CHF consumer credit: appeal dismissed upholding validity of fees and currency clauses while confirming abusive nature of unilateral cost revision

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 13 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea caracterului abuziv a clauzelor din contractul de credit şi garanţie nr. x din 6 februarie 2008 cuprinse în art. 5.1. lit. a) referitor la comisionul de acordare a creditului; art. 5.1. lit. b) referitor la comisionul de administrare; art. 5.1. lit. d) referitor la comisionul de rambursare anticipată; art. 5.2. referitor la revizuirea nivelului costurilor; art. 4.1. referitor la majorarea marjei dobânzii; art. 9.1. referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia cu privire la plata ratelor în moneda în care a fost acordat creditul; art. 12.6 referitor la asigurarea imobilului la o societate de asigurări agreate de bancă şi încheierea poliţelor de asigurări în moneda creditului; să dispună anularea clauzelor menţionate şi recalcularea ratelor datorate de reclamantă începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; ca urmare a constatării nulităţii clauzelor indicate mai sus, să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, respectiv plata dobânzii nedatorate, plătită în baza unor clauze abuzive, plata comisionului de acordare a creditului, plata comisionului de administrare, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data plăţii sumelor nedatorate şi până la data restituirii; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor dintre ratele achitate şi ratele calculate în RON la cursul CHF -LEU din ziua semnării contractului; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 979 din 29 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit şi de garanţie nr. NPCG x din 6 februarie 2008 prevăzute la art. 5.1 lit. a) privind comisionul de acordare; art. 5.1 lit. b) privind comisionul de administrare; art. 5.2 privind posibilitatea de revizuire unilaterală de către pârâtă a nivelului costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere şi art. 12.6 referitor la asigurarea imobilului la o societate de asigurare agreată de bancă şi încheierea poliţelor în moneda creditului. A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului menţionat cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost constatată şi restituirea de către pârâtă a următoarelor sume, la care se va aplica dobânda legală de la data plăţii: suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 3.300 CHF la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând 2% din valoarea creditului acordat; suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 5.1 lit. b) din contractul arătat mai sus. A dispus obligarea pârâtei la recalcularea ratelor în care să nu mai fie inclus comisionul de administrare, recalculare care se va face pentru toată perioada contractului şi începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la finalizarea raporturilor contractuale. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată şi că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul acordare, comisionul de administrare şi privind încheierea poliţei asigurare, precum şi cererile accesorii, ca neîntemeiate. A respins cererea de recalculare a ratelor ca neîntemeiată. A menţinut restul dispoziţiilor. A obligat reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 1.553,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014 din 20 decembrie 2016) şi ale art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece a reţinut în mod greşit că art. 4.1 din contractul de credit nu reflectă o clauză cu caracter abuziv de vreme ce acest articol dă posibilitatea băncii de a revizui în mod unilateral marja dobânzii, fără a negocia cu consumatorul. Arată că banca nu a indicat motivul întemeiat care îi dă dreptul să modifice prevederile contractuale şi că a semnat un contract de adeziune, preformulat şi nenegociat.

Autoarea căii de atac afirmă că intimata-pârâtă i-a prezentat într-o lumină favorabilă încheierea unui contract de credit în franci elveţieni, astfel că a acceptat acest tip de împrumut, deşi dorea un credit în euro. Susţine că suma împrumutată i-a fost pusă la dispoziţie în euro, nu în franci elveţieni, şi că intimata-pârâtă a fost de rea-credinţă atunci când a consiliat-o. Apreciază ca fiind abuzivă prevederea contractuală care o obligă să achite ratele în valuta prevăzută în graficul de rambursare deoarece nu a avut posibilitatea de a influenţa natura clauzei, care determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, riscul valutar fiind suportat exclusiv de consumator. Afirmă că intimata-pârâtă nu şi-a respectat obligaţia de transparenţă contractuală şi nu a informat-o asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian, pe care banca, în calitate de profesionist, ar fi trebuit să îl prevadă.

