Consumer credit: inability of court to replace abusive interest clause with fixed margin formula

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A, solicitând, în temeiul Legii nr. 193/2000:

I) Constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x încheiat la data de 28 decembrie 2007 - respectiv clauzele de la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3, precum şi de la art. 3.1 din Anexa la actul adiţional fără număr din 17 septembrie 2010 privind modalitatea de calculare şi de modificare a dobânzii, prin care se stabileşte mecanismul de percepere al dobânzii, ce permite băncii stabilirea şi perceperea dobânzii în mod discreţionar, inclusiv majorarea unilaterală a acesteia, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus:

a)să se dispună înlăturarea clauzelor sau părţilor din clauzele constatate ca abuzive;

b) să se constate că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7%, dobândă compusă din indicele de referinţă Libor CHF la care s-a adăugat o marjă de 2,94%, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă variabil Libor CHF şi, în consecinţă:

(i) obligarea pârâtei, la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3 luni valabil la data scadenţei ratei plus o marjă fixă de 2,94 puncte procentuale, începând cu data de 28 decembrie 2007 şi până la scadenţa finală a contractului de credit;

(ii) obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată de reclamanţi si dobânda ce rezultă in urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul solicitate-începând cu data de 28.12.2007 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii;

(iii) obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legalepentru fiecare sumă a cărei restituire se cere, calculate de la data scadenţei acesteia, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2011.

II. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x/2900/6543 încheiat la data de 28 decembrie 2007 respectiv a act 9.1 lit. a) referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, împreună cu dobânda legală calculată de momentul achitării acestei sume şi până la restituirea efectivă a acestuia, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus:

a) repunerea părţilor în situaţia anterioară;

b) obligarea pârâtei, să restituie reclamanţilor suma de 1.538 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului;

III. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în x încheiat la data de 28.12.2007 - respectiv a art. 11.1, art. 11.2, şi art. 11.3 care prevăd plata împrumutului în rate raportate la valuta creditului, la un curs diferit de cel din momentul contractării şi totodată la un curs stabilit de bancă în cadrul operaţiunilor pe care le efectuează pentru conversia sumelor din RON în CHF precum şi suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar) având în vedere caracterul abuziv al acestora, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000 precum şi la alte acte normative incidente în legislaţia pentru protecţia consumatorului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzelor contractuale menţionate mai sus:

(i) să se constate că obiectul contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 2,17 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv Franc Elveţian (CHF);

(ii) obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi pe cale de consecinţă să obligaţi pârâta la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamanţi la bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu:

Valoarea Noii Rate = (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 2,1744 RON/1 CHF) plus (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs BNR valabil la data scadenţei minus Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 2,1744 RON/1 CHF de înmulţit cu 1/2).

(iii) obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a 50% din totalul sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la începutul Contractului de credit si până în prezent (suma calculata ca diferenţă intre: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenţei din care se va scădea Valoarea Ratei, aşa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului), pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceştia, în temeiul contractului de credit;

(iiii) obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al băncii, pentru ca drepturile reclamanţilor ce se vor statua prin hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, a încheierii unui act adiţional, etc.;

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 205-208 din C. proc. civ., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, art. 969 din C. civ. de la 1864, art. 3, alin. (1), lit. k) din Legea nr. 289/2004, art. 93 lit. c), g) şi h) din O.U.G. nr. 174/2008, O.U.G. nr. 50/2010.

Prin cererea modificatoare depusă în şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2015 reclamanţii A. şi B. au completat şi au modificat capătul de cerere nr. x, prin introducerea unui nou capăt de cerere accesoriu, solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzelor contractuale de la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3, precum şi a art. 3.1 din Anexa la actul adiţional din 17 septembrie 2010; au renunţat la judecata capătului de cerere nr. III referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzelor incluse în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/28.12.2007, respectiv a celor de la art. 11.1, art. 11.2 şi art. 11.3 care prevăd plata împrumutului în rate raportate la valuta creditului; au completat cererea de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere, în sensul că au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale de la art. 10.6, art. 10.8, art. 15.5 şi art. 15.6, referitoare la:

- art. 10.6 - obligaţia împrumutatului de a aduce garanţii suplimentare în situaţia în care valoarea imobilului nu mai acoperă 133% din suma finanţată;

- art. 10.8 - obligaţia împrumutatului de a notifica banca cu privire la deprecierea imobilului, ce ar putea avea loc din alte motive decât culpa sa;

- art. 15.5 - dreptul băncii de a declara scadent creditul, în situaţia în care împrumutatul nu îşi achită datoriile faţă de alţi creditori, indiferent de stadiul plăţilor aferente contractului de credit;

- art. 15.6 - răspunderea împrumutatului pentru orice pagube directe sau indirecte pricinuite instituţiei de credit, fără însă ca acestea să fie precizate clar şi inteligibil. Această clauză îndrituieşte banca să solicite împrumutatului într-o atare situaţie, orice sume de bani, fără să existe neapărat un temei contractual sau legal pentru perceperea acestor sume;

Prin sentinţa civilă nr. 807 din 13 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cerere de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 8.1 în ceea ce priveşte sintagma "în conformitate cu politica băncii", art. 8.3, art. 9.1 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 15.5 şi art. 15.6; s-a dispus restituirea către reclamant a sumei de 1.538 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la momentul achitării până la data plăţii efective; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Tribunalul Bucureşti a reţinut că între pârâta C. S.A. şi reclamanţii A. şi B., în calitate de împrumutat, respectiv codebitor, s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/28.12.2007 având ca obiect un credit de consum în sumă de 76.900 CHF pentru nevoi personale pentru o perioadă de 356 luni. A apreciat că, în speţă, clauzele nu au fost negociate, întrucât pârâta nu a dovedit existenţa unei negocieri, sarcina probei caracterului negociat al contractului sau al clauzelor contractuale revenindu-i acesteia. Prin urmare, prevederile contractuale analizate reprezintă clauze standard.

Analizând clauza inserată la art. 8.1 din contract prima instanţă a constatat că aceasta prevede că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii şi că dobânda poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul împrumutatului.

Pentru ca o clauză care reglementează dobânda să nu fie abuzivă, este necesar ca aceasta să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, iar împrumutatul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Cât priveşte prima condiţie, Tribunalul Bucureşti a constatat că noţiunea de "politica băncii" nu a fost definită în contract, nu s-a indicat în mod precis care este semnificaţia acestei sintagme, nefiind respectate exigenţele impuse de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Lipsa clarităţii acestor criterii este de natură a crea un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât modificarea dobânzii ar depinde exclusiv de voinţa băncii.

