Abusiveness of unilateral interest rate modification clause and bank fees in CHF mortgage credit under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, mai mulţi reclamanţi printre care A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 4 cu privire la comisionul de acordare şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor prevăzute în anexa indicată pentru încasarea comisionului de acordare aferent contractului de credit; constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor prevăzute în anexa 1 indicate pentru încasarea comisionului de administrare; constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 6 cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii şi obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor încasate după implementarea actelor adiţionale ale O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că reclamanţii, deşi le-au denunţat, banca a aplicat dobânzile din actele adiţionale nesemnate; constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 7 cu privire la dobânda penalizatoare; s-a solicitat şi plata dobânzilor legale şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei; plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON, cu titlu de daune morale, având în vedere inserarea cu rea-credinţă a clauzelor contractuale de natură abuzivă, în ipoteza admiterii capetelor de cerere principale, daunele morale fiind în esenţă solicitate pentru stresul şi povara pe care au avut-o împrumutaţii cu ocazia plăţii ratelor lunare care, în mod normal, fără acele clauze, ar fi trebuit să fie mult mai mici; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2008, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992.

La termenul din 24 februarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată în raport cu fiecare contract de credit şi formarea de dosare distincte, cu termen la data de 24 februarie 2017.

Astfel, la data de 24 februarie 2017 s-a format dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C.

Prin sentinţa civilă nr. 1896/2017 din 19 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/23.01.2008, în varianta sa iniţială, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcţie de indicele de referinţă stabilit de aceasta; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Analizând probele administrate în dosar, tribunalul a reţinut următoarele:

În fapt, între reclamant şi pârâta C. s-a încheiat contractul de credit nr. x/23.01.2008, pentru suma de 72.400 CHF.

Potrivit art. 4.3 din contract, "pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".

Conform art. 4.9 din contract, "pentru plata cu întârziere a ratelor de credit (principal), împrumutatul va plăti băncii o dobândă majorată al cărei nivel se stabileşte cu 15.00 p.p. pe an peste dobânda curentă prevăzută în art. 4.1-4.9, după caz".

Art. 4.11 din contract prevede că: Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane:

a) comision de acordare a creditului de 2,00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată la acordarea creditului;

b) comision de administrare lunară a creditului de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului;

Instanţa a constatat că a fost învestită cu o acţiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale, este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit, precum şi prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

În ceea ce priveşte referirea făcută de reclamanţi la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, prima instanţă a reţinut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele contestate în prezenta cauză.

S-a arătat că potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, prevederile ordonanţei de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii convenţiei de credit, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din aceste dispoziţii legale reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiată cu consumatorul: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, tribunalul a apreciat că este îndeplinită această condiţie. Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul.

Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului.

Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existenţa unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut că nici existenţa unor proceduri interne ale băncii, care reglementează reguli privind încheierea contractelor de credit, nu fac prin ele însele dovada existenţei negocierii în cazul convenţiei particulare deduse judecăţii.

Aşadar, prima instanţă a analizat în ce măsură, raportat la clauzele contestate, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

Tribunalul Bucureşti a apreciat că prevederea stipulată la art. 4.3 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată abuzivă.

Astfel, s-a arătat că banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar menţiunea că rata dobânzii poate fi modificată în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă, noţiuni care nu au fost suficient definite în cuprinsul contractului.

În atare condiţii, nici reclamantul (în calitate de consumator) şi nici instanţa de judecată nu poate realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi, prin urmare, nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată. Aşadar, prin inserarea în contract a clauzei de la art. 4.3 s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Instanţa de fond a mai reţinut că banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului.

Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la această clauză contractuală, tribunalul a reţinut că sunt relevante dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care prevăd necesitatea unei motivaţii întemeiate.

Aceasta presupune o detaliere suficientă în contract, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un asemenea motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată. Criteriile stipulate, respectiv evoluţia pieţei financiar-bancare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci generale.

Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la restituirea dobânzii, având în vedere faptul că reclamantul a solicitat restituirea doar a dobânzilor încasate ulterior implementării actului adiţional.

S-a reţinut că reclamantul a susţinut faptul că a denunţat actul adiţional pe care l-a depus la dosar, însă acesta nu a făcut dovada denunţării. Prin urmare, instanţa a constatat că acel act adiţional este valabil, iar restituirea dobânzii percepute în temeiul acestuia nu se justifică.

A fost apreciat ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul în funcţie de indicele Libor şi o marjă fixă, determinată prin scăderea din cuantumul dobânzii curente aplicabile la data încheierii contractului a valorii indicelui Libor la aceeaşi dată.

Din cuprinsul contractului de credit nu rezultă că, la momentul la care a fost încheiat, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, în contracte a fost stipulată dobânda la nivelul 3,90%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul. În mod evident, la stabilirea acestei valori, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menţionată expres în contract, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părţi la momentul încheierii sale.

Deşi reclamanţii au solicitat includerea unei astfel de formule în contractul de credit, voinţa acestora nu poate prevala celei a băncii, orice modificare a contractelor trebuind să fie rezultatul acordului de voinţă al ambelor părţi.

De asemenea, s-a arătat că deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui Libor de la momentul încheierii contractului ar reprezenta o simplă speculaţie cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment, cu atât mai mult cu cât pârâta neagă faptul că ar fi luat în considerare o anumită marjă.

S-a mai reţinut că la momentul încheierii contractului, legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă. Această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil şi contractelor în curs, în ceea ce priveşte formula de calcul a dobânzii.

Instanţa de fond a considerat că sunt legale clauzele stipulate la art. 4.11 lit. a) şi lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare, acestea având un caracter clar şi inteligibil şi, pe cale de consecinţă, nu sunt de natură a determina dezechilibrul impus de textul legal anterior menţionat.

În legătură cu celelalte susţineri ale reclamanţilor referitoare la comisioanele în discuţie, prima instanţă a reţinut că pentru acordarea creditului, dar şi pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, precum şi de administrare a creditului, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. În niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare şi comisionul de administrare. Faptul că împrumutul a fost virat reclamanţilor anterior nu determină lipsa de cauză a comisionului de administrare, întrucât contractul se află în continuare în derulare, pe toată perioada necesară restituirii sumei împrumutate, astfel încât pârâta continuă să întreprindă activităţi de administrare a creditului.

În opinia instanţei, chiar denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare şi de administrare a creditului. Astfel de activităţi au caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisioanelor este justificată. Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului.

Pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lor nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat şi anume acordarea, respectiv administrarea creditului. Totodată, s-a arătat că aceste noţiuni nu au un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, astfel încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Instanţa a dedus semnificaţia acestor comisioane pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu raţiunea perceperii lor: operaţiunile circumscrise activităţilor de acordare şi de administrare a creditului.

De altfel, nici dobânda contractuală nu a fost definită în contract, fără a se putea totuşi considera că aceasta nu are caracter clar, întrucât şi cel mai puţin avizat consumator are cunoştinţă de semnificaţia acesteia. Similar, noţiunile de "acordare", respectiv "administrare" a creditului sunt mai mult decât clare, uşor de înţeles de către orice consumator care, în opinia instanţei, nu are niciun interes să solicite detalierea tuturor activităţilor întreprinse de bancă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar putea contesta caracterul justificat al cuantumului comisioanelor în raport de valoarea reală a serviciilor efectiv prestate.

Instanţa a constatat că reclamanţii au putut aprecia, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt consecinţele economice pe care aceste clauze le produc asupra patrimoniului lor. Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa literei g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neacordând doar pârâtei dreptul exclusiv de interpretare a lor. Dimpotrivă, ele au caracter clar şi inteligibil.

Nu se poate reţine, deci, existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, atât timp cât sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract şi însuşite de reclamanţi în deplină cunoştinţă de cauză.

