CHF-denominated credit contracts: exclusion of exchange-rate clauses from unfair terms directive via monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b) privitoare la comisionul de acordare credit în valoare de 2793 CHF precum şi a art. 6.1 şi art. 6.2 din Contractul de credit nr. x/12.12.2007 privind efectuarea plăţii în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, să constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului; să dispună calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului (respectiv un curs de 2,01 RON la data de 12.12.2007), pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, urmând ca pârâţii să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus de aceştia; să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 7217 din 14 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civila a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarei clauze contractuale din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/12.12.2007: Art. 5.1 lit. b) cu privire la comisionul de acordare - " comision de acordare 2793 CHF reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat".

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat de către acestea cu titlu de comision de acordare, în temeiul clauzei referitoare la acest comision constatate ca abuzive şi nule absolut, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor. A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 169 din 10 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7217 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. S-a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, s-a schimbat sentinţa atacată în sensul că s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Fără a-şi încadra criticile în motivele se casare expres reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

În argumentarea recursului, au susţinut, în esenţă, că, în speţă, clauzele supuse dezbaterii sunt clauze contractuale neclare, nenegociate, contradictorii şi interpretabile, iar consecinţa evidentă a aplicării acestora este generarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, consideră că la data încheierii acestei convenţii, recurenţii în calitate de împrumutaţi au fost puşi într-o poziţie inegală, în raport cu banca Contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite, fără a da posibilitatea acestora de a modifica, înlătura sau negocia în vreun fel aceste clauze abuzive.

Subliniază că menţionatul contract de credit încheiat cu pârâta intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutaţii au calitatea de consumatori, iar Banca de comerciant.

Cu referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenţii-reclamanţi au susţinut că intimata-pârâta a încălcat atât obligaţia de informare, cât şi pe cea de a nu insera clauze abuzive în contractual de asigurare.

Respectarea de către profesionist a obligaţiei de informare a consumatorilor facilitează acestora posibilitatea de a reflecta cu atenţie înainte de încheierea unui contract şi asigură respectarea deplină a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv înţelegerea deplină a produselor de către consumatori, iar obligaţia de informare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă (art. 44, 45 din Codul Consumului; art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992), clară (art. 44, 47 din Codul Consumului; art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992), neechivocă, corectă şi actualizată.

Au mai arătat recurenţii că în cauza dedusă judecăţii nu au fost comunicate către împrumutaţi informaţii cu privire la testul de stres cu până la 50% al valutei pentru a se putea observa dacă împrumutaţii pot face faţă unei asemenea volatilităţi, iar asta face în accepţiunea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene clauza de risc valutar să fie una abuzivă, deci nulă absolut.

Creşterea accelerată a valorii francului în raport cu moneda naţională, produce un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce dintre părţi, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către bancă fără contraprestaţie, prin urmare, au caracter abuziv şi clauzele prin care se stipulează efectuarea oricărei plăţi în moneda creditului cu suportarea de către consumatori a diferenţelor de curs valutar.

În ceea ce priveşte clauza contractuală prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit intitulată comision de acordare credit de 2.00 %, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată în valoare de 2793 CHF la acordarea creditului, au solicitat să se constate că aceasta creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanţilor.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere şi anume obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 88675,99 RON reprezentând diferenţa de curs valutar încasată în plus de către bancă de la data acordării creditului şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, au precizat recurenţii că valoarea întregului contract este potrivit graficului de rambursare de 173.824,66 CHF sumă în care sunt incluse rata, dobânda şi comisioanele de acordare, de rambursare anticipată etc., iar diferenţa de curs valutar este de 341.564 RON.

Referitor la teoria impreviziunii, au susţinut recurenţii că aceasta prin natura sa este menită să protejeze eficienţa şi securitatea contractului atunci când ambele părţi nu au putut să prevadă fapte, elemente şi conjuncturi care ar fi de natură să le afecteze convenţia, în ipoteza contrară, se poate presupune că părţile, fiind în cunoştinţă de cauză, fie au instaurat prevederi exprese de revizuire a contractului, fie în lipsa unor astfel de clauze, acestea şi-au asumat în mod expres riscul fluctuării drastice a valorii contraprestaţiilor.

Au mai arătat recurenţii că regula este că părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestatiei, excepţia fiind aceea conform căreia dacă executarea a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, există posibilitatea intervenţiei instanţei în contract, în sensul că instanţa va putea dispune prin hotărâre adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

Apreciază că trebuie făcută distincţia între impreviziune şi forţa majoră, forţa majoră neputând conduce, ca în cazul impreviziunii, la adaptarea contractului, ci conduce la doar la suspendarea sau încetarea efectelor lui.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere şi anume obligarea pârâtei de către instanţa de judecată la restituirea către reclamanţi a sumei de 88675,99 RON reprezentând diferenţă curs valutar încasată în plus de către bancă de la data acordării creditului şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, învederează instanţei de recurs că, sub acest aspect, decizia pronunţată de către instanţa de apel este total nemotivată.

Pentru considerentele arătate, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2018, recurenţii-reclamanţi au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi alin. (4) raportat la art. 518 şi art. 27 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin întâmpinarea înregistrată la 2 noiembrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 4 octombrie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 22 noiembrie 2019.

Totodată, prin încheierea din 4 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi alin. (4) raportat la art. 518 şi art. 27 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenţii-reclamanţi B. şi A..

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 3 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurenţii-reclamanţi nu şi-au încadrat criticile în temeiul de drept al art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susţineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-şi găseşte incidenţa, criticile recurenţilor-reclamanţi fiind nefondate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauzele referitoare la riscul valutar, contestate de reclamanţi, reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C. civ. din 1864, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestora.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu au făcut obiectul unei negocieri individuale clauzele în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii acestora din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate cu referire la riscul valutar, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Potrivit art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/12.12.2007 împrumutatul trebuia să plătească "comision de acordare 2793 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat".

Prin urmare, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic şi prin menţionarea atât a sumei totale cât şi a procentului de determinare de 2% ce se calcula prin aplicarea procentului la valoarea totală a creditului, fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiţii exprese şi explicaţii suplimentare.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În plus, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

S-a apreciat corect lipsa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

De subliniat şi că legislaţia incidentă din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să explice toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, respectiv toate activităţile prestate în cadrul serviciului de acordare credit, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa, nefiind necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat - şi anume acordarea creditului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, de care se prevalează recurenţii, reglementau posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă.

Nu în ultimul rând, cuantumul comisionului nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

Este lipsită de justificare critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a motivat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei de curs valutar încasată, în condiţiile în care nu s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor vizând riscul valutar, respectiv nulitatea absolută a acestora, pentru a fi aplicabil principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, acţiunea reclamanţilor fiind respinsă ca neîntemeiată, urmare a admiterii apelului declarat de pârâta C. S.A.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2021.