Scope of devolutive appeal effect and sovereign evidentiary discretion in enforcing construction guarantees

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumelor de: 291.734 RON plus TVA, echivalentul în RON al sumei de 64.543 euro plus TVA (curs BNR la data de 18.04.2017, 1 eur = 4,52 RON), reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la vila C.; 648.403 RON plus TVA, echivalentul în RON al sumei de 143.452 euro plus TVA (curs BNR la data de 18.04.2017, 1 eur = 4,52 RON), reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la bloc C.; 1.784.679 RON, reprezentând contravaloarea scrisorilor de garanţie nr. x/29.10.2014, nr. x/18.06.2014, nr. x/29.01.2015 şi nr. x/04.11.2013 executate abuziv de către pârâtă la data de 10 noiembrie 2015; 249.806 RON reprezentând dobânda legală, aferentă sumei de 1.784.679,1 RON, calculată până la data de 18 aprilie 2017, dobândă pe care înţelege să o solicite până la data plăţii efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192 şi urm. din C. proc. civ., dispoziţiile contractuale, art. 1345, 1350 şi 1516 C. civ.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a suspendat judecata cererii, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată, şi a menţinut măsura suspendării cauzei.

Împotriva acestor încheieri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat casarea în tot a încheierilor şi trimiterea cauzei în vederea reluării judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 461/R din data de 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.T.R. BUCUREŞTI SPRL, împotriva încheierilor civile din 3 noiembrie 2017 şi din 29 iunie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

A casat încheierile recurate şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea continuării judecăţii.

După reluarea judecăţii, prin încheierea de şedinţă pronunţată la 22 martie 2019 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, au fost respinse probele cu martori şi expertize, propuse de reclamantă, ca nefiind utile soluţionării cauzei, având în vedere obiectul acţiunii, teza probatorie invocată şi obiectivele solicitate de părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 2107 din 12 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Împotriva încheierii de şedinţă din 22 martie 2019 şi a sentinţei civile nr. 2107 din 12 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând schimbarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat apelanta A. S.R.L., în faliment, prin C.I.T.R. FILIALA BUCURESTI SPRL, împotriva încheierii de şedinţă din 22 martie 2019 şi a sentinţei civile nr. 2107 din 12 iulie 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., ca nefondat.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.T.R. FILIALA BUCUREŞTI SPRL a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 ianuarie 2020, sub numărul de dosar x/2019

În motivare, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), recurenta-reclamantă a susţinut că, în ceea ce priveşte încheierea din data de 22 martie 2019, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că recurenta ar fi criticat doar soluţia instanţei de fond, de respingerea a probelor testimonială şi cu expertizele tehnice judiciare, invocând încălcarea art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

A arătat că prin cererea de apel a criticat încheierea sus-menţionată sub toate aspectele de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând administrarea în apel a întregului probatoriu, respectiv: înscrisuri (obligarea pârâtei, în temeiul art. 293 C. proc. civ., la prezentarea înscrisurilor reprezentând anexele la actele adiţionale nr. x/14.10.2014, y/29.10.2014, z/05.12.2014, w/17.03.2015 şi 5/15.06.2015 şi anexele K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, respectiv cartea construcţiei aferentă celor două imobile), martori, expertize.

A susţinut că, potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., dacă apelul nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi devoluţiunea este totală, instanţa urmând a se pronunţa numai pe baza a ceea ce s-a invocat în faţa instanţei de fond.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., a considerat că devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză, apelul formulat de reclamantă nefiind limitat cu privire la anumite soluţii din dispozitiv.

Cu toate acestea, a precizat că, prin decizia atacată, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la următoarele critici:

- neîncuviinţarea de către prima instanţă a probei cu alte înscrisuri decât cele depuse la dosar, nerespectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 293, art. 294 şi art. 309 din C. proc. civ., necesitatea administrării probei testimoniale raportat la menţiunile din adresele nr. x din 2 noiembrie 2015 şi nr. 3715 din 9 noiembrie 2015 şi

- acordul intimatei referitor la lucrările suplimentare executate de D. S.R.L. şi E. S.R.L., în limita sumei de 33.000 euro fără TVA şi că ar putea fi încheiat un act adiţional la contractul de antrepriză pentru a le include în obiectul contractului, instanţa de apel apreciind, în mod eronat că aceste critici au fost invocate ulterior termenului în care apelul putea fi motivat.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., care menţionează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând în fapt şi în drept, a considerat că formularea în scris a motivelor de apel este necesară numai pentru acele motive care constituie apărări noi în apel, iar nu şi pentru acelea care au format obiect de discuţie la prima instanţă, deoarece aceste motive fiind discutate deja, sunt cunoscute părţilor, iar în baza principiului devoluţiunii apelului ele pot fi repuse în discuţie în a doua instanţă de fond.

Prin urmare, a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze toate motivele invocate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel.

A considerat că instanţa nu s-a pronunţat asupra a tot ce s-a cerut, fiind încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

A mai precizat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a apreciat în mod vădit nefondat că probele propuse de recurenta-reclamantă nu erau necesare pentru lămurirea chestiunii referitoare la executarea garanţiilor, deşi recurenta a solicitat audierea martorului F., fost director tehnic în cadrul acestei societăţi şi cea mai în măsură să detalieze aspecte relevante privind executarea contractului.

În acest sens, a menţionat că motivele invocate de intimata-pârâtă prin cererea de executare a garanţiilor fac referire la executarea contractului, respectiv insuficientul progres al execuţiei lucrărilor, lipsa materialelor şi a personalului necesare finalizării obiectului contractului la locul lucrărilor etc.

