Delictual liability for loss of use of state property: contributory fault of landowner permitting unauthorized commercial exploitation despite lease terms

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a chemat în judecată pe pârâtele A. S.R.L. şi B., solicitând ca prima pârâtă să fie obligată la plata sumei de 307.875,10 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, din care suma de 231.340,50 euro reprezintă contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei 30.04.2015 - 30.10.2015, suma de 55.543,28 euro reprezintă contravaloare T.V.A., suma de 16.847,26 euro reprezintă majorări contravaloare lipsă de folosinţă, suma de 4.054,06 euro reprezintă majorări TVA aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016. De asemenea, reclamanta a cerut ca A. S.R.L. să fie evacuată din spaţiul situat în Bucureşti, Calea x, să se dispună evacuarea pârâtei B. din acelaşispaţiu, iar, în subsidiar, să se dispună rezilierea contractelor de credit încheiate între autoarea reclamantei şi cea de-a doua pârâtă.

Reclamanta a depus o cerere adiţionalăşi de precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 419.849,25 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, din care suma de 295.758,22 euro reprezintă contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei aprilie 2015 - 31.12.2015, plus diferenţe aferente lunilor aprilie, mai august şi octombrie 2015, suma de 70.981,94 euro reprezintă contravaloare T.V.A., suma de 42.822,22 euro reprezintă majorări contravaloare lipsă de folosinţă aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016, suma de 10.286,87 euro reprezintă majorări T.V.A. aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016. A arătat că nu mai insistă în solicitarea de evacuare a pârâtei A. S.R.L., deoarece aceasta nu a mai utilizat spaţiul începând cu data de 1 ianuarie 2016. Temeiul pretenţiilor de obligare a acestei pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă îl constituie răspunderea civilă delictuală, având în vedere că între reclamantă şi această pârâtă nu a existat un contract de închiriere sau o altă înţelegere care să îi permită să utilizeze spaţiul.

De asemenea, reclamanta a precizat că, în principal, solicită evacuarea pârâtei B. pentru lipsa titlului, iar, în subsidiar, să se dispună rezilierea contractelor de închiriere pentru nerespectarea clauzelor acestora şi pentru neachitarea la termen a sumelor datorate. Ca urmare a dispunerii rezilierii, se impune constatarea că această pârâtă nu mai are titlu locativ, ceea ce atrage necesitatea de a se dispune evacuarea acesteia.

Pârâta A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat tardivitatea formulării cererii adiţionale de către reclamantă şi a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei privind obligarea sa la plata sumelor de bani indicate iniţial, în acţiune.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, arătând că prin cele două contracte de închiriere nu i-a fost interzisă subînchirierea, cesiunea sau asocierea în vederea exploatării spaţiului. Totodată, a menţionat că este eronată afirmaţia reclamantei, potrivit căreia pârâta B. nu ar fi achitat chiria, având în vedere plăţile făcute în baza convenţiei încheiate cu pârâta A. S.R.L., dar şi menţiunile din adresele emise chiar de către reclamantă.

Prin încheierea de la termenul din 29 septembrie 2016, instanţa de judecată a respins, ca neîntemeiată, excepţianecompetenţei materiale.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa a constatat că reclamanta a formulat cererea modificatoare după primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, astfel că a rămas sesizată cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, în forma sa iniţială, cu precizările aduse ulterior (pretenţii formulate împotriva pârâtei A. S.R.L., evacuarea pârâtei B., iar, în subsidiar, rezilierea contractelor de închiriere încheiate cu B. şi evacuarea acesteia pentru lipsa titlului).

La termenul de judecată din 2 februarie 2017 instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţianecompetenţeifuncţionale, invocată de pârâta B..

Prin sentinţa civilă nr. 784 din 9 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar împotriva pârâtelor A. S.R.L. şi B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă şi s-a dispus evacuarea pârâtei B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă din spaţiul situat în Bucureşti, Calea x, sectorul 1; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva pârâtei A. S.R.L.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la situaţia de fapt, Tribunalul Bucureşti a reţinut că între S.C. ICRAL Herăstrău (în calitate de locator) şi B. (în calitate de locatar), a intervenit contractul de închiriere pentru suprafaţa locativă cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă nr. x/16.07.1990, având ca obiect folosinţa spaţiului din Bucureşti, Calea x. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de un an.

Între S.C. Herăstrău Nord S.A. (în calitate de locator) şi B. (în calitate de locatar) a intervenit contractul de închiriere pentru suprafaţa locativă cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă nr. x/9.02.1994, având ca obiect folosinţa spaţiului din Bucureşti, Calea x, în suprafaţă de 164,15 mp şi terenul aferent în suprafaţă de 90 mp. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de trei ani, cu începere de la 4 februarie 1994 şi până la 31 decembrie 1996.

Prin ordinul de repartizare nr. 4/15.01.2001 s-a prelungit contractul de închiriere până la data de 31 decembrie 2004. În cuprinsul ordinului se precizează că schimbarea profilului de activitate, fără acordul proprietarului, subînchirierea sau asocierea cu persoane fizice sau juridice în afara sistemului specific B., duce la retragerea dreptului de folosinţă şi rezilierea contractului de închiriere unilateral de către Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin adresa nr. x/12.01.2005 Administraţia Fondului Imobiliar comunica B. că, în baza art. 1437 din C. civ., contractul de închiriere nr. x/16.07.1990 se află în derulare prin tacita relocaţiune, nefiind necesară prelungirea valabilităţii acestuia.

La data de 5 iulie 2006 între B. şi C. s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 16, prin care părţile s-au înţeles să exploateze, în comun, spaţiul din Bucureşti, Calea x.

Prin adresa nr. x/29.08.2006 B. a solicitat Administraţiei Fondului Imobiliar să îşi dea acordul pentru efectuarea investiţiilor necesare aducerii spaţiului la parametrii ceruţi de normele legale în vederea desfăşurării activităţii de alimentaţie publică. Acordul Administraţiei Fondului Imobiliar a fost exprimat prin adresa nr. x/05.09.2006.

Între B. şiResidence Paradis S.R.L. a intervenit contractul de asociere în participaţiune nr. x/06.10.2006, prin care părţile s-au angajat să exploateze comercial imobilul din Bucureşti, Calea x, deţinut de către B. în baza contractului de închiriere nr. x/16.07.1990. Prin exploatarea comercială a spaţiului părţile au înţeles totalitatea operaţiunilor legate de hoteluri, restaurante şi baruri (art. 1.1 şi art. 1.2).

Dreptul de folosinţă asupra imobilului urma să fie pus la dispoziţiaResidence Paradis S.R.L. de către B. [art. 3 lit. a)]. Aceasta i-a permis asociatului său să afişeze orice firme sau reclame pe faţada imobilului [art. 4.1 lit. e)]. A. S.R.L. s-a obligat să plătească B. cota de profit ce se cuvenea acesteia [art. 4.2 lit. g)].

Totodată, A. S.R.L. s-a obligat să achite către Administraţia Fondului Imobiliar, direct în contul acesteia, contravaloarea chiriei pe care B. o datora în baza contractului de închiriere [art. 4.2 lit. j)]. A. S.RL. era îndreptăţită să deducă din cota de profit, achitată lunar către B., orice sumă ar fi achitat către Administraţia Fondului Imobiliar în vederea stingerii litigiilor având ca obiect sumele datorate cu titlu de chirie, litigii existente între părţile contractului de închiriere. Cota de profit achitată lunar către B. nu putea fi, în aceste condiţii, mai mică de 15.000 RON [art. 4.2 lit. k)]. B. era îndreptăţită la o cotă de 2% din profitul asocierii, dar nu mai puţin de 25.000 RON lunar (art. 8.1).

A. S.R.L. avea un drept preferenţial de a cumpăra imobilul în cazul în care acesta era vândut de proprietar. În acest scop, B. s-a obligat să încheie cu A. S.R.L. un antecontract de vânzare-cumpărare şi, ulterior, un contract de vânzare-cumpărare subsecvent încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către B. cu proprietarul spaţiului [art. 5 lit. a)].

Între Administraţia Fondului Imobiliar şiResidence Paradis S.R.L. a intervenit convenţia înregistrată la Administraţia Fondului Imobiliar, sub nr. x/24.05.2011, prin care A. S.R.L. s-a obligat prin proprie şi unilaterală voinţă să plătească Administraţiei Fondului Imobiliar chiria aferentă imobilului din Bucureşti, Calea x, sectorul 1 ce face obiectul contractului de închiriere încheiat între Administraţia Fondului Imobiliar (în calitate de locator) şi B. (în calitate de locatar). Plăţile urmau a fi efectuate numai pentru perioada începând de la 1 octombrie 2011 în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere încheiat între Administraţia Fondului Imobiliar şi B..