Tribunalul Bucureşti a înlăturat susţinerea reclamanţilor referitoare la faptul că acel comision de acordare era interzis de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, reţinând că aceste prevederi legale au în vedere costurile suportate de viitorul împrumutat anterior încheierii contractului, în faza precontractuală, aspecte ce rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 cu cele ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 (ordonanţă neaplicabilă în cauză, însă utilă pentru interpretarea unor dispoziţii legale anterioare).

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.9 din contract, tribunalul a reţinut că aceasta nu este abuzivă, pentru următoarele considerente:

Contrar celor susţinute de către reclamanţi, decizia nr. XI din 24 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii nu este aplicabilă în materia contractelor de credit supuse unei legislaţii speciale, întrucât vizează relaţiile contractuale în materie civilă, şi nu pe cele comerciale, fiind dată în interpretarea dispoziţiilor din C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, deşi reclamanţii au invocat incidenţa legislaţiei relative la protecţia consumatorilor, susţinând existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, tribunalul a constatat că partea nu a probat prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condiţiile art. 249 din C. proc. civ., acest dezechilibru. Mai mult, instanţa de fond a reţinut că reclamantul nici nu a arătat în ce constă acest dezechilibru semnificativ, dar şi faptul că dobânda penalizatoare (daune moratorii datorate pentru îndeplinirea obligaţiilor cu întârziere) este diferită de dobânda preţ al folosinţei capitalului, finalitatea lor fiind diferită.

Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamanţi, Tribunalul Bucureşti a apreciat că nu este exclusă, de plano, acordarea unor astfel de despăgubiri în cauze precum cea de faţă. Însă, ca orice pretenţie formulată, şi aceasta trebuie să fie dovedită. În speţă, reclamanţii nu au probat acest capăt de cerere şi nu rezultă că au fost efectiv afectaţi de respectivele clauze contractuale în aşa măsură încât să se justifice repararea unui prejudiciu moral.

Din această perspectivă, s-a reţinut că reclamanţii au cunoscut încă de la momentul încheierii convenţiei împrejurarea că vor plăti sume de bani, cu titlu de comisioane şi dobândă, dar şi care este cuantumul acestora. Chiar dacă nu au cunoscut efectiv şi modalitatea de modificare a dobânzii, acest aspect nu este de natură a produce, în sine, un prejudiciu moral.

Întrucât nu s-a identificat un prejudiciu moral suferit de reclamanţi, capătul de cerere referitor la acordarea unor daune morale a fost respins, ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 73A din 17 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 1896 din 19 mai 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând criticile formulate de apelanta-pârâtă C., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prima instanţă a aplicat şi interpretat, în mod corect, dispoziţiile cuprinse în alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 prin raportare la conţinutul clauzei inserate în art. 4.3 din contractul de credit încheiat între părţi, clauză care prevede că nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă.

Redactarea clauzei în discuţie nu satisface cerinţele impuse de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale motivaţia întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor de referinţă ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, trebuie prevăzută în contract.

În cuprinsul clauzei de la art. 4.3 nu s-a prevăzut niciun criteriu concret în raport de care dobânda poate fi modificată de către banca pârâtă pe parcursul derulării raportului contractul, sintagma utilizată - indicele de referinţă stabilit de bancă - lăsând la aprecierea exclusivă a instituţiei de credit determinarea cuantumului dobânzii.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauza a cărei nulitate a fost constatată de prima instanţă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor, nefiind respectate nici exigenţele bunei-credinţe din moment ce această clauză protejează exclusiv interesele băncii.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, printr-unul din elementele sale, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi verificabil în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident şi semnificativ, întrucât se referă la unul din costurile contractului.

Curtea a arătat, totodată, că în vederea cercetării caracterului abuziv al unei clauze contractuale instanţa de judecată analizează conţinutul clauzei din perspectiva celor trei cerinţe cumulative impuse de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, şi nu aspecte ulterioare încheierii contractului legate de aplicarea clauzei respective.