Pe de altă parte, s-a reţinut că sintagma "fără a exista consimţământul împrumutatului" nu trebuie extrasă din contextul în care este folosită. S-a observat că modificarea unilaterală a dobânzii nu poate interveni într-un mod aleatoriu, ci depinde de modificarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută. Aşadar, s-a determinat în contract un indicator care permite modificarea ratei dobânzii, indicator care reprezintă şi o motivaţie întemeiată în sensul pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Banca are dreptul de a modifica cuantumul dobânzii în mod unilateral numai prin raportare la dobânda de referinţă pentru valuta în care s-a acordat împrumutul. Această facultate pe care şi-a rezervat-o pârâta, de a revizui dobânda prin raportare la indicele Libor, constituie o clauză permisă de pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, existând o motivaţie întemeiată pentru o eventuală creştere a ratei dobânzii, verificabilă prin raportare la evoluţia indicelui menţionat. Dacă banca nu ar respecta acest indicator, consumatorul se poate adresa instanţei cu o acţiune contractuală, prin care să solicite obligarea băncii să respecte condiţiile în care a fost contractat împrumutul.

Faţă de cele expuse, tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.1 din contract, dar numai în ceea ce priveşte sintagma "în conformitate cu politica băncii".

Din clauzele menţionate rezultă că banca şi-a rezervat doar facultatea de a revizui rata dobânzii în raport de indicele de referinţă corespunzător valutei creditului, nu şi o obligaţie în acest sens. În baza acestei clauze, dobânda aplicabilă contractului este cea stabilită de părţi, iar, în condiţiile în care banca pârâtă înţelege să îşi exercite facultatea pe care şi-a rezervat-o, dobânda poate fi modificată în raport de variaţia indicelui Libor, aceştia fiind termenii în care se derulează contractul între părţi.

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 conferă dreptul furnizorilor de servicii financiare să modifice unilateral rata dobânzii plătibile de către consumator, chiar şi fără o notificare prealabilă, cu condiţia să existe o motivaţie întemeiată, profesionistul să informeze cât mai curând posibil celelalte părţi contractante iar, acestea să aibă libertatea rezilierii imediate a contractului. În speţă, la art. 8 din contractul de credit s-a prevăzut în mod clar că dobânda este variabilă şi situaţiile în care dobânda curentă variază.

În ceea ce priveşte actul adiţional s-a constatat că, potrivit art. II din Legea nr. 288/2010, "actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi (alin. (1). Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile".

Clauza referitoare la comisionul de acordare are un conţinut succint exprimat, nu cuprinde suficiente date şi elemente care să justifice necesitatea şi temeinicia perceperii lui, dar, mai ales, să definească contraprestaţia pe care banca o efectua şi care justifica plata unui echivalent denumit comision de acordare.

Într-o asemenea situaţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că acest comision creează un dezechilibru în defavoarea intereselor reclamanţilor din momentul încheierii contractului înfăţişându-se ca o plată nedatorată şi, respectiv ca o îmbogăţire fără justă cauză din partea băncii.

Prin urmare, clauza are caracter abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care, a fost declarată nulă absolut.

Petitul ce a vizat rambursarea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzei nule a fost admis, deoarece principiul restituito in integrum impune să fie restituit tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii efectelor nulităţii; numai prin revenirea la situaţia anterioară emiterii actului nul, părţii vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 9.1 lit. a) din contract plata de către reclamanţi a unor sume, cu titlu de comision de acordare credit, a devenit nejustificată, în raport de caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de către reclamanţi cu acest titlu, respectiv suma de 1.538 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data achitării până la momentul plăţii efective.

Referitor la prevederile contractuale inserate la art. 10.6 şi art. 10.8, Tribunalul Bucureşti a reţinut că societatea bancară trebuie să deţină pârghii eficiente de control a rambursării creditului şi să acţioneze operativ în cazul nerespectării de către reclamanţi a obligaţiilor de plată, aceste obligaţii fiind cele din contractul de credit în discuţie.

Prima instanţă a apreciat că nu există un dezechilibru în sensul Legii nr. 193/2000, iar clauzele analizate nu conduc la un transfer al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului în conditiile în care obligaţia de a garanta recuperarea împrumutului este o obligaţie esenţială a debitorului, subsecventă obligaţiei principale de restituire a creditului. În consecinţă, fluctuaţia valorii bunurilor aduse în garanţie de către împrumutat trebuie să fie suportată de acesta, iar nu de bancă, care şi-a executat obligaţia contractuală de a pune la dispoziţie suma împrumutată şi este îndrituită să ia măsuri pentru minimizarea riscului de pierdere.

Cât priveşte clauzele de la art. 15.5 şi art. 15.6 s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 40 pct. 4 lit. c) din Ordonanţa nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, sunt interzise clauzele contractuale care ar permite creditorului să declare anticipat creditul în situaţia în care consumatorul nu şi-ar îndeplini obligaţiile din contractele încheiate cu alţi creditori. Per a contrario, se apreciază că, în situaţia în care debitorul nu şi-ar îndeplini obligaţiile din oricare alte contracte încheiate cu acelaşi creditor, acesta ar putea totuşi declara exigibil anticipat creditul.

Deşi prima instanţă a recunoscut că pârâta trebuie să deţină pârghii eficiente de control a rambursării creditului şi să acţioneze eficace în cazul nerespectării de către reclamanţi a obligaţiilor de plată, aceste obligaţii trebuie să fie cele din contractele de credit în discuţie. Dispoziţiile pct. 1 lit. A) din anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd că sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Neexecutarea obligaţiilor asumate în baza altor convenţii nu poate reprezenta un motiv întemeiat care să permită pârâtei declararea scadenţei anticipate a creditului, fiind o condiţie inechitabilă impusă de bancă.

Dezechilibrul creat este semnificativ prin prisma sumelor ce trebuie rambursate de către reclamanţi, în condiţiile respectării obligaţiilor ce decurg din contractul în cauză. Într-adevăr, trebuie să existe sancţiuni dacă reclamanţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile asumate prin convenţia de credit în discuţie, dar nu pot fi traşi la răspundere în raport de modul în care îşi execută obligaţiile în alte contracte.

Legea nr. 193/2000 stabileşte că "este considerată clauză abuzivă acea prevedere contractuală care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist".

Tribunalul Bucureşti a apreciat că, prin inserarea acestor clauze, consumatorul riscă să fie pus în faţa unei situaţii în care este obligat să ramburseze creditul prezent imediat, în ipoteza în care nu a achitat ratele scadente ale unui alt credit, chiar din cauze neimputabile, deşi executarea convenţiei de credit a fost convenită să fie efectuată la termene stipulate sau în cazul declanşării executării silite asupra imobilului ipotecat pentru recuperarea creanţelor decurgând din alte contracte.

Reclamanţii din prezenta cauză se află în poziţie defavorabilă faţă de bancă, care are la discreţie stabilirea momentului scadenţei anticipate, în situaţii în care împrumutaţii nu au nicio culpă.

În mod indubitabil aceste clauze sunt abuzive, întrucât prin modul de formulare conferă băncii dreptul exclusiv de a declara soldul creditului anticipat, astfel încât se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar principiului bunei-credinţe.