Părţile au precizat, la art. 1.4, că promisiunea de plată asumată de A. S.R.L. este un angajament voluntar şi unilateral care se circumscrie instituţiei gestiunii intereselor altuia (B.). A. S.R.L. putea renunţa oricând fără daune la efectuarea plăţilor, Administraţia Fondului Imobiliar neavând nicio posibilitate legală sau convenţională de a solicita plata de la A. S.R.L. (art. 1.5 şi art. 2.6).

La data încheierii convenţiei părţile contractului de închiriere erau şi rămâneau Administraţia Fondului Imobiliar şi B., iar A. S.R.L. nu se subroga în drepturile şi obligaţiile părţilor şi se angaja să respecte convenţia, atâta timp cât considera oportun, fără a putea fi obligată direct în baza convenţiei, pe cale judecătorească, la executarea obligaţiilor asumate (art. 3.2). Gerantul urma să efectueze plăţile din proprie iniţiativă şi să continue efectuarea plăţilor până când geratul era în măsură să le efectueze de unul singur (art. 3.3).

Prin adresa nr. x/27.01.2014 B. a cerut Administraţiei Fondului Imobiliar eliberarea unei adeverinţe care să conţină valoarea de impunere a clădirii şi a terenului aferent de la adresa din Bucureşti, la data convenţiei nr. 13945/24.05.2011, încheiată între B., Administraţia Fondului Imobiliar şi A. S.R.L. De asemenea, B. solicita eliberarea unui plan cadastral necesar obţinerii autorizaţiei de funcţionare de la Primăria Sectorului 1 Bucureşti. Administraţia Fondului Imobiliar a răspuns acestei solicitări prin adresa nr. x/10.03.2014.

Prin adresa nr. x/28.01.2015 Administraţia Fondului Imobiliar comunica B. intenţia de a inspecta spaţiul închiriat la data de 12 februarie 2015. Din nota de constatare, efectuată cu ocazia inspecţiei, rezultă că pe o suprafaţă de 130 mp din spaţiul utilizat de B. se desfăşura activitatea de restaurant. Primăria Sectorului 1 Bucureşti a eliberat autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de alimentaţie publică nr. 8060/D/1150/02.04.2015 de către A. S.R.L. în spaţiul din Bucureşti, Calea x. A. S.R.L. şi-a stabilit sediul social la aceeaşi adresă.

Prin notificarea nr. x/22.04.2015 B. îi comunica Administraţiei Fondului Imobiliar că începând de la data de 1 mai 2015 urmau să înceteze activităţile economice ce se desfăşurau în spaţiul din Calea x, de la acea dată urmând să se desfăşoare numai activităţi culturale. B. solicita, totodată, că de la 1 mai 2015 factura emisă de Administraţia Fondului Imobiliar pentru folosinţa spaţiului să se raporteze la nivelul tarifar pentru activităţi socio-culturale.

Poliţia Locală a Municipiului Bucureşti - Direcţia Control - Serviciul Control Spaţii Comerciale, Contracte a întocmit nota nr. x/19.05.2015 privind situaţia din data de 24 aprilie 2015 a spaţiului cu altă destinaţie situat în Bucureşti, Calea x.

În cuprinsul notei se arată că, potrivit evidenţelor Administraţiei Fondului Imobiliar, a rezultat că începând cu anul 1997 şi până în prezent B. a înstrăinat, în mod repetat, dreptul de folosinţă a spaţiului în favoarea mai multor societăţi comerciale, printre care şi A. S.R.L., încheind cu acestea o serie de contracte de asociere în participaţiune, printre care şi contractul de asociere în participaţiune nr. x/06.10.2010 încheiat cu A. S.R.L. […] Prin cedarea dreptului de folosinţă a spaţiului în favoarea societăţilor respective, chiriaşa statului a procedat la o serie de subînchirieri mascate, încasând lunar de la acestea pe perioada derulării contractelor de asociere diferite sume de bani, fără a achita chiria aferentă spaţiului la termenele stabilite, aşa cum reiese din adresa Administraţiei Fondului Imobiliar nr. x/17.04.2014. […] Din anul 2010 şi până în prezent A. S.R.L. a desfăşurat în spaţiu activitatea de alimentaţie publică - restaurant, chiria fiind stabilită prin fişa de calcul deţinută de către B. şi calculată pentru activităţi social culturale. Concluziile notei de control au fost: spaţiul era utilizat de către o altă persoană juridică şi în alt scop decât cel pentru care a fost atribuit; tarifele pentru alimentaţie publică stabilite prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 32/2007 erau de 30 euro/mp, în timp ce tarifele pentru activităţi socio-culturale erau de 2 RON/mp, situaţie în care a fost afectat bugetul local.

Prin notificarea nr. x/29.06.2015 Administraţia Fondului Imobiliar a comunicat B. denunţarea unilaterală, în conformitate cu art. 1436 alin. (2) din C. civ., a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 şi nr. y/9.2.1994, precum şi a fişei de calcul din 1 ianuarie 2007, solicitându-i ca, în termen de 30 de zile, să părăsească spaţiul.

Prin adresa înregistrată la Administraţia Fondului Imobiliar, sub nr. x/04.09.2015, B. îi comunica acesteia că a avut pe deplin cunoştinţă de existenţa şi natura activităţilor socio-culturale şi comerciale desfăşurate în imobil. Administraţia Fondului Imobiliar a răspuns prin adresa nr. x/04.09.2015, în cuprinsul căreia a arătat că plăţile efectuate în baza convenţiei din 25 mai 2011 au avut în vedere numai activităţile socio-culturale, iar nu şi pe cele de alimentaţie publică, sumele încasate la bugetul de stat fiind nesemnificativ de mici în comparaţie cu cele ce trebuiau efectiv plătite şi încasate.

Prin notificarea nr. x/03.11.2015 Administraţia Fondului Imobiliar a comunicat A. S.R.L. că înţelege să denunţe convenţia de gestiune în interesul altuia, înregistrată sub nr. x/24.05.2011 cu începere de la data de 1 decembrie 2015.

Prin acordul din data de 1 decembrie 2015 B. şi A. S.R.L. au convenit să rezilieze contractul de asociere în participaţiune nr. x/06.10.2010, stabilind, totodată, echipamentele din locaţie care îi aparţineau societăţii A. S.R.L.

Prin notificarea înregistrată la Administraţia Fondului Imobiliar, sub nr. x/02.12.2015, A. S.R.L. îi comunica acesteia rezilierea începând cu data de 1 decembrie 2015 a convenţiei nr. 13945/11.05.2011, urmând ca de la acea dată toate obligaţiile de plată aferente contractelor de închiriere încheiate de Administraţia Fondului Imobiliar cu B. să fie achitate de aceasta. Prin aceeaşi notificare A. S.R.L. înştiinţa Administraţia Fondului Imobiliar despre încetarea colaborării cu B., care exercita la data notificării folosinţa imobilului.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamanta, contrar celor susţinute în răspunsul la interogatoriu, a cunoscut şi a fost de acord cu ocuparea spaţiului de către pârâta A. S.R.L. Reclamanta cunoştea că pârâta B. exploata spaţiul în scop comercial, cu încălcarea capacităţii sale de folosinţă (asociaţie non-profit) şi a destinaţiei conferite spaţiului prin contractele de închiriere (activităţisocio-culturale). De asemenea, reclamantei îi era cunoscută modalitatea în care pârâta B. realiza această exploatare comercială a spaţiului: prin societăţi terţe, în temeiul unor contracte de asociere în participaţiune. Reclamanta şi-a dat acordul necesar în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale în spaţiu prin oferirea, la solicitarea pârâtei B., a asistenţei sale, furnizându-i documentele necesare în vederea amenajării spaţiului pentru a îl face optim desfăşurării activităţii de alimentaţie publică - restaurant.

Existenţa contractului de asociere în participaţiune încheiat între cele două pârât i-a fost cunoscută reclamantei. Prin contractul de asociere în participaţiuneResidence Paradis S.R.L. s-a obligat să suporte contravaloarea chiriei pe care B. o datora Administraţiei Fondului Imobiliar în baza contractelor de închiriere.

În acest context a fost încheiată convenţia dintre reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar şi A. S.R.L., prin care aceasta se obliga să plătească Administraţiei Fondului Imobiliar chiria datorată de B.. Implicarea şi interesul A. S.R.L. în menţinerea în vigoare a contractelor de închiriere a devenit astfel evidentă şi imposibil de ignorat.