Prin urmare, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, în cadrul analizei ce vizează nulitatea clauzei contractuale, instanţa de judecată nu este obligată a verifica modificările concrete aduse ratei dobânzii, inclusiv din perspectiva cuantumului acesteia, şi nici a cerceta dacă a existat, la momentul modificării nivelului dobânzii, o motivaţie întemeiată care să justifice acea modificare. Astfel de verificări ţin de executarea contractului, neavând, pe cale de consecinţă, niciun fel de relevanţă pentru cercetarea validităţii clauzelor contestate de consumator.

Aşadar, nu prezintă relevanţă împrejurarea că împrumutatului i s-a acordat dreptul de a înceta contractul dacă nu este de acord cu modificarea operată de instituţia de credit, aceasta fiind numai una dintre cerinţele cumulative prevăzute de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa Legii nr. 193/2000 pentru valabilitatea unei clauze de modificare a ratei dobânzii, alături de obligaţia instituţiei de credit de a prevedea în contract motivele ce pot justifica variaţia acestui cost al creditului şi de obligaţia de notificare corespunzătoare.

Instanţa de apel a mai reţinut că susţinerile apelantei-pârâte C. referitoare la mediul concurenţial de pe piaţa bancară şi la posibilitatea apelanţilor-reclamanţi de a-şi refinanţa creditul nu pot constitui argumente în sensul validităţii clauzei privind modificarea ratei dobânzii, prin prisma obiectului evaluării naturii abuzive a unei clauze contractuale.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul formulat în cauză de pârâtă.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B. şi A., Curtea a reţinut următoarele:

Referitor la clauzele inserate în art. 4.11 lit. a) (comisionul de acordare) şi art. 4.11 lit. b) (comisionul de administrare) din contractul încheiat între părţi, s-a arătat că în mod corect a reţinut prima instanţă lipsa de relevanţă, în privinţa acestor comisioane, a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Potrivit acestor dispoziţii (în forma în vigoare la data încheierii contractului dedus judecăţii), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz. Textul de lege are în vedere cheltuielile suportate anterior încheierii contractului, în faza precontractuală, şi nu costurile aferente contractul de credit, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti.

Noţiunea de "comision" nu se identifică cu noţiunea de "cheltuieli", întrucât comisionul presupune acordarea unei remuneraţii pentru un serviciu prestat, acesta fiind şi cazul clauzelor contestate în speţă.

Aşadar, dispoziţia legală nu poate fi interpretată în sensul că legiuitorul a intenţionat să interzică comisioanele percepute de instituţia de credit în schimbul serviciului financiar contractat, comisioane care intră în categoria costurilor creditului.

În acest sens, este de observat că, deşi în redactarea actuală a Legii nr. 190/1999 s-a menţinut dispoziţia din art. 15, s-a introdus începând cu data de 27 decembrie 2008, prin O.U.G. nr. 174/2008, prevederea din art. 2 lit. h), prin care s-a definit noţiunea de "cost total al creditului" pentru împrumutat ca reprezentând "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte împrumutatul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale".

Prin urmare, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost, chiar de la adoptarea legii, să interzică în cadrul acestui tip de contracte perceperea comisioanelor, în mod evident prevederea din art. 2 lit. h), prin raportare la prevederea din art. 15, nu şi-ar mai găsi nicio justificare.

Curtea a constatat, totodată, că valoarea celor două comisioane este clar determinată prin contract, în formă procentuală, în privinţa comisionului de administrare fiind menţionată şi periodicitatea perceperii acestuia, respectiv lunar pe întreaga perioadă de creditare, iar cuantumul concret al valorii comisionului este evidenţiat în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului de credit.

În privinţa acestui din urmă comision, este de reţinut şi că apelanţii-reclamanţi se află într-o evidentă eroare, întrucât clauza inserată în art. 4.11 lit. b) stipulează, în mod clar, că valoarea comisionului se aplică la soldul creditului, şi nu la valoarea creditului.