S-a mai arătat că la art. 15.6 sunt stipulate dispoziţii de natură a rupe echilibrul contractual, în condiţiile în care stabilirea sferei acestor noţiuni prin elemente extrinseci şi ulterioare convenţiei părţilor plasează contractul, din perspectiva clauzelor analizate, în afara oricărei limite de previzibilitate. În aceste condiţii, consumatorul poate fi obligat să suporte un cost important pentru împrejurări pe care nu le-a anticipat, nu se poate constata caracterul inteligibil al prevederilor contractuale, iar echilibrul contractual este, în mod evident, alterat.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate determina conţinutul clauzei, al obligaţiilor sale şi nici împrejurările în care clauza funcţionează, pentru ca toate consecinţele generate de aceasta să fie previzibile.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 807/13.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a dispus lămurirea dispozitivului, în sensul eliminării motivării ce vizează cererile accesorii petitului al III-lea la care s-a renunţat prin cererea modificatoare.

Prin decizia civilă nr. 1708A/2018 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 807/13.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

În speţă, instanţa judecătorească a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi completată, prin care reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au cerut:

(1) să se constate nulitatea absolută parţială a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x/28.12.2007, respectiv clauzele de la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3 şi a clauzei de la art. 3.1 din Anexa la actul adiţional fără număr din 17 septembrie 2010 privind modalitatea de calculare şi de modificare a dobânzii, princare se stabileşte mecanismul de percepere al dobânzii, ce permite băncii stabilirea şi perceperea dobânzii în mod discreţionar, inclusiv majorarea unilaterală a acesteia, iar, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus:

a) să se dispună înlăturarea clauzelor sau părţilor din clauze constatate ca abuziveşi să fie repuse părţile în situaţia anterioară;

b) să se constate că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7%, dobândă compusă din indice de referinţă Libor CHF la care s-a adăugato marjă fixă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător sau descrescător în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă variabil Libor CHF, şi nu în mod discreţionar, în funcţie de voinţa băncii şi, în consecinţă:

(i) să fie obligată pârâtala restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii de 5,7 puncte procentuale valabilă la data semnării contractului, reprezentând majorare unilaterală ce se menţine şi în prezent în cuantumul ratei dobânzii (echivalentul cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda peste 5,7%), începând cu data de 28 mai 2008 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul efectuării plăţilor nedatorate şi până la restituirea efectivă acestora, precum şi la recalcularea dobânzii) de la data de 26.05.2008 şi până la scadenţa finală a creditului;

(ii) să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referinţă Libor CHF la 3 luni valabil la data scadenţei ratei plus o marjă fixă de 2,76 puncte procentuale, începând cu data de 28.12.2007 şi până la scadenţa finală a contractului de credit;

(iii) să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată de reclamantă şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul solicitate mai sus-menţionate începând cu data de 28.12.2007 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii;

(iiii) să fie obligată pârâta la achitarea dobânzii legale, calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere, de la data scadenţei fiecărei plăţi nedatorate şi până la data restituirii efective;

(2) să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în contractuldecredit nr. x/28.12.2007, respectiv a art. 9.1 lit. a) referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, împreună cu dobânda legală calculată de momentul achitării sumei şi până la restituirea efectivă a acestuia, iar, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus, să se dispună:

a) repunerea părţilor în situaţia anterioară;

b) obligarea pârâtei, să restituie reclamanţilor suma de1.538 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului;

(3) să se constate nulitatea absolută a clauzelor incluse la art. 10.6, art. 10.8, art. 15.5, art. 15.6 din contractul de credit nr. x/2900/6543 din 28 decembrie 2007;

Prin apelul formulat în cauză reclamanţii A. şi B. au solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind:

a) constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a părţii din clauza 8.1. respectiv:

"dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBORetc.), fără a exista consimţământul împrumutatului", inclusă în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x/28.12.2007;

b) să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii de 5,7 puncte procentualevalabilă la data semnării contractului, reprezentând majorare unilaterală ce se menţine şi în prezent în cuantumul ratei dobânzii (echivalentul cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda peste 5,7%), începând cu data de 28 mai 2008 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză;

c) să fie obligată pârâtala emiterea unui nou grafic de rambursare şi la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referinţă Libor CHF la 3 luni, valabil la data scadenţei ratei, plus o marjă fixă de 2,76 puncte procentuale, începând cu data de 28 decembrie 2007 şi până la scadenţa finală a contractului de credit;

d) să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul solicitate mai sus-menţionate începând cu data de 28.12.2007 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii;

e) să fie obligată pârâta la achitarea dobânzii legale, calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere, de la data scadenţei fiecărei plăţi nedatorate şi până la data restituirii efective;

f) să fie constatate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor incluse la art. 10.6 şi art. 10.8 din contractul de credit nr. x/2900/6543 din 28.12.2007;

g) să se ia act de renunţarea la judecata capătului al III-lea de cerere prin introducerea cererii modificatoare şi să fie înlăturată partea din hotărâre care vizează parte din acest capăt de cerere, în ceea ce priveşte această situaţie, reclamanţii menţionând că au formulat cerere de lămurire a hotărârii în temeiul art. 443 din C. proc. civ.

Curtea a constatat că nu mai este învestită cu petitul expus în paragraful anterior, la lit. g), atâta vreme câtprin încheierea din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din dispozitivul sentinţei civile nr. 807/13.03.2017, formulate de către reclamanţii A. şi B. la data de 9 iunie 2017 şi s-a dispus "lămurirea dispozitivului în sensul eliminării motivării ce vizează cererile accesorii petitului al III-lea la care s-a renunţat prin cererea modificatoare".

Totodată, instanţa de apel a subliniat:

- pe de o parte, că, faţă de petitul cererii de apel, respectiv ţinând seama de ce anume în concret se pretinde a fi dispus în urma admiterii apelului şi a schimbării în parte a sentinţei civile nr. 807/13.03.2017, reiese că autorii acestei căi ordinare de atac nu au mai devoluat în faţa instanţei de control judiciar soluţia primei instanţe în sensul de a se respinge capătul de cerere vizând a se constata nulitatea absolută a clauzei de la pct. 3.1 din Anexa la actul adiţional fără număr din 17 septembrie 2010 la contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x/28.12.2007;

- pe de altă parte, că pârâta C. S.A. nu a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 807/13.03.2017, pronunţate în prezentul dosar;

În consecinţă, au rămas definitive prin neapelare, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. şiau intrat în autoritatea lucrului judecat, în baza art. 430 din acelaşi cod, neputând fi repuse în discuţie dezlegările date de prima instanţă prin hotărârea apelată privitoare la:

- respingerea capătului de cerere vizând a se constata nulitatea absolută a clauzei de la pct. 3.1 din Anexa la actul adiţional fără număr din 17 septembrie 2010 la contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x din 28.12.2007;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/28.12.2007 la art. 8.1 în ceea ce priveşte sintagma "în conformitate cu politica băncii", art. 8.3, art. 9.1 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 15.5 şi art. 15.6;

- restituirea către reclamant a sumei de 1.538 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la momentul achitării până la data plăţii efective;

Curtea a evidenţiat că, potrivit clauzei de la art. 8.1 din contractul de credit nr. x/28.12.2007, "la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 5,7%. Dobânda se stabileşte în formă procentualăca rată anuală de dobândă. Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută(ex EURIBOR/LIBOR/BUBORetc.), fără a exista consimţământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate".