De altfel, părţile nici nu au ascuns existenţa acestui contract de asociere în participaţiune: în temeiul contractului, A. S.R.L., care urma să opereze restaurantul în spaţiu, a dobândit dreptul de a afişa reclame menite a atrage clienţii. De asemenea, A. S.R.L. a obţinut, cu asistenţaAdministraţiei Fondului Imobiliar, autorizaţia de a funcţiona în spaţiu. A. S.R.L. şi-a stabilit sediul social în spatiu, fiind inregistrată în mod corespunzator în registrul comerţului.

Pentru aceste argumente, apreciind că reclamanta a contribuit prin acţiunileşiinacţiunile sale la săvârşirea faptei ilicite de către pârâta A. S.R.L., prima instanţă a respins cererea de angajare a răspunderii civile delictuale a acesteia din urmă, ca neîntemeiată.

Pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a probat efectuarea unor astfel de cheltuieli în cauză, în condiţiile prevăzute de lege, astfel că solicitarea sa având acest obiect a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Tribunalul Bucureşti a mai reţinut că, potrivit art. 1436 alin. (1) din C. civ. de la 1864, locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară o înştiinţare prealabilă.

Cu toate acestea, după expirarea termenului stipulat, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, locaţiunea se consideră reînnoită în condiţiile unei locaţiuni fără termen (art. 1437 din C. civ.). În această situaţie, locaţiunea încetează în baza unei notificări de încetare transmisă de oricare din părţi [art. 1436 alin. (2) din C. civ..].

În cauză, prin notificarea nr. x/29.06.2015 Administraţia Fondului Imobiliar a comunicat B. denunţarea unilaterală, conform art. 1436 alin. (2) din C. civ. de la 1864, a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 şi nr. y/09.02.1994, precum şi a fişei de calcul din data de 1 ianuarie 2007, solicitându-i ca, în termen de 30 de zile, să părăsească spaţiul. Notificarea a fost primită de locatar la data de 14 iulie 2015.

Locatorul nu avea obligaţia de a justifica opţiunea sa de a denunţa contractul, nefiind necesar nici ca încetarea contractului să fie acceptată de locatar.

În aceste condiţii, prima instanţă a ajuns la concluzia că nu poate decât să constate încetate contractele de locaţiune la împlinirea termenului de preaviz de 30 de zile de la primirea notificării de denunţare a contractului şiinexistenţa vreunui titlu care să îi dea dreptul pârâtei B. să ocupe spaţiul.

În considerarea celor ce preced, Tribunalul Bucureşti a dispus evacuarea pârâtei B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă din spaţiul situat în Bucureşti, Calea x.

Prin decizia civilă nr. 511 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 784 din 9 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat; a respins apelul declarat de B. sentinţei civile nr. 784 din 9 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat; a respins cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată.

În legătură cu apelul promovat de B., Curtea a examinat cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţiile invocate în cuprinsul cererii de apel, respectiv excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, secţie ce a procedat la judecarea cauzei în primă instanţă.

S-a observat că prin acţiunea promovată de către reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar, s-a solicitat, cu titlu principal, obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei totale de 307.875,10 euro, reprezentând despăgubiri şi, ca urmare a constatării temeiniciei acestui capăt de cerere, instanţa să dispună evacuarea pârâtei A. S.R.L. şi a pârâtei B. din spaţiul situat în Municipiul Bucureşti, Calea x. În subsidiar, s-a solicitat rezilierea contractelor încheiate între părţi, de închiriere şi de asociere în participaţiune.

Aşadar, acţiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, a avut mai multe capete de cerere, capătul principal fiind constituit de cel referitor la obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 307.875,10 euro, iar, în subsidiar, s-a cerut evacuarea societăţilor pârâte din spaţiul închiriat.

De altfel, confirmarea ca principal a capătului de cerere privind pretenţiile formulate împotriva intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. s-a făcut şi la termenul de judecată din 9 iunie 2016, la care apelanta-reclamantă şi-a precizat cererea de chemare în judecată.

În această ipoteză, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt".

Or, în cauză, competenţa materială a tribunalului a fost atrasă de interpretarea coroborată a prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. (1) din C. proc. civ., care stabilesc că, în cazul litigiilor cu profesionişti, competenţa de soluţionare a cauzelor evaluabile în bani cu o valoare mai mare de 200.000 RON inclusiv, revine tribunalului.

După cum s-a arătat anterior, capătul principal al acţiunii reclamantei este evaluabil în bani, valoarea acestuia fiind echivalentul în RON al sumei de 307.875,10 euro, deci, mult peste pragul de 200.000 RON, sub care competenţa de soluţionare în primă instanţă revenea judecătoriei.

Referitor la excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut, în acord cu statuările cuprinse în decizia nr. 17/17.09.2018 a Înaltei Curţi de CasaţieşiJustiţie, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004", că necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

Astfel fiind calificată excepţia necompetenţei funcţionale a unei secţii din cadrul instanţei de judecată, în egală măsură sunt aplicabile dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., care prevăd că "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de către părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţeşi pot pune concluzii".

Sub aspectul eventualei necompetenţe funcţionale a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, Curtea a arătat că prima instanţă a examinat legalitatea învestirii sale cu soluţionarea litigiului, declarându-se competentă a-l soluţiona, prin încheierea de şedinţă de la termenul din 29 septembrie 2016, la care a acordat cuvântul părţilor asupra competenţei de soluţionare a cauzei.

Nici la termenul din data menţionată, nici la vreunul din cele două termene anterioare, apelanta-pârâtă B. sau altă parte, nu a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civile, astfel încât secţia menţionată s-a declarat, în mod temeinic, competentă funcţional şi a procedat, în continuare, la soluţionarea cauzei.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelanta-pârâtă B. nu s-a conformat dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. şi nu a invocat în termenul procedural fixat, în mod imperativ, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, excepţie invocată în cuprinsul cererii de apel.

Faţă de aceste considerente, au fost respinse ca nefondate ambele excepţii invocate, ca motive de apel, de către apelanta-pârâtă.

Pe fondul cererii de apel, Curtea a reţinut că apelanta-pârâtă contestă dispoziţia de evacuare a sa din spaţiul situat în Municipiul Bucureşti, Calea x. În acest sens, a arătat că, potrivit prevederilor contractuale, respectiv capitolul X al contractului nr. x/09.02.1994, plata cu întârziere a chiriei lunare, anulează dreptul locatorului de a solicita evacuarea chiriaşului, părţile derogând, astfel, în mod expres, de la dispoziţiile cu caracter general ce permit evacuarea.

Raportând această susţinere la prevederile contractului anterior menţionat, Curtea a observat că la articolul 12, integrat în Capitolul X, părţile au convenit ca, pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale, creditorul obligaţiei poate cere rezilierea contractului şi daune-interese. În conţinutul aceluiaşi articol, se prevede că dacă întârzierea la plata chiriei este mai mare de 3 luni, locatorul poate cere evacuarea chiriaşului, iar plata chiriei restante şi a majorărilor de întârziere nu anulează dreptul locatorului de a evacua chiriaşul.

Aşadar, prevederile contractuale sunt în sens contrar celor susţinute de pârâta B. prin apărătorul său. După 3 luni de neplată a chiriei, locatorul poate cere evacuarea chiriaşului, moment începând cu care nici măcar plata chiriei restante nu anulează dreptul locatorului de a proceda, în continuare, la evacuarea chiriaşului.

În speţă, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a pretins neplata chiriei pentru intervalul aprilie 2015 - decembrie 2015, aşadar, un interval de timp mai mare de 3 luni de zile, perioadă în care fie chiria nu a fost achitată deloc, fie a fost achitată parţial pentru anumite luni, astfel cum rezultă din calculul detaliat al debitului datorat .

Apelanta-pârâtă B. nu a contestat în vreun fel acest mod de calcul al chiriei neachitate începând cu luna aprilie 2015, nu a prezentat dovezi în sens contrar, deşi sarcina probei îi revenea sub acest aspect. S-a observat că nici măcar nu a susţinut în cadrul propriei cereri de apel că ar fi achitat în integralitate chiria şi pentru intervalul aprilie- decembrie 2015. În conţinutul acestui act procedural, apelanta a susţinut doar achitarea chiriei până în luna decembrie 2014.