Recurenta-reclamantă solicită îngheţarea cursului franc elveţian-leu la momentul contractării împrumutului, apreciind că se impune restabilirea prestaţiilor esenţiale ale contractului, ţinându-se cont şi de prevederile art. 977 C. civ. din 1864, în conformitate cu care interpretarea contractelor se face conform intenţiei comune a părţilor.

Prin memoriul de recurs se critică soluţia curţii de apel de a modifica sentinţa şi de a respinge solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) şi lit. b), art. 5.2 şi art. 12.6 din contractul de credit. Recurenta apreciază că valoarea comisionului de acordare, de 3.300 CHF, este nejustificată întrucât a achitat şi un comision de analiză, prevăzut de art. 5.1 lit. d) şi toate cheltuielile aferente înregistrării garanţiei imobiliare şi invocă prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999. Susţine că şi comisionul de administrare este abuziv întrucât este prevăzut cu încălcarea art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, clauza respectivă nefiind negociată, determinând un dezechilibru semnificativ şi încălcând cerinţa de bună-credinţă. Menţionează că în contract nu sunt definite activităţile pe care intimata-pârâtă le prestează în schimbul acestui comision şi că cele două comisioane reprezintă o dobândă mascată. Autoarea căii de atac apreciază că şi clauza prevăzută la art. 5.2 are caracter abuziv deoarece nu sunt menţionate costurile care pot fi revizuite de bancă şi nici elementele obiective în funcţie de care se poate face această revizuire, aspecte care dovedesc dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi lipsa bunei-credinţe a băncii. Aceeaşi parte afirmă că banca nu poate impune societăţile de asigurare cu care să se încheie poliţa de asigurare pentru imobilul adus în garanţie, art. 12.6 din contract reflectând o prevedere cu caracter abuziv.

Se mai solicită acoperirea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă prin prisma instituţiei plăţii nedatorate şi obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale aferente, precum şi denominarea plăţilor în moneda naţională conform Regulamentului valutar nr. 4/2005.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că recurenta nu a dezvoltat critici concrete faţă de hotărârea atacată, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu şi s-a propus respingerea excepţiei nulităţii (în urma recalificării excepţia inadmisibilităţii).

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a susţinut că recursul declarat în cauză este nul.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că susţinerile din cadrul memoriului de recurs pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, fixându-se termen pentru judecarea recursului la 27 mai 2020, cu citarea părţilor.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 31 martie 2021, în vedere repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia curţii de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori întrucât aceasta nu a ţinut cont de caracterul nenegociat al contractului de credit şi de faptul că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare în ceea ce priveşte variaţia cursului de schimb valutar CHF-LEU şi întrucât a ignorat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, art. 5.1 lit. a) şi b), art. 5.2, art. 9.1 şi art. 12.6 din contractul de credit.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că instanţa de apel a constatat caracterul nenegociat al contractului de credit, reţinând că sarcina probei în această privinţă revine profesionistului, respectiv intimatei-pârâte, iar aceasta nu a dovedit că a oferit consumatorului posibilitatea de a influenţa clauzele convenţiei încheiate între părţi. Cu toate acestea, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa europeană şi naţională, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesar a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă va respinge criticile prin care se susţine că în apel a fost greşit analizat caracterul abuziv al art. 4.1 din contract deoarece în mod corect s-a apreciat în considerentele deciziei atacate că prevederea contractuală în discuţie este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, rezultând din conţinutul acesteia modalitatea în care se determină dobânda creditului, prin raportare la elemente obiective şi care sunt pe înţelesul consumatorului, respectiv indicele Libor la 6 luni plus o marjă de 4,5%. De asemenea, instanţa de apel a analizat şi condiţia dezechilibrului semnificativ, apreciind că aceasta nu este îndeplinită, astfel că în mod judicios, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, a constatat că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei respective. Afirmaţiile prin care recurenta invocă greşita aplicare sau încălcarea prevederilor art. 93 lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului şi ale art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu vor fi reţinute deoarece se referă la texte de lege care nu sunt aplicabile situaţiei în speţă deoarece art. 4.1 din contract nu prevede posibilitatea modificării dobânzii în mod unilateral de către intimata-pârâtă.