De asemenea, conform art. 10.6 din acelaşi act juridic, împrumutatul, în situaţia în care valoarea imobilului nu mai acoperă 133% din suma creditului, avea obligaţia de a aduce garanţii suplimentare, în maxim 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii, neprezentarea garanţiilor constituind "caz de culpă", iar, potrivit art. 10.8, împrumutatul aveaobligaţia de a notifica imediat banca "în cazul în care împrumutatul constată sau este informat că valoarea proprietăţii ipotecate a scăzut comparativ cu valoarea evaluată iniţial de bancă".

Un prim set de critici formulate de apelanţii-reclamanţi vizează soluţia instanţei de fond de respingere a capetelor de cerere, prin care aceştia au solicitat să se constate caracterul abuziv al părţii din clauza de la art. 8.1 referitoare la dobândă şi să se dispună restituirea dobânzii excedentare faţă de dobânda iniţială de 5,7% şi faţă de dobânda calculată conform formulei Libor la 3 luni valabil la data scadenţei ratei + marjă fixă de 2,75 puncte procentuale şi recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit nr. x/2900/6543 din 28.12.2007 după formula Libor CHF la 3 luni valabil la data scadenţei ratei plus o marjă fixă de 2,76 puncte procentuale, însă aceste critici nu au caracter întemeiat.

Instanţa de prim control judiciar a arătat că prin hotărârea tribunalului s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 8.1 în ceea ce priveşte sintagma "în conformitate cu politica băncii", art. 8.3, art. 9.1 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 15.5 şi art. 15.6, s-a dispus restituirea către reclamant a sumei de 1.538 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data achitării până la momentul plăţii efective, fiind respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Cu alte cuvinte, clauza de la art. 8.1. din contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x/28.12.2007 a fost apreciată de prima instanţă ca nefiind abuzivă, iar capetele de cerere vizând restituirea şi recalcularea dobânzii în modalitatea indicată de reclamanţi [pct. 3.1.3. lit. (i), (ii), (iii) şi (iiii) din decizia recurată] au fost considerate ca neîntemeiate.

Curtea a reţinut că, din modul de formulare a petitului cererii de chemare în judecată, care, potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., nu poate fi modificat în apel, reiese că are caracter accesoriu, în temeiul art. 30 alin. (4) din acelaşi cod, în raport de cererea apelanţilor-reclamanţi privind constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzelor incluse la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3 din contractul de credit, respectiv la art. 3.1 din Anexa la actul adiţional fără număr din 17 septembrie 2010, capătul de cerere vizând a se constata că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7%, dobândă compusă din indicele de referinţă Libor CHF la care s-a adăugat o marjă fixă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă variabil Libor CHF, şi nu în mod discreţionar, în funcţie de voinţa băncii.

De altfel, chiar reclamanţii folosesc, între cele două capete de cerere, sintagma:

"ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus".

Prin urmare, respingerea primului capăt de cerere atrage automat respingerea celui de-al doilea.

Apoi, au caracter accesoriu, în temeiul art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., în raport de capătul de cerere vizând a se constata că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7%, dobândă compusă din indicele de referinţă Libor CHF la care s-a adăugat o marjă fixă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă variabil Libor CHF, şi nu în mod discreţionar, în funcţie de voinţa băncii, capetele de cerere prin care reclamanţii au pretins:

(i) să fie obligată pârâta, la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii de 5,7 p.p. valabilă la data semnării contractului, reprezentând majorare unilaterală ce se menţine şi în prezent în cuantumul ratei dobânzii (echivalentul cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda peste 5,7%), începând cu data de 28.05.2008 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul efectuării plăţilor nedatorate şi până la restituirea efectivă acestora, precum şi la recalcularea dobânzii) de la data de 26.05.2008 şi până la scadenţa finală a creditului;

(ii) să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referinţă Libor CHF la 3 luni valabil la data scadenţei ratei plus o marjă fixă de 2,76 puncte procentuale, începând cu data de 28.12.2007 şi până la scadenţa finală a contractului de credit;

(iii) să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată de reclamantă şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul solicitate mai sus- menţionate începând cu data de 28.12.2007 şi până data rămânerii definitive a hotărârii;

(iiii) să fie obligată pârâta la achitarea dobânzii legale, calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere, de la data scadenţei fiecărei plăţi nedatorate şi până la data restituirii efective.

De altminteri, chiar reclamanţii folosesc, între cele două capete de cerere, sintagma:

"în consecinţă".

Aşadar, respingerea capătului (2) de cerere antereferit atrage, implicit, dar inevitabil, şi respingerea capetelor de cerere (3) vizând restituirea dobânzii pretins excedentare.

Aceasta este explicaţia pentru care este inutil a se proceda la o analiză a cererilor accesorii aşa cum au fost evocate în paragrafele precedente, în ipoteza în care se va aprecia că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe de a respinge cererea principală, prin care s-a pretins, în limitele în care pricina a fost devoluată în apel, conform celor ce preced, constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei inserate la art. 8.1 teza a IV-a din contractul de credit.

Instanţa de apel a constatat că în cauză, inclusiv în calea ordinară de atac promovată, pe capetele de cerere evidenţiate anterior la lit. (i), (ii) şi (iii) [cel de la lit. (iiii) fiind un accesoriu al primelor trei], apelanţii-reclamanţi au solicitat:

(i) obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii de 5,7 p.p., valabilă la data semnării contractului;

Or, nu se poate restitui toată dobânda care excede celei iniţiale, întrucât, aşa cum reiese limpede din analiza clauzei inserate la art. 8 din contractul de credit, părţile litigante nu au convenit ca dobânda să fie fixă, respectiv să se menţină pe toată durata contractului la nivelul dobânzii curente iniţiale de 5,7%, ci, dimpotrivă, ca dobânda să fie variabilă, împrejurare recunoscută chiar de către apelanţii-reclamanţi.

Dacă s-ar achiesa punctului de vedere susţinut de către apelanţii-reclamanţi, s-ar ajunge la a se transforma un împrumut cu dobândă variabilă [cum este, fără dubiu, contractul de credit nr. x/28.12.2007, chiar şi după ce a rămas definitivă soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 8.1 în ceea ce priveşte sintagma "în conformitate cu politica băncii"] într-unul cu dobândă fixă, ceea ce contravine flagrant principiului libertăţii de voinţă care guvernează raporturile contractuale, implicit contractul de credit încheiat între părţile litigante.

Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei C. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referinţă Libor CHF la 3 luni valabil la data scadenţei ratei plus o marjă fixă de 2,76 puncte procentuale, începând cu data de 28.12.2007 şi până la scadenţa finală a contractului de credit, precum şi la obligarea aceleiaşi pârâte la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată de reclamantă şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul indicate de reclamanţi începând cu data de 28 decembrie 2007 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că formula antereferită nu este prevăzută în niciuna dintre clauzele actului juridic încheiat între părţile litigante, contrar celor alegate de către apelanţii-reclamanţi.

Dacă s-ar achiesa punctului de vedere susţinut de către apelanţii-reclamanţi, s-ar ajunge ca instanţa judecătorească să intervină esenţial şi nepermis în raporturile contractuale dintre părţi.

Or, nici reglementarea specială (Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE) şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Curtea a apreciat şi că, în speţă, nu este posibilă adaptarea contractului, întrucât este vorba despre o altă ipoteză, anume aceea a unui contract cu clauze lovite de nulitate, nulitatea producând alte efecte decât impreviziunea şi operând retroactiv.

Imposibilitatea impunerii unei prevederi contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10, Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv (hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler), o astfel de dispoziţie supletivă, însă, neexistând în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.

Sunt, prin urmare, vădit nefondate afirmaţiile apelanţilor-reclamanţi conform cărora, prin capătul de cerere privitor la obligarea băncii de a recalcula dobânda şi de a restitui dobânda percepută în mod abuziv, nu se modifică contractul, ci se dă eficienţă mecanismului contractual existent al cărui caracter abuziv a fost înlăturat, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind corect stabilită formula de calcul a dobânzii antereferită.

Pe de altă parte, s-a evidenţiat că, prin adoptarea unui atare punct de vedere, Curtea nu neagă dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum, însă a apreciat că, în privinţa clauzei privitoare la dobândă a cărei nulitate absolută a fost constatată prin sentinţa atacată (rămasă definitivă prin neapelare), nu are posibilitatea, la momentul pronunţării deciziei, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit.

Aceasta, deoarece părţile sunt singurele în măsură să aprecieze în ce măsură contractul încheiat între ele mai poate continua ca efect al înlăturării clauzei abuzive de la art. 8.1 din contract în ceea ce priveşte sintagma (criteriul) "în conformitate cu politica băncii", iar, în cazul unui răspuns afirmativ, să agreeze asupra unui mod de calcul, în aşa fel încât să se asigure respectarea dispoziţiilor din materia clauzelor abuzive.

Din această perspectivă, nu au caracter întemeiat susţinerile apelanţilor-reclamanţi, cum că instanţa de fond, deşi a constatat caracterul abuziv al sintagmei "în conformitate cu politica băncii", nu a dispus şi restituirea sumelor reprezentând majorare unilaterală în funcţie de politica băncii, cu toate că această parte din clauză a produs, cel puţin în perioada 30 aprilie 2008 - 26 noiembrie 2010, o incidenţă economică pentru care s-ar impune restituirea, în conformitate cu principiul restitutio in integrum.

De altfel, instanţa de apel a remarcat că, între părţile litigante, s-a încheiat, la data de 17 septembrie 2010, un act adiţional la contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x/28.12.2007, care cuprinde, la art. 3, clauze referitoare la criteriile în funcţie de care se stabileşte dobânda variabilă datorată de către împrumutat, respectiv Libor la 3 luni + marja băncii fixă, de 6,77%.

Contrar alegaţiilor apelanţilor-reclamanţi, perfectarea acestui act adiţional a survenit în temeiul prevederilor art. 95 alin. (2) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în varianta iniţială, coroborate cu cele ale art. II alin. (1) din Legea nr. 288/2010 de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, care prevăd că "actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi".

În al treilea rând, Curtea a reţinut, transpunând consideraţiile de ordin teoretic evocate la pct. 3.3. din decizie la particularităţile cauzei, că prima instanţă a constatat, cu justeţe, prin sentinţa apelată că nu este clauză abuzivă cea prevăzută la art. 8.1. din contractul de credit analizat.

S-a observat, pentru început, că este stabilit definitiv faptul că prevederea contractuală în discuţie reprezintă o clauză standard, care nu a fost negociată, pârâta C. S.A. nedovedind existenţa unei negocieri.

Apoi, instanţa de apel a remarcat că în temeiul clauzei analizate dobânda variabilă poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului.

Rezultă, aşadar, că modificarea unilaterală a dobânzii nu poate interveni într-un mod aleatoriu, arbitrar, discreţionar, ci depinde de modificarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută.

Prin urmare, a subliniat faptul că, în contractul încheiat între părţi, s-a determinat un indicator obiectiv care permite modificarea ratei dobânzii şi care reprezintă şi o motivaţie întemeiată în sensul pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în forma în vigoare la data perfectării contractului de credit.

În consecinţă, nu sunt fondate aserţiunile apelanţilor-reclamanţi în sensul că prevederea contractuală criticată nu corespunde cerinţelor impuse de art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, deoarece este incompletă şi de natură a induce în eroare consumatorul cu privire la caracterul justificat al variaţiei dobânzii.

Dimpotrivă, criteriul de determinare a ratei dobânzii variabile reprezentat de dobânda de referinţă (respectiv Euribor/Libor/Bubor) pentru fiecare valută este unul clar, inteligibil, uşor de înţeles chiar şi pentru un consumator mediu, nefiind extrinsec convenţiei părţilor.

Împrejurarea că nu s-a specificat perioada de actualizare a ratei de dobândă şi s-a folosit sintagma "poate" în loc de "va" nu are semnificaţia sugerată de către apelanţii-reclamanţi.

Aceasta, fiindcă, în ipoteza în care banca nu ar respecta acest indicator, respectiv dobânda de referinţă pentru fiecare valută, consumatorul se poate adresa instanţei cu o acţiune contractuală, prin care să solicite obligarea băncii să respecte condiţiile în care a fost contractat creditul, iar apelanţii-reclamanţi nu îşi pot invoca propria culpă (au agreat încheierea unui contract cu o astfel de clauză) pentru a obţine protecţia legii (desfiinţarea clauzei).

Nici referirile făcute de către apelanţii-reclamanţi la modalitatea, apreciată a fi extrem de defectuoasă, în care banca pârâtă a înţeles să aplice prevederile la care s-a obligat prin actele adiţionale nr. x/26.11.2010, nr. y/26.05.2011, nr. 3/2011 şi nr. 4/2012, respectiv să actualizeze, ulterior expirării perioadei de restructurare, rata de dobândă în conformitate cu indicele Libor la o perioadă de referinţă de 3 luni, nu pot fi susceptibile de a invalida concluzia evocată la pct. 3.5.4., paragraful 1 din decizia recurată.

S-a observat că, în realitate, apelanţii-reclamanţi sunt nemulţumiţi de modul în care banca a executat în concret prevederile contractuale.