Având în vedere dificultăţile generate de neplata chiriei lunare la termenele contractuale şi, în orice caz, întemeiat pe ajungerea la termen a contractelor de închiriere susmenţionate (aspect necontestat de vreuna din părţile cauzei), astfel cum a reţinut şi tribunalul, prin notificarea nr. x/29.06.2015 Administraţia Fondului Imobiliar a comunicat B. denunţarea unilaterală, conform art. 1436 alin. (2) din C. civ. de la 1864, a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 şi nr. y/9.2.1994, precum şi a fişei de calcul din 1 ianuarie 2007, solicitându-i ca, în termen de 30 de zile, să părăsească spaţiul. Notificarea a fost primită de apelanta B. la data de 14 iulie 2015. Această notificare a avut ca temei dispoziţiile C. civ. de la 1864 privind efectele contractului de locaţiune încheiat pentru un timp determinat, ce încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară de o prealabilă înştiinţare (înştiinţare efectuată, totuşi, în cauză).

Sub aspectul textului de lege invocat ca temei al denunţării unilaterale a contractelor de locaţiune încheiate între părţi, respectiv contractul nr. x/16.07.1990 şi contractul nr. x/09.02.1994 (în fapt, apelanta-pârâtă fiind pusă în posesie şi exercitând dreptul de locaţiune cumulată asupra ambelor suprafeţe de teren şi construcţie menţionate în cele două contracte), Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. (01.10.2011) nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii sau producerii lor.

Cum ambele contracte de închiriere derulate între părţi la momentul notificării intenţiei de denunţare a acestora, ca urmare a ajungerii lor la termen, au fost încheiate anterior datei intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), efectele acestor contracte de închiriere sunt guvernate de dispoziţiile C. civ. anterior, astfel încât susţinerile apelantei-pârâte referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1810 din C. civ. (2009) sunt nefundamentate.

În considerarea argumentelor expuse, Curtea a respins ca nefondat apelul promovat de pârâta B. împotriva sentinţei instanţei de fond.

Cu privire la apelul promovat de apelanta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din 29 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti a apreciat că nu poate fi calificată "precizatoare" cererea formulată de reclamantă şi depusă la filele x, volumul al II-lea din dosarul de fond, motiv pentru care, a constatat că a fost depusă tardiv, prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ.

Legat de acest motiv de apel formulat împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2016, Curtea a reţinut că, în acord cu prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Alineatul (2) pct. 2 al aceluiaşi articol dispune în sensul că nu se va da termen, ci se va trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii.

Astfel, chiar şi după primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, acesta poate să îşi modifice cererea introductivă prin mărirea sau micşorarea cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată. Obiectul cererii este reprezentat de pretenţia concretă supusă examinării instanţei de judecată, formulată împotriva părţii sau părţilor adverse.

În cauza de faţă, astfel cum temeinic a reţinutşi prima instanţă, cererea de chemare în judecată nu a fost doar modificată în sensul majorării pretenţiilor formulate iniţial împotriva pârâtei B., ci reclamanta a procedat şi la extinderea perioadei pentru care a solicitat despăgubiri echivalente lipsei de folosinţă a spaţiului din Municipiului Bucureşti, Calea x. Dacă în cererea introductivă aceste despăgubiri au fost solicitate pentru intervalul aprilie - decembrie 2015, în cererea denumită "adiţională şi de precizare a cererii de chemare în judecată", perioada pentru care se solicită aceste despăgubiri este extinsă la intervalul aprilie 2015 - mai 2016.

Prin urmare, apelanta-reclamantă nu s-a limitat la a proceda doar la majorarea cuantumului obiectul cererii introductive în limitele acestui obiect, astfel cum a fost configurat iniţial în acţiune, ci a modificat chiar obiectul cererii sale de chemare în judecată, solicitând despăgubiri şi pentru o perioadă de timp necuprinsă în cererea iniţială.

Or, în condiţiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc doar cu acordul expres al tuturor părţilor, acord inexistent în cauză.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca neîntemeiat motivul de apel vizând temeinicia încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2016, sub aspectul respingerii cererii reclamantei de extindere a obiectului cu care aceasta a învestit iniţial instanţa de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti a mai constatat, concordant primei instanţe, că apelanta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a avut cunoştinţă de activităţile comerciale desfăşurate de intimata-pârâtă A. S.R.L. în spaţiul din Municipiul Bucureşti, Calea x, sectorul 1 (aferent ambelor contracte de închiriere încheiate cu B.), astfel încât pretenţiile îndreptate împotriva acesteia constând în despăgubiri aferente contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului respectiv apar ca neîntemeiate.

În acest sens, relevante sunt parte din înscrisurile administrate la dosarul cauzei ce pot fi coroborate cu prezumţiile judiciare, probe în procesul civil conform dispoziţiilor art. 250 şi art. 329 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că la filele x ale dosarului de fond, volumul I, a fost depus înscrisul denumit "Convenţie", prin care părţile convenţiei, respectiv intimata-pârâtă A. S.R.L. (în calitate de gerant), apelanta-pârâtă B. (în calitate de gerat) şi apelanta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar (în calitate de creditor) au convenit ca plăţile aferente chiriei lunare datorate de B. către Administraţia Fondului Imobiliar să fie efectuate de gerantul A. S.R.L. Convenţia menţionată a fost semnată de reprezentanţii Administraţiei Fondului Imobiliar şi înregistrată la aceasta din urmă.

Rezumând cele expuse în considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că interpretarea coroborată a probelor indicate cu prezumţiile judiciare ce pot fi desprinse din această interpretare permite a se concluziona, dincolo de orice dubiu rezonabil, în sensul că apelanta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a avut cunoştinţă de activităţile cu caracter comercial desfăşurate de pârâta A. S.R.L. în imobilul teren şi construcţie din Calea x, pe care le-a permis, fie şi în mod tacit, prin toleranţa manifestată faţă de acestea.

Pe cale de consecinţă, permiţând derularea activităţilor tip alimentaţie publică-restaurant, apelanta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar nu este îndreptăţită a pretinde despăgubiri aferente contravalorii chiriei neîncasate.

În legătură cu această formă de răspundere delictuală, invocată drept fundament al răspunderii intimatei-pârâte A. S.R.L., Curtea a reţinut că fapta delictuală imputată acesteia este una cu caracter continuu, pretins a curge odată cu încheierea Convenţiei din luna mai 2011, obiectul concret al pretenţiilor fiind enunţat pentru intervalul începând cu luna aprilie 2015.

Or, pentru intervalul de timp ce constituie fundamentul pretenţiilor apelantei-reclamante Administraţia Fondului Imobiliar, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă (ipoteză valabilă în speţa concretă dedusă judecăţii), cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L. vizând obligarea apelantei-reclamante Administraţia Fondului Imobiliar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea apelului, Curtea a reţinut următoarele:

Deşi a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a depus şi înscrisurile justificative necesare până la data la care s-au pus concluzii pe fondul apelurilor şi reţinerii cauzei în pronunţare.

Un înscris bancar prin care se tinde a fi certificată încasarea plăţii a fost depus la dosar în copie, a doua zi după data rămânerii în pronunţare, respectiv la 7 martie 2019. Or, după data rămânerii în pronunţare, părţile nu pot depune la dosar alte înscrisuri probatorii asupra capetelor de cerere formulate în cauza respectivă, ci doar concluzii scrise.

Împotriva deciziei civile nr. 511 din 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar şi de pârâta B. -Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de CasaţieşiJustiţie, secţia a II-a civilă la data de 14 iunie 2019.

1. Recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 şi art. 1516 din C. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat că prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu a stabilit în mod corespunzător faptele petrecute şi pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată.

A mai arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor prevederile art. 1371 alin. (1) din C. civ., pe care le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii, dar care nu au constituit temeiul în drept al cererii de chemare în judecată sau al cererii de apel.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu conţine elementele prevăzute de acest text de lege, în sensul că din considerente nu rezultă motivul şi temeiul de drept pentru care au fost înlăturate apărările sale.

În privinţa apelului formulat de către Administraţia Fondului Imobiliar, instanţa de prim control judiciar a încălcat prevederile răspunderii civile delictuale, în sensul că s-a pronunţat pe altceva.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cu referire la faptul că instanţa de apel s-a pronunţat pe motive străine de natura cauzei, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a specificat art. 1371 din C. civ. în cererea de chemare în judecată sau în cererea de apel, text de lege care constituie motivarea în drept a deciziei recurate.

