Exclusion of statutory nominalism clauses from unfair contract term review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 17 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS. au chemat în judecată pârâtele S.C. TT. S.A. şi UU.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, clauze inserate în contractele de credit încheiate cu pârâta S.C. TT. S.A., să dispună denominarea creditului la cursul indicat în anexa 1, în sensul obligării pârâtei la încasarea ratelor lunare prin folosirea cursului indicat în anexa 1, în sensul stabilizării cursului valutar la paritatea indicată, îngheţarea cursului CHF - leu la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe întreaga perioadă de derulare a contractelor şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamanţi.

Pârâta S.C. TT. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că a cesionat creanţele rezultând din contractul de credit încheiat cu reclamanţii B., C., D., I., J., M., N., O., P., R., S., T., U., Y., Z., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. şi PP. către pârâta S.C. UU.., conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 iulie 2008, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată de la 25 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru considerentele arătate în partea introductivă a hotărârii, şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 6952 din 9 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare in judecata ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia nr. 264A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. şi apelul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR. şi SS..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii NN., MM., EE., FF., GG., HH., OO., DD., P., O., LL., KK., SS., RR., QQ., K. şi L., solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că în mod eronat a fost respins apelul formulat cu motivarea că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv pentru că reflectă o normă legală. Mai arată că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere apărările subsemnaţilor cu privire la lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc, la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi la lipsa bunei-credinţe a băncii, cu respectarea dispoziţiilor art. 3 din Directiva 93/13. Susţin că în cauză este vorba de un contract preformulat la încheierea căruia consumatorul este în inferioritate, iar banca nu a respectat obligaţia de informare cu privire la riscul de hipervalorizare a monedei de creditare şi nu a prezentat oferte de creditare în alte monede.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, nu este aplicabil principiul nominalismului deoarece francul elveţian a fost utilizat ca monedă de substituţie. Aceleaşi părţi afirmă că, în temeiul celor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc, în cazul neîndeplinirii de către bancă a obligaţiei de informare, instanţa poate analiza caracterul abuziv al clauzei în litigiu, în raport de momentul încheierii contractului de credit, în procesul de negociere al acestuia.

Se solicită şi îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data încheierii contractului pe motiv că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, recurenţii-reclamanţi precizând că s-au obligat să restituie împrumutul în moneda în care a fost acordat, în temeiul principiului nominalismului. Afirmă că au avut cunoştinţă despre existenţa unui curs valutar, dar nu au prevăzut devalorizarea extremă a francului elveţian.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi F., E. şi II. au depus întâmpinări prin care au solicitat admiterea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinăriilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 27 februarie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 30 septembrie 2019, recurenţii-reclamanţi LL. şi KK. au depus cerere de renunţare la judecata dosarului nr. x/2015

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, fixându-se termen pentru judecarea recursului la 15 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul de la 15 ianuarie 2020 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 31 martie 2021, în vedere repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi LL. şi KK., analizând cererea formulată de aceştia, în raport de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că acest text de lege reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.".

Renunţarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la soluţionarea unei cauze, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.

Din înscrisul intitulat "Declaraţie şi procură specială", depus la dosar şi autentificat de VV. şi WW. prin încheierea de autentificare nr. 1155 din 13 iunie 2019, rezultă că reclamanţii LL. şi KK. înţeleg să renunţe la judecata acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, iar din actele dosarului rezultă că intimatele-pârâte au avut cunoştinţă de acest înscris.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că manifestarea de dispoziţie este neîndoielnică şi neechivocă în sensul renunţării reclamanţilor la judecata acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, iar această manifestare de voinţă a părţilor se circumscrie principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea reclamanţilor LL. şi KK. la judecata cererii de chemare în judecată, va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi LL. şi KK. şi va anula în parte decizia nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa nr. 6952 din 9 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii LL. şi KK..

Cu privire la recursul formulat de ceilalţi recurenţi-reclamanţi, instanţa supremă reţine că cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţi au invocat cu titlu formal acest text de lege întrucât nu au susţinut critici care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de recurs.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanţa supremă va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. din 1864 şi a statuărilor din Cauza C-86/16 Andriciuc şi susţin că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze clauza de risc valutar din perspectiva caracterului ei abuziv.

Prevederile contractuale menţionate în anexa 1 la cererea de chemare în judecată dispun că "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta la care s-a acordat creditul". În mod corect a reţinut curtea de apel că articolul în discuţie redă principiul nominalismului, statuat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva XX.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Criticile referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere referitor la îngheţarea cursului valutar pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuaţia de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate. Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită denominarea în moneda naţională a plăţilor întrucât aceste solicitări ale recurenţilor-reclamanţi tind la modificarea prevederilor contractuale. Recurenţii-reclamanţi solicită instanţei de judecată să intervină în convenţia părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Aspectele legate de contextul factual în care a fost încheiat contractul de credit şi de modalitatea concretă în care a fost pusă la dispoziţie suma împrumutată nu pot fi analizate de instanţa de recurs fiind aspecte de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recurenţii-reclamanţi NN., MM., EE., FF., GG., HH., OO., DD., P., O., SS., RR., QQ., K. şi L. împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii LL. şi KK., în contradictoriu cu pârâtele XX. şi UU.., şi în consecinţă:

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi LL. şi KK. împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează în parte decizia nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa nr. 6952 din 9 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii LL. şi KK..

Definitivă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi NN., MM., EE., FF., GG., HH., OO., DD., P., O., SS., RR., QQ., K. şi L. împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.