Or, o asemenea împrejurare nu se circumscrie obiectului acţiunii, respectiv constatare nulitate clauze abuzive, ci ţine de executarea contractului, excedând, aşadar, cadrului procesual de faţă.

În fine, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prima instanţă a reţinut, în mod judicios, că nu sunt abuzive şi, deci, lovite de nulitate absolută clauzele prevăzute la art. 10.6 şi art. 10.8 din contractul de credit, fiind corect interpretate şi aplicate a prevederile relevante ale Legii nr. 193/2000.

Este necontestat că banca pârâtă şi-a executat obligaţia de a pune la dispoziţie reclamantului suma împrumutată şi că are dreptul de a pretinde restituirea creditului acordat, fiind firesc şi normal, în aceste condiţii, să ia măsuri pentru minimizarea riscului de pierdere, respectiv pentru evitarea riscului de nerambursare a împrumutului de către client.

Una dintre aceste măsuri este şi aceea prevăzută de clauzele de la art. 10.6 şi art. 10.8 din contractul de credit nr. x/28.12.2007.

Din această perspectivă, nu se poate susţine cu temei că aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Dimpotrivă, ele nu fac altceva decât să creeze condiţii adecvate apelanţilor-reclamanţi, în calitate de împrumutat, respectiv codebitor, să îşi îndeplinească corespunzător obligaţia esenţială care le incumbă, aceea de a garanta recuperarea creditului, îndatorire subsecventă obligaţiei principale de restituire a creditului.

Faptul că "devalorizarea" bunului ipotecat nu este un eveniment pe care împrumutatul îl poate controla, ci un fenomen de piaţă, fiind un eveniment mai presus de voinţa acestuia din urmă, nu poate conduce la desfiinţarea clauzelor supuse analizei în context.

Aceasta, întrucât clauza de la art. 10.6 din convenţia de credit nu face vorbire despre orice fel de devalorizare a bunului ipotecat, aşa cum pretind apelanţii-reclamanţii, ci doar de aceea care depăşeşte 133% din suma creditului, respectiv suma de 102.277 CHF.

Nu suntem în prezenţa, aşadar, a unui drept discreţionar al băncii, atâta vreme cât este condiţionat explicit şi clar de împrejurarea ca "valoarea totală a garanţiilor să acopere minim 133% din suma iniţială a creditului".

Tot fără fundament este şi alegaţia apelanţilor-reclamanţi, conform căreia clauzele contestate instituie în sarcina consumatorului o obligaţie de a notifica banca cu privire la orice devalorizare a bunului imobil, obligaţie pe care acesta se află în imposibilitatea concretă de a o realiza.

Într-adevăr, este necesar de reamintit că, potrivit art. 10.8 din contractul de credit nr. x/28.12.2007, împrumutatul are obligaţia de a notifica imediat banca "în cazul în care împrumutatul constată sau este informat că valoarea proprietăţii ipotecate a scăzut comparativ cu valoarea evaluată iniţial de bancă".

Altfel spus, dacă nu constată sau nu este informat cu privire la devalorizarea proprietăţii ipotecate, împrumutatului nu îi incumbă obligaţia de a comunica imediat acest fapt băncii.

Or, este evident că băncii pârâte îi incumbă sarcina de a proba că reclamantul a fost informat sau a constatat "că valoarea proprietăţii ipotecate a scăzut comparativ cu valoarea evaluată iniţial de bancă" şi, cu toate acestea, nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de art. 10.8 din contractul de credit, ceea ce constituie, cu certitudine, o dovadă destul de dificil de făcut.

Nu a fost primită nici critica apelanţilor-reclamanţi adusă constatării primei instanţe în sensul că societatea bancară trebuie să deţină pârghii eficiente de control a rambursării creditului.

Astfel, faptul că instituţia bancară evaluează la data acordării creditului patrimoniul debitorului, cunoscând dacă acesta deţinea sau nu alte imobile, evaluează valoarea imobilului ipotecat prin evaluatori proprii, stabilind astfel suma ce urmează a fi acordată şi determină "suficienţa garanţiilor" oferite în vederea garantării nu poate constitui un argument pentru a nega dreptul băncii pârâte ca, ulterior încheierii contractului de credit, să verifice ca "valoarea totală a garanţiilor să acopere minim 133% din suma iniţială a creditului".

Aceasta, cu atât mai mult cu cât rambursarea creditului primit de către apelantul-reclamant A. a fost convenită, prin clauza de la art. 2 din contractul de credit nr. x/28.12.2007, a se întinde pe o perioadă foarte îndelungată (356 de luni), fiind evident ca, într-un asemenea interval temporal, piaţa imobiliară să provoace o scădere a valorii proprietăţii ipotecate comparativ cu valoarea evaluată iniţial de bancă.

Apoi, Curtea a constatat că nu are suport probator afirmaţia apelanţilor-reclamanţi, potrivit căreia pârghiile despre care face vorbire instanţa de fond sunt, de fapt, înlesniri a unui abuz de putere, mijloace de constrângere a debitorului, fiind vorba, în realitate, despre o simplă speculaţie, neconcretizată vreodată în istoricul relaţiilor contractuale dintre părţile litigante.

Împotriva deciziei civile nr. 1708A/2018 din 21 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 9 noiembrie 2018.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, susţinând că aceasta a pronunţat o hotărâre nelegală raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13 şi art. 266 TFUE, precum şi la hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante în cauză.

O primă critică supusă analizei este aceea că soluţia de respingere a cererilor accesorii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la mecanismul de dobândă, nu respectă deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura că ele nu creează obligaţii pentru consumator.

Astfel, s-a arătat că din conţinutul hotărârilor menţionate în cererea de recurs se desprind următoarele concluzii şi obligaţii pentru instanţa naţională: obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume ce se dovedesc a fi nedatorate determină, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume, deoarece sancţiunea este aceea a nulităţii absolute; instanţa naţională trebuie să deducă toate consecinţele ce decurg din constatarea ca abuzivă a clauzelor, potrivit dreptului naţional pentru a se asigura că respectivele clauze nu creează obligaţii pentru consumator; instanţa naţională trebuie să analizeze dacă respectivul contract mai poate continua în contextul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive;în situaţia în care se va ajunge la concluzia că respectivul contract nu mai poate continua, aceasta va putea înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cu condiţia ca această înlocuire să fie conformă cu obiectivul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13 şi să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor.

În speţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare atât a considerentelor hotărârii pronunţate în CauzaBanco Espanol de Crédito S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino, C-618/10, cât şi a articolului art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, deoarece nu a analizat efectele constatării ca abuzive a părţii din clauza de la art. 8.1, nici dacă contractul mai poate continua şi nici nu a stabilit consecinţele ce decurg pentru consumator ca efect al constatării ca abuzive a acestei clauze.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, constatarea ca abuzivă a părţii din clauza declarată ca fiind abuzivă sau a clauzelor contractuale referitoare la dobândă în întregimea lor şi, pe cale de consecinţă, eliminarea obligaţiilor pe care acestea le creează pentru consumator, pot fi de natură a nu mai permite continuarea contractului, acestea făcând parte, aşa cum s-a stabilit, din noţiunea de obiect principal al contractului.