Prin raportare la conţinutul celor două clauze contractuale, s-a constatat că apelanţii-reclamanţi au cunoscut încă de la încheierea convenţiei de credit cuantumul şi modul de calcul al comisionului de administrare şi al celui de acordare. Clauzele contractuale ce prevăd aceste comisioane nu cuprind neclarităţi, limbajul utilizat fiind accesibil pentru orice persoană care are un nivel de informare mediu, astfel încât nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a putea fi cunoscută atât valoarea obligaţiei de plată, cât şi scopul perceperii acestor sume.

Curtea de Apel Bucureşti a conchis în sensul că apelanţii-reclamanţi au fost informaţi complet şi corect cu privire la obligaţia de plată a comisioanelor în discuţie, precum şi cu privire la scopul perceperii acestora.

Astfel, s-a reţinut că administrarea creditului presupune efectuarea de operaţiuni inclusiv în beneficiul împrumutatului şi, prin urmare, nu se poate susţine că lipseşte contraprestaţia în schimbul încasării comisionului ori că obligaţia de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată perioada de creditare. În mod similar, comisionul de acordare a fost perceput pentru îndeplinirea acelor operaţiuni necesare acordării creditului, inclusiv în interesul împrumutatului.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Curtea a reţinut că această cerinţă legală nu se analizează din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestaţii.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu serviciile oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor. Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară, deopotrivă, şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Dispoziţiile art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în raportul juridic dedus judecăţii, contractul de credit fiind încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în privinţa clauzelor privind comisionul de acordare şi de administrare.

Totodată, s-a arătat că nu există niciun element în speţă care să ateste încălcarea cerinţei respectării de către apelanta-pârâtă a exigenţelor bunei-credinţe în privinţa celor două comisioane, deoarece acestea au fost menţionate în mod clar ca făcând obiectul obligaţiei de plată în sarcina consumatorului în cuprinsul capitolelor relevante din contractul de credit care prevăd costurile creditului şi rambursarea, dispoziţii contractuale deosebit de importante din perspectiva împrumutatului şi cărora, în mod normal, acesta le acordă o mai mare atenţie.

În privinţa clauzei inserate la art. 4.9 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare, apelanţii-reclamanţi au formulat critici referitoare la nelegalitatea acestei clauze prin prisma naturii contractului încheiat între părţi (de împrumut) şi a prevederilor de drept comun ce reglementează dobânda legală penalizatoare, însă criticile au fost apreciate ca fiind nefondate.

Instanţa de apel a constatat că prevederea contractuală de la art. 4.9 are natura juridică a clauzei penale, permisă de dispoziţiile legale de drept comun - art. 1066 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - prin care părţile au stabilit anticipat prejudiciul în cazul în care împrumutaţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile de plată la scadenţă. Astfel, Curtea a arătat că pentru perceperea penalităţii conform clauzei penale creditorul nu este ţinut să justifice cuantumul real al prejudiciului, reţinându-se şi că, faţă de natura şi rolul clauzei penale, nu este necesară existenţa vreunei contraprestaţii, fiind inutilă şi descrierea aspectelor ce fac necesară perceperea acestei dobânzi.

De asemenea, Curtea a reţinut că valoarea dobânzii penalizatoare este clar stipulată, acest tip de dobândă fiind datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat. Ca atare, echilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este păstrat, neplata la termen a ratelor de credit cauzând băncii pârâte un prejudiciu, evaluat anticipat prin clauza supusă analizei.

În speţă, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 313/1879 raportat la O.G. nr. 9/2000 (privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti) ori statuările din cuprinsul deciziei nr. 11/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se referă la raporturile civile, nu şi la raporturile supuse dispoziţiilor art. 56 din Codul comercial, conform reglementării din perioada pronunţării acestei decizii şi a încheierii contractului de credit dedus judecăţii.

În mod similar, nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 13/2011 (privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar), întrucât se referă la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Cât priveşte capătul de cerere accesoriu ce vizează plata dobânzii legale şi actualizarea cu rata inflaţiei, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că soluţia primei instanţe se impune a fi menţinută, din moment ce apelanţii-reclamanţi nu au obţinut plata creanţelor având ca obiect restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzelor a căror nulitate s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 73A din 17 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta D., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 30 martie 2018.

1. Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. De asemenea, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea intimatei-pârâte D. (C.) la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia instanţei de apel a fost criticată de către recurenţii-reclamanţi prin prisma motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că au fost aplicate greşit normele de drept material, respectiv prevederile Legii nr. 193/2000, completate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, normele juridice aplicate în cauză nu sunt susceptibile de interpretări, ci sunt foarte clare.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că dezechilibrul contractual indus de clauza referitoare la comisionul de acordare şi lipsa bunei-credinţe în perceperea acestui comision trebuie să fie analizate în funcţie de justeţea comisionului faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

În speţă, o astfel de justificare nu există, întrucât comisionul de acordare nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al împrumutaţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Reclamanţii au mai învederat că, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comisionul de analiză a dosarului, comisionul de administrare a creditului sau comisionul de administrare a contului curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

De asemenea, au menţionat că acest comision de acordare nu este reglementat de dispoziţiile legale din materia creditelor de consum şi conduce, în acelaşi timp, la deteriorarea echilibrului contractual, clauza care îl prevede fiind abuzivă, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Suma de bani percepută, cu titlu de comision de acordare, a fost retrasă automat la data acordării creditului şi nu are niciun corespondent în operaţiunea de a pune efectiv la dispoziţia clientului suma împrumutată.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au subliniat faptul că acesta este cuprins în contracte preformulate, nefiind negociat. Clauza privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creează băncii pârâte un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci.

Recurenţii-reclamanţi consideră că acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că le lezează interesele economice, aduce atingere şi mediului concurenţial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse. Totodată, au arătat că, în speţă, calculul acestui comision nu este făcut la soldul rămas de achitat, ci se calculează la valoarea iniţială a creditului.

O altă critică formulată de recurenţii-reclamanţi se referă la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.9 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare, având în vedere că aceasta este, de fapt, o veritabilă clauză penală, interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut trimitere la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

Recurenţii-reclamanţi apreciază că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere.

Aşadar, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispoziţiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Faţă de aceste argumente, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al acestei clauze şi al oricărei clauze care permit băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului.

În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, or, în cazul de faţă, conform art. 4.9 din contract "dobânda pentru plăţile făcute cu întârziere se va majora cu 15 puncte procentuale". Prin urmare, se poate observa că, în speţă, s-a depăşit pragul impus de lege cu privire la stabilirea nivelul dobânzilor penalizatoare.

Referitor la plata dobânzilor legale şi actualizarea sumelor a căror restituire se solicită cu rata inflaţiei, recurenţii-reclamanţi au învederat că, în virtutea principiului echitabilităţii şi corectitudinii instituite de legiuitor prin C. civ., pârâta D. (C.) se face vinovată de prejudiciul creat prin perceperea unor costuri mai mari ale creditului, fapt pentru care operează răspunderea civilă delictuală.

În fine, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului.

2. Recurenta-pârâtă D. (C.) a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, apreciind că este incident motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, pârâta a arătat că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Cu privire la clauza inserată la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/23.01.2008 referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, s-a învederat că nu poate fi considerată abuzivă, întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că prevederea contractuală referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între C. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora, care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

În accepţiunea recurentei-pârâte, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că motivele cuprinse în convenţia de credit, care conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv de nulitate în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Pornind de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut, în mod clar, periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că nu sunt abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât chiar în cuprinsul clauzei de la art. 4.3, mai exact, în teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Aşadar, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei sale.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, aşadar, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă consideră că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care, acţiunea trebuie respinsă, ca neîntemeiată.

Interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită, în opinia recurentei-pârâte, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi.

Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".