În opinia recurentei-reclamante, soluţiaCurţii de Apel Bucureşti este greşită, întrucât aceasta a exonerat integral societatea pârâtă de suportarea chiar şi în parte a prejudiciului fără a reţine cauze exoneratoare de răspundere cum sunt cele prevăzute de art. 1351 şi art. 1352 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat decizia recurată sub aspectul înlăturării temeiului de drept din cererea de apel, de care aceasta era obligată să ţină cont.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că "fapta delictuală imputată acesteia este una cu caracter continuu, pretins a curge odată cu încheierea convenţiei din mai 2011, obiectul concret al pretenţiilor fiind enunţat pentru intervelul de timp începând cu luna aprilie 2015", întrucât nu s-a invocat acest aspect, ci a fost susţinut de către pârâta B. prin întâmpinare, fără să rezulte din proba cu înscrisuri câştigată cauzei.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel şi-a însuşit afirmaţiile pârâtei B., fără să le cenzureze şi să le coroboreze cu probele administrate, reţinând că la dosar nu s-a depus vreo notificare adresată celor două părţi prin care reclamanta să le comunice acestora încetarea activităţilor.

Critica adusă deciziei atacate se referă la faptul că instanţa de apel nu a indicat care este temeiul în drept care obligă instituţia reclamantă să specifice motivul pentru care a înţeles să pună capăt convenţiilor încheiate, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale în materie nu prevăd o anumită formă pentru denunţarea convenţiilor.

Aşadar, nici instanţa de apel nu putea reţine ceea ce nu rezultă, în mod expres, din textul de lege.

Prin simpla emitere a notificărilor instituţia reclamantă şi-a manifestat voinţa de a nu "tolera" faptele şi actele care se petreceau în spaţiul proprietate de stat şi aflat în administrarea sa.

Se mai solicită instanţei de recurs să reţină faptul că, deşi reclamanta a solicitat instanţelor care s-au pronunţat în prezenta cauză interpretarea convenţiei în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, această interpretare nu a avut loc.

Un contract (a se observa convenţia din anul 2011) nu poate fi interpretat numai prin prisma celor menţionate în preambulul acestuia, ci trebuie analizat integral, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 977 şi următoarele din C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat.

De asemenea, s-a mai arătat, nu pot fi reţinute susţinerile părţii adverse din întâmpinare în sensul că "aşa cum în mod corect a reţinutşiinstanţa de fond reclamanta intimată AFI, nu s-a opus acestui tip de activitate comercială (...)", întrucât instanţa de fond a specificat cele arătate fără a motiva de unde rezultă acest aspect sau fără a indica care sunt probele care relevă acest aspect, cu atât mai mult cu cât nu mai există un contract în derulare, aşa cum nu mai există nici convenţia încheiată în interesul pârâtei B. căreia gerantul a înţeles să-i pună capăt.

Mai mult, instituţia reclamantă a procedat la notificarea încetării raporturilor contractuale motivat de faptul că pârâta B. nu a respectat clauzele contractuale, în sensul că nu a înţeles să utilizeze spaţiul, cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, situat în Bucureşti, Calea x, conform profilului de activitate pentru care spaţiul a fost închiriat, ci, în spatele unei subînchirieri mascate, a încercat să obţină profit în dauna proprietarului imobilului.

Recurenta-reclamantă a relevat şi faptul că în dosar nu există documente din care să rezulte că ar fi avut cunoştinţă de contractul de asociere în participaţiune dintre cele două societăţi pârâte, care este de fapt o subînchiriere mascată, iar acest contract a fost prezentat numai în faţa primei instanţe.

A mai solicitat instanţei de recurs să reţină că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 1357 din C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia, pentru angajarea răspunderii în vederea reparării prejudiciului cauzat.

În opinia recurentei-reclamante Administraţia Fondului Imobiliar, nu se poate concluziona că administratorul spaţiului a avut cunoştinţă de un fapt petrecut ca urmare a unei autorizaţii date de către o comisie constituită la nivelul unei alte persoane juridice, cu concursul sau fără concursul unei alte persoane juridice (în speţă proprietarul spaţiului), având în vedere împrejurarea că cele trei instituţii publice sunt persoane juridice cu obiect de activitate distinct, cu reprezentanţi legali distincţişi cu sedii distincte.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că decizia recurată se impune a fi casată, deoarece a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 397 din C. proc. civ., în sensul că acea cerere de precizare şi adiţională prin care au fost majorate pretenţiile a fost calificată ca fiind modificatoare, şi nu de precizare, astfel că a fost respinsă în consecinţă.

Sub acest aspect, a precizat că sancţiunea tardivităţii cererii adiţionale a fost aplicată abuziv de către instanţele de judecată care nu au analizat debitul din cererea precizatoare, ci s-au limitat la a acorda eficienţă excepţiei invocate de către pârâta S.C. A. S.R.L.

Cererea de precizare a debitului în sensul majorării pretenţiilorşi pentru perioada devenită exigibilă în cursul judecăţii a fost calificată ca fiind o cerere modificatoare şi a fost respinsă ca tardiv formulată, întrucât s-a depus după primul termen la care părţile sunt legal citate, cu nerespectarea prevederilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

Cererea adiţională respinsă ca tardiv formulată, excepţieînsuşităşi de către Curtea de Apel Bucureşti, trebuia încadrată în prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care stabilesc că nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când reclamantul îşi măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii.

Aşadar, cererea adiţională şi de precizare a fost o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii, de vreme ce reclamanta şi-a majorat pretenţiile, cu încă o lună de zile, în sensul că a efectuat calculele, până la data părăsirii spaţiului de către pârâta S.C. A. S.R.L., deşi a fost formulată în scris pentru ca instanţa de judecată şipărţile adverse să poată verifica, cu uşurinţă, calculele făcute.

Cererea adiţională reglementată de art. 204 alin. (2) din C. proc. civ. are obiectul specificat în mod limitativ de art. 204 alin. (2) pct. 1-4 C. proc. civ., orice altă modificare a pretenţiilor care nu se include în această sferă delimitată legal reprezentând o cerere adiţională supusă regimului juridic statuat de alin. (1) şi (3) ale art. 204 C. proc. civ.. Pentru întocmirea cererii adiţionale menţionate nu este necesară forma scrisă, fiind suficiente pentru învestirea instanţei declaraţiile verbale ale reclamantului consemnate de grefier în încheierea de şedinţă, acest caz constituind una dintre excepţiile la care face referire art. 148 alin. (4) din C. proc. civ.

Cererea precizatoare poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor, iar depunerea acesteia nu atrage amânarea judecării cauzei. Or, instanţa de judecată a amânat judecarea cauzei pentru a se formula îmtâmpinare în condiţiile în care tocmai instanţa de judecată a solicitat precizări.

Recurenta-reclamantă apreciază că o atare cerere de acordare a sumelor datorate periodic, devenite exigibile după introducerea cererii de chemare în judecată, constituie o cerere adiţională cu regimul specificat de art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., implicând o majorare a cuantumului obiectului cererii, fără o schimbare a cauzei juridice.

De altfel, articolul în discuţie a fost instituit tocmai pentru preîntâmpinarea unor procese repetate, care, în lipsa acestui text legal, ar fi putut să fie declanşate ulterior scadenţei sumelor respective. În această categorie de pretenţii ce pot fi formulate oricând până la momentul închiderii dezbaterilor se includ cotele de contribuţie ce le revin proprietarilor la cheltuielile asociaţiei de proprietari, contravaloarea lipsei de folosinţă a unui imobil etc.

Este adevărat că formularea unei asemenea cereri precizatoare până la momentul închiderii dezbaterilor implică, de cele mai multe ori, reluarea cercetării judecătoreşti, însă reclamantul este în măsură să aprecieze, în funcţie de propriile interese, dacă este mai avantajos să promoveze un proces separat pentru valorificarea sumelor devenite exigibile pe parcursul procesului sau să le solicite în cadrul acestuia, caz în care eventuala prelungire a duratei soluţionării procesului constituie consecinţa comportamentului său procesual.

Un argument suplimentar, în sprijinul solicitărilor recurentei-reclamante de casare a deciziei recurate, în sensul menţineriisentinţei primei instanţe în privinţa cererii de majorare a cuantumului pretenţiilor deduse judecăţii, decurge din art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., care prevede că, inclusiv în etapa procesuală a apelului, pot fi solicitate dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, acestea nefiind considerate de lege "pretenţii noi".

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că punctul 3 al alin. (2) de la art. 204 din C. proc. civ. vizează ipoteza în care acţiunea are ca obiect pretenţii noi care au un alt izvor juridic. Or, în speţă, se poate observa că pretenţiile din cererea adiţională şi de precizare au acelaşi izvor şi anume răspunderea civilă delictuală, nefiind vorba de pretenţii de altă natură.

În fine, autoarea căii de atac a susţinut faptul că instanţa a încălcat nu numai dispoziţiile privind cererea adiţionalăşi de precizare, ci şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. sau art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864 şi art. 1371 C. civ. (2009), precum şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, din care rezultă că dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor.