Prin urmare, imposibilitatea de a continua contractul va pune consumatorul într-o situaţie cel puţin defavorabilă, situaţie care este contrară obiectivului Directivei.

O asemenea eliminare va avea drept consecinţă scadenţa imediată a sumei împrumutului care rămâne datorată în proporţii ce riscă să depăşească capacităţile financiare ale consumatorului şi, din această cauză, va avea un efect punitiv al consumatorului, şi nu al împrumutătorului, care nu va fi descurajat să insereze astfel de clauze în contractele pe care le preformulează.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că soluţia lipsirii de efecte a clauzelor contestate şi trimiterea părţilor pentru a realiza o renegociere formală a contractului, este cât se poate de eronată şi lipsită de eficienţă, având în vedere apărările formulate de creditor pe parcursulprocesului şi conduita acestuia pe perioada executării contractului.

Pornind de la premisa obligatorie că judecătorul va putea înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor şi, faţă de incidenţa art. 970 din C. civ. de la 1864, recurenţii au susţinut faptul că instanţa de judecată nu era lipsită de mijloace pentru a atinge scopul impus de Directivă.

Aşadar, instanţa de judecată, în lipsa unor atare prevederi ("dispoziţii de drept naţional cu caracter supletiv" pe care aceasta le identifică ca fiind inexistente în dreptul românesc) trebuie să facă aplicarea art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., potrivit căruia "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă".

În ceea ce priveşte respingerea solicitării de restituire a sumelor încasate de creditor în temeiul clauzelor abuzive şi restabilirea echilibrului patrimonial, îndeosebi a restituirii sumelor ce au fost încasate peste dobânda iniţială de 5,7%, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece încalcă principiul restitutio in integrum, principiu pe care tot aceasta susţine că îl apără.

Dacă sintagma "în funcţie de politica băncii" va rămâne unica parte din clauză declarată ca fiind abuzivă şi, analizând probele administrate în cauză, rezultă cădobânda a fost majorată discreţionar peste această valoare cel puţin până la data de 21 septembrie 2010. În acest context, instanţa de judecată nu era lipsită de mijloace pentru a stabili ce sume trebuie să fie restituite şi nici nu se afla în imposibilitate de a stabili efectul restitutoriu, fie şi pentru o perioadă limitată din executarea contractului, nefiind necesară stabilirea cu exactitate a cuantumului restituirii, ci numai ceea ce va viza această restituire.

Pentru ca hotărârea prin care se dispune restabilirea situaţiei anterioare să fie temeinică şi echitabilă, adică să nu fie nici profitabilă nici prejudiciabilă pentru una dintre părţi, instanţa va trebui să determine valoarea actuală a prestaţiilor pe baza principiului restitutio in integrum.

În ipoteza contrară, stabilită de instanţele devolutive, una dintre părţi s-a îmbogăţit fără justă cauză în temeiul unei clauze nule absolut.

Este absolut inechitabil faţă de consumator ca acesta să promoveze o nouă acţiune judiciară în stabilirea acestor sume, în contextul în care instanţa de judecată, sesizată cu constatarea caracterului abuziv al unor clauze, va putea stabili toate consecinţele chiar şi în lipsa unei asemenea cereri din partea consumatorului potrivit jurisprudenţei unionale.

Practic, în contextul în care instanţa de judecată este învestită să analizeze, din oficiu, caracterul abuziv al clauzelor sau a întregului contract şi este obligată să stabilească consecinţele, nu se poate discuta de o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor, aşa cum încearcă instanţa de apel să motiveze respingerea acestei cereri.

În considerarea acestor argumente, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei de recurs să reanalizeze viziunea instanţelor de fond cu privire la obligaţia instanţei de a stabili toate consecinţele ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi, pe cale de consecinţă, să dea efect jurisprudenţei unionale obligatorii în materia interpretării Directivei 93/13/CEE.

O altă critică se referă la faptul că partea din clauza de la art. 8.1. ["dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului"], inclusă în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x/28.12.2007, este abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13.

Sub acest aspect, recurenţii au precizat că hotărârile date în prezentul dosar contravin fundamental hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015, având ca părţi peAutoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi C. S.A., prin care s-a statuat, în mod irevocabil, asupra caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, respectiv cele de la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3 inserate în contractele de credit ale C. S.A.

S-a relevat faptul că pârâta C. S.A. nu a pus în executare această hotărâre, astfel încât reclamanţii din prezenta cauză au fost nevoiţi să iniţieze o acţiune în scopul de a restabili echilibrul contractual.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că hotărârea pronunţată în acel litigiu are efect asupra întregului portofoliu de credite similar al C. S.A. şi că există cel puţin o putere de lucru judecat ce vizează caracterul abuziv al mecanismului de calcul al dobânzii prevăzut la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3 din contractul de credit dedus judecăţii, caracter pe care instanţele anterioare l-au analizat în mod exhaustiv.

În ceea ce priveşte partea din clauză ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, recurenţii au susţinut faptul că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca aceasta să fie declarată ca fiind abuzivă, sens în care au făcut referire la considerentele hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti,în dosarul nr. x/2015.

S-a mai arătat că stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii şi a motivelor întemeiate de modificare a acesteia prin elemente extrinseci şi ulterioare convenţiei părţilor nu poate fi luată în considerare dacă nu este evidenţiată, în mod clar, în convenţia de credit, deoarece plasează clauza în afara oricărei limite de previzibilitate.

În contextul în care consumatorul este obligat la suportarea unei rate a dobânzii modificate în funcţie de politica băncii care nu poate fi anticipată, este evident că echilibrul contractual a fost înfrânt, iar respectiva clauză din contractele de credit referitoare la acest aspect creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, referinţa la indici publici - Libor, Euribor, Robor - nu este una transparentă, deoarecenu este precizată modalitatea şi periodicitatea actualizării.

De asemenea, o clauză efectivă trebuie să conţină şi perioada de actualizare pentru ca împrumutatul să cunoască data la care banca poate actualiza dobânda precum şi valoarea indicelui la care se raportează. Or, partea din clauză contestată în prezentul recurs nu conţine aceste elemente, ceea ce conduce la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aceastăclauză contractuală induce consumatoruluiideea că "modificarea dobânzii variabile" este realizată în funcţie de criterii obiective, însă, în realitate, consumatorul nu a putut cunoaşte, la data încheierii contractului, modalitatea în care va varia dobânda şi nici care va fi întinderea obligaţiilor sale.

În accepţiunea recurenţilor, sintagma "politica băncii" afectează inclusiv teza a II-a a clauzei de la art. 8.1., întrucât prin aceasta profesionistul îşi rezervă un drept, şi nu o obligaţie de actualizare a ratei dobânzii în funcţie de un indice verificabil.