Recurenta-pârâtă a menţionat şi faptul că, la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă. Prin urmare, reclamanţii au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Prin urmare, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, deoarece graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. În acest context, recurenta-pârâtă a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţul contractului.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a arătat că este netemeinică şi nelegală soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat în cauză de recurenta-pârâtă D. (C.), ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 23 mai 2018 recurenta-pârâtă C. a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor A. şi B., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

La data de 1 aprilie 2019, petenta E. S.A. a depus la dosar o cerere de intervenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 39 din C. proc. civ., vizând transmiterea dreptului litigios, faţă de împrejurarea că în luna martie 2018 a intervenit contractul de cesiune între C. (actuala D.) în calitate de cedent şi E. S.A., în calitate de cesionar, prin care creanţa rezultată din contractul de credit încheiat cu recurenţii-reclamanţi a fost cesionată către E. S.A. S-a ataşat sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2018, având ca obiect fuziunea intervenită între D., societate absorbantă şi S.C. C., societate absorbită. Totodată, s-a depus la dosarul cauzei actul de cesiune intervenit între C. şi E. S.A., încheiat la data de 23 martie 2018 în legătură cu un portofoliu de contracte de credit.

Înalta Curte a dispus, la termenul din 2 aprilie 2019, amânarea judecării cauzei în vederea citării recurentei-pârâte D., conform dispoziţiilor art. 153 alin. (2) din C. proc. civ.. Totodată, a dispus comunicarea cererii de intervenţie formulate de petenta E. S.A. recurenţilor-reclamanţi A. şi B. şi recurentei-pârâte D., urmând ca, ulterior, aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

La termenul de judecată din 4 iunie 2019, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie cazul de suspendare facultativă prevăzut de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. în raport cu cauza C-269/19, înregistrată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De asemenea, Înalta Curte a adus la cunoştinţă reprezentantului petentei E. S.A. faptul că din înscrisurile depuse la dosar în susţinerea cererii de intervenţie nu rezultă, cu claritate, că acel contract de cesiune vizează reclamanţii şi contractul de credit din litigiul pendinte, astfel încât nu se poate pronunţa cu privire la cererea de intervenţie.

Pentru a da posibilitatea petentei E. S.A. să depună la dosar înscrisuri din care să reiasă cu claritate cesionarea creanţei rezultate din contractul de credit încheiat de reclamanţi A. şi B., Înalta Curte a amânat judecarea cauzei la data de 15 octombrie 2019.

Petenta E. S.A., prin avocat F., a depus, la termenul din 15 octombrie 2019, contractul de cesiune dintre G.. şi E. S.A., precum şi anexa la acesta.

Deliberând asupra cererii de intervenţie formulate în cauză de petenta E. S.A., Înalta Curte, la termenul de judecată din 15 octombrie 2019, a constatat că aceasta nu s-a conformat obligaţiei impuse la termenul anterior, motiv pentru care, a rămas acelaşi cadru procesual.

La aceleaşi termen, respectiv 15 octombrie 2019, s-a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B., precum şi de recurenta-pârâtă D., în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus, la data de 12 ianuarie 2021, o cerere de reluare a judecării procesului.

Prin rezoluţia din 15 ianuarie 2021 s-a fixat termen la 30 martie 2021, cu citarea părţilor, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursurilor şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

I şi II. Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta D. (C.) au solicitat casarea deciziei civile nr. 73A din 17 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

I. Primele două critici formulate de către recurenţii-reclamanţi vizează caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, în privinţa cărora, autorii recursului au susţinut faptul că soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prevederile Legii nr. 193/2000, completate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010. În concret, s-a arătat că dezechilibrul contractual indus de clauza referitoare la comisionul de acordare şi lipsa bunei-credinţe în perceperea acestui comision trebuie să fie analizate în funcţie de justeţea comisionului faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au subliniat faptul că acesta este cuprins în contracte preformulate, nefiind negociat. Au apreciat că prevederea contractuală care stabileşte obligaţia de plată a comisionului de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi că acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creează băncii pârâte un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci. Totodată, au arătat că, în speţă, calculul acestui comision nu este făcut la soldul rămas de achitat, ci se calculează la valoarea iniţială a creditului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se decela aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Aşadar, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de acordare, cât şi comisionul de administrare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C-26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza menţionată anterior, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

În aceeaşi decizie preliminară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa supremă reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, reiese că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă sus-arătată se regăseşte în cele două clauze.