Faţă de argumentele arătate, recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a solicitat admiterea recursului său, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa obligării pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 426.386,95 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, sumă ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă în cuantum de 300.945,94 euro pentru perioada aprilie 2015 - 5 ianuarie 2016, T.V.A. în cuantum de 72.019,48 euro pentru aceeaşi perioadă, majorări pentru contravaloarea lipsei de folosinţă în cuantum de 43.081,61 euro aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016 şi majorări T.V.A. în cuantum de 10.339,92 euro aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016, aşa cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul cauzei.

În drept, recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recurenta-pârâtă B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

În subsidiar, a solicitat ca, în urma rejudecării cauzei, să se dispună schimbarea în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind evacuarea recurentei-pârâte. De asemenea, a cerut obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Ca o chestiune prealabilă, recurenta-pârâtă a precizat că înţelege să reitereze excepţia necompetenţei funcţionale invocată la termenul din 2 februarie 2017, cu privire la care prima instanţă a apreciat că nu mai poate fi invocată, făcând trimitere la dispoziţiile art. 136 alin. (3) şi (4), raportat la art. 131 din C. proc. civ., dar fără a se pronunţa în sensul admiterii sau respingerii acesteia.

În opinia recurentei-pârâte, excepţia necompetenţei funcţionale putea fi invocată de către prima instanţă din oficiu sau de către părţi, până la judecarea cauzei, deoarece competenţa secţiilor specializate a fost stabilită prin Hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu prin C. proc. civ.

Aşadar, instanţa a făcut o interpretare greşită, prin măsura luată şi prin textele de lege invocate, motiv pentru care, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea excepţieişi trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei civile a Tribunalului, care este competentă să judece pricina.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în ceea ce priveşte contradictorialitatea motivelor reţinute de instanţă, în aprecierea culpei sale contractuale ce a motivat atitudinea reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar (D..) pentru a solicita evacuarea, instanţa de apel a reţinutexistenţa adresei nr. x/03.11.2015 prin care D.. recunoaşte că înscrisul intitulat convenţie nr. 13945/24.05.2011 şi-a produs efectele până la data de 1 decembrie 2015 (deci, şi în perioada 24 aprilie 2015 - 31 octombrie 2015, când a invocat neplata sumelor stabilite), aceste susţineri fiind dovedite cu înscrisurile depuse de plătitorul A. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat că nu s-a făcut dovada achitării la zi a chiriei, ci doar până în decembrie 2014, ceea ce este nereal, întrucât la termenul de judecată din 9 ianuarie 2019, la solicitarea instanţei, recurenta-pârâtă a făcut dovada achitării la zi, fără întreruperi, a chiriei pentru spaţiile deţinute, conform facturilor emise de reclamanta D..

În acest context, s-a arătat că prin exonerarea pârâtei A. S.R.L. de plata oricăror sume, nu există nici culpă şi nici prejudiciu în cauză, iar legătura de cauzalitate nu a putut fi demonstrată.

Invocarea de motive nereale în notificarea de reziliere transmisă B. de către D.., pentru justificarea atitudinii sale contractuale, conduce la nulitatea acesteia.

Mai mult, aşa cum s-a arătat şi pe parcursul judecăţii, contractele pârâtei B. au fost prelungite prin tacita relocaţiune şi prin emiterea unei fişe de calcul în baza căreia s-a facturat chiria lunară.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că se emit, în continuare, facturi în baza unei fişe de calcul provenind de la reclamanta D.., fişă de calcul ce are valoare de contract, aşa cum s-a stipulat atât prin H.C.G.M.B. nr. 32/2007, cât şi prin H.C.G.M.B. nr. 268/2010 - privind tarifele stabilite pentru B. pentru exploatarea spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţăşi a terenurilor aferente.

Totodată, prin art. 2 din H.C.G.M.B. nr. 426/26.07.2018 se instituie obligativitatea prelungirii pe o perioadă de 5 ani a contractelor aflate în derulare.

Reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar nu respectă temeiul legal şi mandatul conferit de proprietarul spaţiului, Municipiul Bucureşti, în sensul că nu a procedat la prelungirea duratei contractuale, deşi a fost notificată de mai multe ori.

Faţă de refuzul de a prelungi titlul locativ al B., s-a formulat o acţiune în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019.

Aşadar, motivarea instanţei de apel, potrivit căreia pârâta B. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de plată a chiriei şi că nu s-a făcut dovada achitării chiriei în perioada reclamată (cu toate că a apreciat ca valide plăţile efectuate în contul chiriei, în baza convenţiei tripartite), este neîntemeiată şi nu se bazează pe probatoriul administrat în cauză.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a învederat că deţinespaţiul închiriat în baza unui titlu valabil, motiv pentru care, este netemeinică şi nelegală cererea reclamantei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 368/16.02.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2008, a respins cererile reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar de reziliere a contractelor de închiriere nr. x/09.02.1994 şi nr. y/16.07.1990, precum şi cererile de evacuare a pârâtei B. ca neîntemeiate şi a admis în parte cererea reclamantei D.. pe capătul de cerere privind pretenţiile.

Această hotărâre a devenit definitivă pe capetele de cerere privind rezilierea celor două contracte şi evacuare prin decizia civilă nr. 225A/07.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3413/05.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în ceea ce priveşte considerentele referitoare la valabilitatea contractelor de închiriere, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţele s-au pronunţat definitiv, operând puterea de lucru judecat a considerentelor.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează faptul că prima instanţă a admis cererea privind evacuarea pârâtei interpretând incorect dispoziţiile legale faţă de specificul relaţiei contractuale şi a voinţeipărţilor cu privire la modalităţile de încetare a contractului.

În acest sens, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor capitolului X din contractul nr. x/09.02.1994, singura modalitate prevăzută de părţi pentru rezilierea acestuia este reprezentată de neîndeplinirea de către părţi a obligaţiilor contractuale.

Mai mult, s-a subliniat că dispoziţiileaceluiaşi capitol prevăd faptul că plata, chiar cu întârziere a chiriei, şi chiar a unor eventuale penalităţi de întârziere, anulează dreptul locatorului de a solicita evacuarea chiriaşului.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, chiar dacă există dispoziţii legale care permit locatorului evacuarea chiriaşului pentru neplata chiriei, părţile au înţeles să înlăture dispoziţiile legale, în acest caz primând legea părţilor.

S-a învederat că pârâta B. este la zi cu plăţile lunare reprezentând chirie.

Prin tacita relocaţiune, contractul este prelungit în aceleaşicondiţii în care a fost încheiat iniţial. Toate clauzele contractuale sunt respectate, mai puţin cea cu privire la termenul de închiriere.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că instanţa a dat, în mod nelegal, putere juridică denunţării unilaterale a contractului, deşi această modalitate de încetare a relaţiilor contractuale nu era prevăzută de părţi.

Şi în acest caz, părţile au înţeles să elimine această posibilitate prin înţelegerea lor, însă instanţa nu a ţinut cont de această voinţă şi a adăugat practic în contract o nouă modalitate de reziliere.

Prin urmare, instanţa nu a luat în considerare "legea părţilor", deşi acest principiu trebuia să primeze în cauză.

Acest lucru nu înseamnă că vreuna dintre părţi este "captivă" în contract, existând posibilitatea rezilierii acestuia pentru nerespectarea obligaţiilor principale asumate prin contract. Logica juridică impune eliminarea unei denunţări discreţionare a contractului, în acest mod asigurându-se securitatea circuitului civil în ceea ce priveşte relaţiile dintre părţile contractante.

În conformitate cu dispoziţiile art. 129 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispoziţiile art. 1810 din C. civ. (2009) sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a Noului C. civ.

Având în vedere că, potrivit clauzelor stabilite prin convenţia tripartită din 24 mai 2011, termenul celor două contracte de închiriere s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ. (2009), mai exact, la data de 3 noiembrie 2015, când a fost denunţat acest act, se poate concluziona că, pentru cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 1810 din C. civ. (2009) privind tacita relocaţiune, iar nu dispoziţiile art. 1437 din vechea reglementare, aşa cum, în mod greşit, a reţinut prima instanţă.

Conform situaţiei de fapt prezentate, la împlinirea termenului locaţiunii (03.11.2015) şi după acest termen, locatorul nu a făcut vreo împotrivire pentru deţinerea spaţiului, ci, dimpotrivă, a emis facturi lună de lună pentru încasarea chiriei pe care a denumit-o "contravaloare lipsă de folosinţă", fără a explica motivul inserării acestei specificaţii în facturile emise, deşi pârâta B. a făcut o solicitare în scris în acest sens, aşa cum rezultă şi din procesul-verbal nr. x/15.01.2015 încheiat cu Administraţia Fondului Imobiliar, întrucât acest mod de facturare era folosit de aceasta încă din anul 2007.