Aşadar, dezechilibrul între poziţiile părţilor este consecinţa întregului mecanism instituit de bancă în ceea ce priveşte revizuirea/modificarea dobânzii, pe care aceasta l-a inserat în clauzelecontestate (art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3). Această revizuire sau modificare a fost lăsată exclusiv la latitudinea băncii, fără ca împrumutatul să aibă posibilitateade a-şi exprima consimţământul.

Formula potrivit căreia dobânda poate fi modificată unilateral de bancă, luând în considerare dobânda de referinţă pentru fiecare valută, dar fără să fie indicată modalitatea şi periodicitatea actualizării, este, în opinia recurenţilor-reclamanţi, poate chiar mai generatoare de dezechilibru decât sintagma "politica băncii", deoarece, în primul rând, induce consumatorului ideea că "modificarea dobânzii variabile" este realizată în funcţie de criterii obiective (indici de referinţă).

În al doilea rând, s-a învederat că pe parcursul executării contractului banca pârâtă a acţionat în sens contrar (neactualizând indicele de referinţă), iar când totuşi a făcut-o, aşa cum este şi în cazul de faţă, aceasta a actualizat cu indicele de referinţă rata de dobândă deja majorată unilateral, fără să existe consimţământul clientului.

În fine, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în soluţionarea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 10.6 şi art. 10.8 din contract.

Aceste clauze standard preformulatesunt abuzive şi produc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece banca poate declara scadent creditul şi să oblige împrumutatul la plata tuturor sumelor datorateconform contractului (drept rezervat prin articolul 15 lit. b), penultima şi ultima teză) în situaţia în care bunul se devalorizează.

Prin inserarea acestor clauze se menţine un drept discreţionar al băncii care poate să pună consumatorul în poziţia de a fi obligat să restituie toată suma împrumutată datorită unui eveniment mai presus de voinţa acestuia din urmă.

Dezechilibrul juridic (între drepturile şi obligaţiile părţilor) evidenţiat în cuprinsul cererii de recurs poate produce o consecinţă economică, respectiv crearea unui dezavantaj patrimonial împrumutaţilor prin obligarea la plata întregului sold înainte de termen.

Din motivarea instanţelor fondului, rezultă că, în analiza acestor clauze contractuale, s-a dat eficienţă mai degrabă interesului privat al instituţiei de credit decât interesului general, public pe care îl ocroteşte legislaţia privind protecţia consumatorului.

Recurenţii-reclamanţi consideră că nu era necesar ca evenimentul să se fi produs sau ca instituţia de credit să dea eficienţă acestor clauze.

Totodată, nu era necesarca reclamanţii să producă dovezi suplimentare în acest sens, pentru ca respectivele clauze să fie analizate din această perspectivă sau să fie constatate ca fiind abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din

C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata C. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 3 martie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul din 3 martie 2020 s-a suspendat judecata recursului declarat de reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar la data de 30.03.2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte prima critică de nelegalitate, referitoare la pretinsa încălcare de către instanţa de apel a deciziilor CJUE relevante evocate ca atare şi a Directivei 93/13, transpusă prin Legea nr. 193/2000, sub aspectul obligaţiei pentru instanţa naţională de a stabili toate consecinţele care decurg din stabilirea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, aceasta este nefondată, în realitate Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat apelul ţinând seama de considerentele deciziilor instanţei europene, astfel cum rezultă din chiar motivarea deciziei (paginile 22-29, în care se face trimitere la cauza C-618/10, Banco Espanol de Crédito S.A., hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler).

În acest sens, instanţa supremă observă că instanţa de apel a soluţionat cauza în limitele convenţionale stabilite de părţi şi prin actul adiţional din 17.09.2010, în sensul că nici legea specială (Legea nr. 193/2000), nici Directiva 93/13 şi nici C. civ. (1864) nu permit instanţelor judecătoreşti să intervină în acordul de voinţă al părţilor prin înlocuirea unei clauze constatate ca abuzive cu o altă clauză nenegociată şi neconvenită de părţi, singura posibilitate fiind aceea de înlocuire a unei clauze contractuale declarate abuzive cu o normă supletivă de drept substanţial).

De aceea, în ceea ce priveşte această critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Referitor la cea de-a doua critică de nelegalitate, invocată de apelanţii-reclamanţi cu privire la încălcarea hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015 având ca părţi AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR şi C. (deşi neîncadrată în drept, aceasta s-ar circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că nu este vorba de nicio încălcare a acestei hotărâri, de vreme ce soluţiile pronunţate de către Tribunal şi Curtea de Apel în cauza de faţă au stabilit cu caracter definitiv (în condiţiile neatacării cu apel de către Bancă a acestei soluţii) caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 8.1. şi art. 8.3. privind modul de stabilire a dobânzii, astfel că acestea sunt în concordanţă cu considerentele şi dispozitivul hotărârii evocate, aspect care de altfel, a fost subliniat şi de către instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate. Ca atare, interesul valorificat de către reclamanţi în cauza de faţă se circumscrie pe deplin aspectelor reţinute de către instanţa de contencios administrativ în Dosarul nr. x/2015.

În fine, în ce priveşte critica recurenţilor privind soluţia dată apelului cu privire la criticile invocate în apel pe aspectul caracterului abuziv al clauzelor 10.6 şi 10.8 din contract este de asemenea, neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel Bucureşti, în soluţionarea apelului a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor relevante din Legea nr. 193/2000.

Astfel, s-a reţinut de către instanţa de apel că art. 10.6 din contractul de credit cu următorul conţinut:

"în orice moment, valoarea garanţiilor creditului nu va fi mai mică de 133% din suma creditului. Dacă pe parcursul derulării contractului banca consideră, în mod unilateral, că valoarea proprietăţii prezentate drept garanţie descreşte şi nu mai asigură acoperirea obligaţiilor rezultate din prezentul contract, împrumutatul se obligă să aducă garanţii imobiliare suplimentare, astfel încât valoarea totală a garanţiilor să acopere minim 133% din suma iniţială a creditului. Prezentarea garanţiilor suplimentare va fi efectuată în maxim 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii. Împrumutatul va suporta toate costurile legate de evaluarea/reevaluarea garanţiilor. Neprezentarea garanţiilor constituie caz de culpă" şi art. 10.8 care stipulează:

"în cazul în care împrumutatul constată sau este informat că valoarea proprietăţii ipotecate a scăzut comparativ cu valoarea evaluată iniţial de bancă, împrumutatul va comunica băncii acest lucru imediat" nu dau naştere unui drept discreţionar al băncii în raport cu consumatorul, de vreme ce creditorul doreşte să evite riscul devalorizării bunului ce face obiectul garanţiei ipotecare.

Ca atare, Înalta Curte reţine astfel că instanţa de apel a apreciat corect că din conţinutul acestor clauze prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu rezultă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, care ar fi contrar bunei-credinţe.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt fondate, astfel că nu se impune casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1708A/2018 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.