Astfel, în ceea ce priveşte comisionul de administrare, prin art. 4.11 lit. b) din contract s-a stipulat că "împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului".

Aşadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dacă dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Mai mult, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de acordare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Cu referire la clauza care prevede acest comision, instanţa supremă reţine că se regăseşte cerinţa de transparenţă şi în art. 4.11 lit. a) care menţionează comisionul de acordare.

Faţă de faptul că valoarea comisionului de acordare este clar determinată prin contract - 2.00%, calculat la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 din contract şi că acesta se va plăti o singură dată, la data acordării creditului, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de acordare, respectiv comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, după cum corect a apreciat instanţa de apel, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, din perspectiva dispoziţiilor de lege evocate (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.9 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare, având în vedere că aceasta este, de fapt, o veritabilă clauză penală, interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă, nu poate fi primită.

În esenţă, s-a arătat că este contrară prevederilor legale, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispoziţiile C. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, lege specială în materie, prin care au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Această reglementare specială se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile dreptului comun, la care fac referire recurenţii-reclamanţi în trimiterile lor la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la textul art. 1589 şi art. 1084 din C. civ. de la 1864, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunţat Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997.

Din această perspectivă, nu se poate susţine, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, că, în privinţa clauzei de la art. 4.9, instanţa de apel ar fi aplicat greşit legislaţia specifică a protecţiei consumatorului, pentru motivul că această reglementare are un caracter special, derogator de la prevederile C. civ., acest din urmă act normativ găsindu-şi aplicarea doar în lipsa unor prevederi ale legii speciale.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că este corectă analiza instanţei de apel, care a stabilit că valoarea dobânzii penalizatoare este clar stipulată, acest tip de dobândă fiind datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită. La data încheierii contractului, au fost agreate dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite de către părţi, astfel încât în mod legal a reţinut instanţa de apel, nu se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă D., Înalta Curte reţine următoarele:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, negociere, care, în opinia recurentei-pârâte, reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienţii.

Trebuie subliniat că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi examinate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Astfel, Înalta Curtea reţine că alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.01.2008) prevede că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Instanţa supremă reţine că dispoziţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte, "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza C-143/13, Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank România S.A., la pct. 74, s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Potrivit art. 4.1. alin. (1) şi (2) din contract, "pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 6.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF". Totodată, art. 4.3 din contract dispune că:

"pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar, prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii pârâte dezvoltate în cererea de recurs şi în acord cu considerentele instanţei de apel, prin care s-a făcut o judicioasă aplicare a legii speciale, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de alin. (1) lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, atâta timp cât în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de banca pârâtă pentru modificarea dobânzii. Pe cale de consecinţă, din perspectiva dispoziţiilor legale care protejează pe consumator, corect au reţinut instanţele de fond că lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutaţii într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Cât priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecinţă a dobânzii variabile pentru care clientul a optat şi că esenţa acesteia constă în înregistrarea unor fluctuaţii, în sensul creşterii sau reducerii, nici cel care vizează caracterul periodic al dobânzii, ca de altfel nici cel referitor la înmânarea graficului de rambursare reclamanţilor.

Susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora notificarea băncii, coroborată cu posibilitatea oferită împrumutaţilor de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (Euribor, Libor, Robor sau condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costurile cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă), reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, în mod corect şi legal s-a reţinut de către instanţa de apel că prin clauzele constatate ca fiind abuzive, referitoare la dobândă, a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reţinută.

Înalta Curte constată că art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27 decembrie 2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit (23.01.2008) şi de principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este aplicabilă în cauză.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi primit.

Deşi obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

Instanţa europeană în cauza C-143/13, Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A., la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, punctele 49-51).

Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util, dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă, astfel încât şi această critică a recurentei pârâte este nefondată.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte conchide că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi casată din perspectiva criticilor subsumate de părţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 73A din 17 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.