În cuprinsul aceluiaşi proces-verbal, la pct. 1, se specifică:

"cu privire la punctajul contabil din evidenţapărţilor rezultă că B. a efectuat plata integrală a chiriei şi T.V.A. până la luna decembrie 2014 inclusiv, rămânând o diferenţă de achitat în cuantum de 2.830,82 RON pentru luna ianuarie, urmând a efectua plăţile în continuare, pe măsura facturării".

De altfel, este evidentă reaua-credinţă a reclamantei faţă de faptul că denunţarea unilaterală i-a fost comunicată pârâtei B. în data de 29 iunie 2015, prin notificarea nr. 23714, pentru ca, ulterior, să fie emisă o factură pentru achitarea contravalorii chiriei aferente perioadei aprilie- octombrie 2015, cât şi alte facturi, primite până la data formulării cererii de recurs şi achitate la zi.

Prin urmare, voinţa reclamantei D.. nu a fost aceea de a rezilia contractul, ci de a încasa chiria lunar.

Totodată, s-a învederat că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt străină cauzei, aplicând un temei de drept greşitşi anume dispoziţiile art. 1436 alin. (1) şi (2) din C. civ. de la 1864, precum şidispoziţiile art. 1437 din acelaşi cod.

Cu alte cuvinte, a considerat, în mod greşit, că la data notificării primite de la reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar erau în vigoare prevederile art. 1437 din C. civ. de la 1864 privind tacita relocaţiune, în loc de dispoziţiile art. 1810 din C. civ. (2009) care erau în vigoare la acea dată.

Cât priveşte motivul de reziliere referitor la utilizarea spaţiului cu altă destinaţie decât cea convenită contractual, recurenta-pârâtă a precizat că reclamanta a avut cunoştinţă tot timpul de desfăşurareaactivităţilor de restaurant (alimentaţie publică) în spaţiul închiriat şi nu s-a opus acestui tip de activitate comercială, asigurând chiar asistenţă în vederea obţinerii de avize şi autorizaţii specifice derulării activităţii de comerţ.

Aşa cum rezultă din răspunsul la adresa nr. x/04.08.2015, emis la data de 4 septembrie 2015 (după notificarea privind denunţarea unilaterală) problema ridicată de reclamanta D.. nu a fost cea în legătură cu modul de utilizare a spaţiului, ci doar cu privire la înţelegerea financiară dintre părţi, respectiv cuantumul chiriei.

Prin urmare, invocându-şi propria culpă, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar nu poate anula efectele unui contract valabil încheiat şi care se află în derulare.

În drept, recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. -Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă, ca nefondat.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor de necompetenţă materială a instanţei de fond şi de necompetenţă funcţională a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, invocate de recurenta-pârâtă B.; de asemenea, a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de către aceeaşi parte, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca legală şi temeinică în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă A. S.R.L., precum şi obligarea recurentei-reclamante AFI la plata cheltuielilor de judecată. În privinţa recursului formulat de B., intimata-pârâtă consideră că este legală soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei materiale şi funcţionale, pronunţată de instanţa de apel, astfel că se impune a fi menţinută.

Recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă A. S.R.L., solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă a înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă şi s-a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar, invocată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin întâmpinare şi s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 25 mai 2020 s-a fixat termen la 29 septembrie 2020, cu citarea părţilor, termen la care recurenta-pârâtă B. a depus la dosar un set de înscrisuri.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar, apreciind că motivele invocate de aceasta pot fi încadrate în unele dintre dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

De asemenea, întrucât a apreciat că sunt necesare lămuriri cu privire la denumirea exactă a recurentei-pârâte, Înalta Curte a încuviinţat solicitarea acesteia de depunere a înscrisurilor din care să rezulte această denumire care se contestă în prezent; totodată, a încuviinţat probele solicitate la termenul din 29 septembrie 2020, instanţa primind la dosar înscrisurile prezentate de avocatul E., care a transmis copii ale acestora şi părţilor adverse; pentru a se face dovada denumirii recurentei-pârâte, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei la data de 26 ianuarie 2021.

La termenul din 26 ianuarie 2021 recurenta-pârâtă B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; de asemenea, a depus precizări referitoare la denumirea societăţii.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de suspendare formulată de recurenta-pârâtă B. - Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă şi a stabilit termen la data de 30 martie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. Recursul declarat de reclamanta ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR este nefondat, ambele critici încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. fiind neîntemeiate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel ar fi inserat în hotărârea recurată motive contradictorii şi străine de natura pricinii, acesta nu este incident, în realitate, decizia pronunţată de instanţa de apel respectând întocmai atât exigenţele reglementate de art. 425 lit. b) din C. proc. civ., cât şi necesitatea ca hotărârea să cuprindă o argumentaţie clară şi logică ce stă la baza pronunţării soluţiei.

În acest sens, Înalta Curte constată că referirea pe care instanţa de apel o face la dispoziţiile art. 1371 din C. civ., se impunea cu necesitate în raport cu susţinerile contradictorii ale părţilor şi cu probele administrate în cauză, astfel încât, în niciun caz, nu este vorba despre modificarea temeiului juridic al cererii introductive de instanţă şi, nicidecum, de motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Dimpotrivă, aşa cum corect reţine instanţa de apel, în condiţiile în care reclamanta a permis derularea activităţilor comerciale în spaţiul din Bucureşti, Calea x, în mod tacit, aceasta nu poate pretinde repararea părţii din prejudiciu cauzat cu intenţie sau din culpă de însăşi reclamanta, tocmai în temeiul dispoziţiilor legale astfel reţinute de instanţa de apel.

În acest raţionament al instanţei nu se întrevede, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, vreo afirmaţie contradictorie, astfel că nu este incident motivul reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dezvoltat de recurentă sub aspectul unor pretinse încălcări sau aplicări greşite a dispoziţiilor art. 1357 (Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie), art. 1516 (Drepturile creditorului în cazul executării silite a obligaţiilor), de asemenea, critica de nelegalitate este neîntemeiată, deoarece din probele administrate în cauză, în special Convenţia din anul 2011 şi corespondenţa purtată de părţi sub forma adreselor, notificărilor la care se face referire pe larg în decizia recurată, s-a reţinut ca fiind legală şi temeinică hotărârea primei instanţe sub aspectul exonerării de la plata pretinselor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin folosirea spaţiului comercial în alte scopuri decât cele pentru care s-a convenit, în condiţiile în care însăşi reclamanta a contribuit prin acţiunile şi inacţiunile sale la exercitarea în acest fel a activităţii, cunoscând faptele acesteia şi tolerându-le. În acest sens, lipsa de diligenţă a reclamantei în administrarea spaţiului cu privire la care avea aceste atribuţii nu poate, în niciun caz, să conducă la naşterea şi protecţia unui drept valorificat în justiţie.

În realitate, recurenta-reclamantă propune instanţei de recurs o reapreciere a probelor administrate în cauză şi o reanalizare a situaţiei de fapt ce rezultă din aceste probe, ceea ce nu este îngăduit instanţei de recurs, al cărei rol şi control judiciar sunt limitate exclusiv la critici de nelegalitate propriu-zise.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 397 din C. proc. civ., motiv de recurs ce ar putea fi încadrat, eventual, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (încălcarea unor reguli de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii), în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii adiţionale, în sensul că instanţa de fond în mod greşit ar fi respins ca tardivă cererea de modificare a cererii introductive, care, în realitate, ar fi fost o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii, asupra căreia instanţa ar fi fost obligată să se pronunţe, şi această critică este nefondată, instanţa de apel respingând ca neîntemeiat acest motiv de apel, în condiţiile în care cererea reclamantei se referea la pretenţii noi privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru o perioadă mult mai extinsă decât cea indicată în cererea introductivă, astfel încât nu era vorba doar de o majorare a câtimii pretenţiilor, ci de despăgubiri aferente unei perioade de aproape un an în plus (aprilie 2015-mai 2016).

