifica aspecte care să se încadreze în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece autoarea recursului nu formulează critici de nelegalitate.

Autoarea căii de atac citează dispoziţii legale din C. civ. din 1864 şi din Noul C. civ., referitoare la efectele obligaţiilor, interpretarea convenţiilor, interpretarea clauzelor îndoielnice şi prezumţia de culpă, dar în concret evocă situaţia de fapt şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost administrate şi interpretate probele în faţa instanţei de apel şi în faţa instanţei de fond. Astfel, se critică aspecte legate de dovada relei-credinţe şi a culpei intimatei-pârâte în îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi de modul în care curtea de apel a înţeles să administreze probatoriul referitor la starea utilajului ce face obiectul contractului încheiat între părţi, susţinându-se că în mod greşit instanţa de apel nu a încuviinţat proba cu martori şi că aceeaşi instanţă a interpretat în mod eronat concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

Instanţa de recurs nu poate reanaliza clauzele contractuale şi nici nu poate reevalua situaţia de fapt, revenind asupra probatoriului. Recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul şi se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.