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenta-reclamantă invocă, în esenţă, că în contractul de credit nu este menţionat scopul perceperii comisioanelor de acordare şi administrare, iar cuantumul acestora este nejustificat şi disproporţionat faţă de valoarea creditului.

Referitor la examinarea caracterului abuziv al art. 5.1 lit. a) şi b) din contractul de credit şi de garanţie nr. NPCG x din 6 februarie 2008, instanţa supremă observă instanţa de apel a analizat dispoziţiilor legale aplicabile şi jurisprudenţa europeană pentru a stabili dacă prevederile contractuale în discuţie au sau nu caracter abuziv. Astfel, aplicând în mod corect art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a stabilit că respectivele clauze sunt transparente şi că ele nu determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind redactate în mod clar şi inteligibil. Încă de la semnarea contractului, recurenta-reclamanta a putut să înţeleagă şi să îşi reprezinte modul de calcul şi consecinţele economice ale perceperii respectivelor comisioane.

Nu poate fi reţinută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de intimata-pârâtă în schimbul perceperii comisioanelor respective determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Din lecturarea clauzelor mai sus menţionate rezultă că cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurentei-reclamante.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare şi de administrare, precum şi modalitatea lor de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Aşadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la cuantumul disproporţionat al comisioanelor deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu permit asocierea analizei caracterului abuziv al unei clauze contractuale cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată.

Criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al art. 5.2 nu vor fi analizate deoarece prin sentinţa civilă nr. 979 din 29 martie 2018, tribunalul a constatat caracterul abuziv al acestei prevederi contractuale, soluţie care se bucură de putere de lucru judecat deoarece apelul formulat de intimata-pârâtă pe acest aspect a fost respins, iar aceasta din urmă nu a formulat recurs.

În ceea ce priveşte analiza curţii de apel asupra art. 9.1 din contract, care prevede că "orice plată se va face în moneda în care a fost acordat creditul", instanţa supremă constată că aceasta este corectă în sensul că articolul în discuţie redă principiul nominalismului, statuat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurentei-reclamante referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva C.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Aspectele legate de contextul factual în care a fost încheiat contractul de credit şi de modalitatea concretă în care a fost pusă la dispoziţie suma împrumutată nu pot fi analizate de instanţa de recurs fiind aspecte de netemeinicie.

Instanţa supremă va înlătura susţinerile prin care se solicită îngheţarea cursului valutar şi denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională întrucât aceste solicitări ale recurentei-reclamante tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

În ceea ce priveşte criticile aduse de recurentă soluţiei de admitere a apelului intimatei-pârâte pe aspectul caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 12.6 din contractul de credit, se constată că acestea sunt nefondate deoarece nu i s-a impus recurentei să încheie o poliţă de asigurare cu o societate de asigurare identificată de bancă, ci să aleagă, dintre societăţile de asigurare agreate, pe aceea pe care a considerat-o cea mai potrivită. Astfel cum corect a reţinut curtea de apel, recurenta-reclamantă nu a demonstrat că sunt îndeplinite condiţiile statuate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea stabili caracterul abuziv al prevederii contractuale în discuţie.

Înalta Curte reţine că solicitarea recurentei-reclamante din memoriul de recurs de a fi obligată intimata-pârâtă la acoperirea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă prin prisma instituţiei plăţii nedatorate şi la plata dobânzii legale aferente nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. Autoarea căii de atac formulează un capăt de cerere care priveşte fondul pricinii, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în stadiul procesual al recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.