Aşadar, se constată că nu este vorba nici de o interpretare greşită a unor dispoziţii legale de drept material, nici de aplicarea greşită a unor norme de procedură, ci dimpotrivă, se reţine de către Înalta Curte că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor legale în materia răspunderii, aplicându-le întocmai la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, ceea ce conduce la concluzia că nici motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, iar din punct de vedere procedural a calificat corect cererea modificatoare aplicând dispoziţiile art. 204 alin. (1), iar nu pe cele ale alin. (2) al aceluiaşi articol, ceea ce înseamnă că nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Celelalte susţineri de fapt ale recurentei-reclamante, care, în realitate, reprezintă o reiterare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi, parţial, din motivele de apel, nu vor putea face obiectul analizei de către instanţa de recurs, deoarece acestea ar presupune o devoluţiune a fondului, ceea ce nu este îngăduit de dispoziţiile art. 488 şi următoarele din C. proc. civ., ce limitează analiza, după cum am arătat şi mai sus, exclusiv la critici de nelegalitate.

2. Referitor la recursul pârâtei B. -Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă (denumită în continuare B.), şi acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte aşa-numita "chestiune prealabilă", pe care recurenta-pârâtă o invocă în primele rânduri ale recursului, referitoare la excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată, de vreme ce motivul de apel referitor la necompetenţa funcţională a fost corect analizat şi apreciat ca neîntemeiat de instanţa de apel, care a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 şi art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 304/2004 şi a dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 17/2018, reţinând că apelanta B. nu a invocat această excepţie de ordine publică în termenul prevăzut de lege, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel nu a analizat această excepţie direct în apel, aceasta fiind tardiv invocată în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

Aşadar, cu atât mai puţin recurenta-pârâtă nu poate reitera excepţia de necompetenţă funcţională în calea de atac extraordinară a recursului, de vreme ce potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. o atare chestiune poate fi invocată până cel mai târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Critica de nelegalitate referitoare la motivarea contradictorie a instanţei de apel (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) este, de asemenea, nefondată, considerentele instanţei de apel fiind neechivoce şi cu un conţinut argumentativ logic, bazat pe probele administrate în cauză.

În acest sens, concluzia instanţei de apel este contrară celei propuse de către pârâta B., dar nu este contradictorie cu raţionamentul juridic pe care instanţa l-a expus în adoptarea soluţiei sale de respingere a apelului împotriva sentinţei Tribunalului, referitor la soluţia de evacuare a acestei pârâte din spaţiul administrat de reclamantă.

De altfel, aspectele expuse de recurenta-pârâtă, privind culpa contractuală, plata chiriei pentru anumite perioade de timp şi altele asemenea, dincolo de faptul că reprezintă aspecte de fapt, care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, limitată exclusiv la aspecte de nelegalitate, acestea nici nu au fost determinante în soluţionarea apelului, de vreme ce instanţele de fond au concluzionat că pârâta nu mai deţine niciun titlu pentru folosinţa spaţiului situat în Bucureşti, Calea x (tacita relocaţiune neputând fi, în niciun caz, invocată în condiţiile notificării denunţării contractelor de închiriere succesive), acesta fiind motivul pentru care s-a dispus evacuarea.

Ca atare, sub aceste aspecte, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, nefiind incident astfel motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în sensul încălcării autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 368/16.02.2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 225 A/07.10.2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 3413/15.11.2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi acesta este nefondat.

Astfel, hotărârile la care face referire recurenta-pârâtă nu întrunesc tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cu elementele din cauza de faţă, în sensul că, deşi în ce priveşte părţile, acestea sunt aceleaşi, referitor la obiect şi cauză, acestea sunt diferite.

În timp ce în hotărârile anterioare, obiectul cauzei era rezilierea contractelor de închiriere deduse judecăţii, în cauza de faţă obiectul principal al cauzei este evacuarea pârâtei pentru lipsa oricărui titlu de folosinţă asupra spaţiului. Aşadar, în cauza de faţă, nu s-a pus problema tranşării aspectelor privind rezilierea judiciară ca şi sancţiune civilă constând în desfiinţarea contractului sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă, ci direct evacuarea pârâtei, ca urmare a inexistenţei (într-un alt moment temporal, ulterior soluţionării irevocabile a litigiului anterior - 2014, respectiv la nivelul lunii noiembrie 2015 (cererea din cauza de faţă fiind introdusă la data de 17 noiembrie 2015). Altfel spus, în cauza de faţă evacuarea pârâtei a fost dispusă ca urmare a încetării prin ajungerea la termen a contractelor de închiriere şi a neoperării pretinsei tacite relocaţiuni, ceea ce exclude identitatea de obiect între cele două cauze.

Nici identitatea de cauză nu este întrunită, deoarece temeiul rezilierii existent în litigiul anterior nu este identic cu temeiul juridic al cererii de chemare în judecată din cauza de faţă, formulată în principal, care se bazează pe lipsa titlului de folosinţă asupra spaţiului, ca urmare a unor acţiuni, inacţiuni ulterioare pronunţării instanţelor anterioare asupra modului de executare sau neexecutare a obligaţiilor izvorâte din actele juridice încheiate de părţi (în acest sens fiind relevante referirile concrete ale primei instanţe şi ale instanţei de apel, la corespondenţa dintre părţi - adrese, notificări - purtată ulterior anului 2014 .

Nefiind astfel întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în sensul art. 430 din C. proc. civ. nici sub aspectul dispozitivului şi nici sub aspectul considerentelor, Înalta Curte conchide că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Critica de nelegalitate constând în încălcarea normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) dezvoltată cu argumente referitoare la tacita relocaţiune, despre care recurenta-pârâtă afirmă că s-ar fi produs şi, ca atare, greşit s-a concluzionat că ar fi încetat raporturile contractuale cu reclamanta, este nefondată, deoarece, aşa cum am subliniat şi mai sus şi aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, tacita relocaţiune ar fi operat în condiţiile în care reclamanta nu ar fi notificat intenţia sa de a nu mai opera o prelungire a raporturilor de locaţiune anterioare, fapt reţinut ca atare de cele două instanţe.

Din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa de apel a reţinut corect că se aplică vechiul C. civ., astfel că sunt relevante dispoziţiile art. 1436 alin. (1) şi (2) din C. civ. de la 1864, de vreme ce actul juridic este încheiat sub imperiul vechiul C. civ., astfel că încetarea locaţiunii prin ajungerea la termen, în condiţiile notificării intenţiei locatorului de a nu mai prelungi nici expres şi cu atât mai puţin tacit, aceste raporturi contractuale, s-a produs ca atare, cu consecinţa inexistenţei vreunui titlu de folosinţă în beneficiul pârâtei în ceea ce priveşte spaţiul din care s-a dispus evacuarea.

Celelalte susţineri ale recurentei-pârâte B. referitoare la "facturarea locaţiunii..." sau la inexistenţa vreunui motiv de reziliere, ca urmare a utilizării spaţiului cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, sunt nerelevante atât pentru motivul că nu se încadrează în motive de nelegalitate, ci de netemeinicie a unor aspecte ce ţin de fondul raporturilor contractuale, iar, pe de altă parte, acestea nu au determinat prin ele însele soluţia pronunţată prin decizia din apel, astfel că exced chiar controlului judiciar permis de legiuitor a fi exercitat de către instanţa de recurs.

De aceea, Înalta Curte constată că niciuna dintre cele 3 critici de nelegalitate, încadrate de recurenta-pârâtă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondată, astfel că recursul acesteia va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-pârâte A. S.R.L. de obligare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta a avansat anumite cheltuieli pentru a-şi formula apărările în raport cu recursul părţii adverse, respectiv recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar, cheltuieli ce au natura unui prejudiciu în plan procesual, astfel încât, în raport cu culpa procesuală a recurentei-reclamante, al cărei recurs va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la solicitarea recurentei-reclamante Administraţia Fondului Imobiliar de reducere a cheltuielilor de judecată pretinse de către intimata-pârâtă, Înalta Curte apreciază că o atare solicitare este neîntemeiată, de vreme ce nu rezultă că onorariul avocatului ar fi vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea depusă de acesta, în sensul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ci dimpotrivă, prestaţia acestuia s-a dovedit a fi una meritorie, apărările formulate prin întâmpinare, precum şi cele formulate verbal în cadrul şedinţelor de judecată fiind unele pertinente şi care au condus la respingerea recursului părţii adverse. Mai mult, judecata recursului s-a desfăşurat pe o perioadă destul de lungă de timp (de la data depunerii întâmpinării de către intimata-pârâtă prin avocat, 14 august 2019, până la data soluţionării recursului - 30 martie 2021), astfel încât efortul avocatului şi relaţia cu clientul au presupus în mod inevitabil un consum de energie, de timp, care justifică pe deplin un atare onorariu.

Aşadar, neexistând temeiuri pentru a reduce aceste cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar la plata integrală a cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost acestea dovedite cu înscrisul depus la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar şi de pârâta B. -Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă împotriva deciziei civile nr. 511 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar la plata sumei de 10.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.