În ceea ce priveşte probele cu expertize, le-a apreciat a fi relevante pentru soluţionarea cauzei, neputându-se reţine că probele solicitate nu erau necesare pentru soluţionarea cauzei, ci era necesar ca expertul să identifice lucrările suplimentare (având în vedere refuzul intimatei-pârâte de a încheia un act adiţional la contract), să stabilească dacă proiectul de execuţie a fost întocmit cu respectarea normativelor legale, să precizeze dacă nerespectarea normativelor legale a determinat înlocuirea unor elemente ale construcţiei etc, să calculeze contravaloarea lucrărilor suplimentare, să calculeze sumele datorate, inclusiv penalităţi.

A mai arătat că înscrisurile solicitate a fi depuse de intimata-pârâtă erau necesare în dovedirea cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă solicitând, în mod justificat, ca instanţa să pună în vedere intimatei-pârâte să înainteze la dosar Cartea tehnică a construcţiei, document aflat în posesia exclusivă a intimatei, în care se găseşte întreaga documentaţie de execuţie a construcţiei.

În acest sens, a indicat dispoziţiile art. 75 lit. b) din Normele metodologice din 2009 de aplicare a Legii nr. 50/1991, prin care se prevede că documentul denumit Cartea tehnică a construcţiei reprezintă evidenţa tuturor documentelor (acte şi documentaţii) privind construcţia, emise în toate etapele realizării ei, fiind întocmit şi completat pe parcursul execuţiei, de către toţi factorii care concură la realizarea lucrărilor, prin grija inspectorului de şantier.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea . . . . . . . . . .cuprinde motive contradictorii..."), a considerat decizia atacată ca nelegală, deoarece, în considerente, instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a furniza intimatei-pârâte garanţiile de bună execuţie aferente fazelor 7 şi 8 ale lucrărilor, nici dovada că părţile s-ar fi înţeles ca scrisoarea de garanţie aferentă structurii să rămână în posesia intimatei-pârâte, pentru a garanta cele două faze menţionate .

Ulterior, se reţine că prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti (pagina 6) s-a stabilit că lucrările aferente fazelor 6 - 8 au fost începute în condiţiile actelor adiţionale 1 şi 3 .

Prin urmare, în opinia recurentei, decizia cuprinde motive contradictorii, instanţa reţinând, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile, pentru ca, ulterior, să constate că executarea s-a realizat în temeiul dispoziţiilor contractuale.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), recurenta a susţinut, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea la plata lucrărilor suplimentare, că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că recurenta nu ar fi precizat, în concret, obligaţia din contract pretins a fi fost nerespectată de către intimata-pârâtă, în acest mod aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 1350 C. civ. şi, respectiv, ale art. 1548 din acelaşi cod.

A menţionat că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel a arătat că anumite documentaţii nu au fost întocmite cu respectarea normativelor legale, spre exemplu scenariul de incendiu pus la dispoziţie de intimata-pârâtă nu a corespuns normativului legal PI 18/99, fapt ce a determinat necesitatea înlocuirii unor elemente ale construcţiei (ex. uşi lift), din culpa exclusivă a acesteia.

Precizând că aceste uşi au fost montate, recepţionate şi plătite de către intimata-pârâtă încă din luna august 2015, a considerat că scenariul de incendiu la foc nu corespunde normativului în vigoare (PI 18/99), iar orice modificare a acestui scenariu, care să corespundă normativului, nu cădea în sarcina antreprenorului general. În plus, a precizat că intimata-pârâtă i-a comunicat detalii de execuţie inclusiv în datele de 24 şi 29 septembrie 2015, potrivit corespondenţei aflate la dosarul cauzei.

A apreciat că intimata-pârâtă a încălcat dispoziţiile art. 10.2 şi 12.1 din condiţiile generale ale contractului, potrivit cărora beneficiarul are obligaţia de a pune la dispoziţie proiectul de execuţie complet şi bun de executat. Făcând referire la adresa nr. x din data de 28 octombrie 2015, a arătat că a făcut dovada existenţei acestei obligaţii contractuale, astfel că neexecutarea este prezumată, câtă vreme intimata nu a probat că şi-ar fi îndeplinit obligaţia (dacă debitorul nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiei, se prezumă că nerespectarea provine din vina sa).

A menţionat că prin adresa din 22 octombrie 2015, a arătat că plăţile cuprinse în adresa nr. x din data de 21 octombrie 2015 pentru societăţile D. S.R.L. şi E. S.R.L. nu sunt acoperite de contractul de antrepriză semnat în data de 29 octombrie 2013 (existând doar confirmarea verbală a pârâtei ca acestea vor fi cuprinse în lucrări suplimentare):

Recurenta-reclamantă a susţinut că preţul schelelor necesare lucrărilor de execuţie la obiectivul Vila nu era cuprins în actul adiţional nr. x la contractul de antrepriză semnat în data de 20 octombrie 2013, ci intimata-pârâtă a negociat direct cu subantreprenorul D. S.R.L. asigurarea acestei schele, iar recurenta-reclamantă, dorind să deblocheze situaţia, a încheiat contractul de închiriere schelă, cost pe care intimata nu 1-a achitat până la data prezentei, deşi reprezintă lucrare suplimentară.

Făcând referire la corespondenţa dintre părţi, a susţinut că, în dovedirea lucrărilor suplimentare era imperios necesar să fie administrate probele solicitate, respectiv înaintarea de către intimata-pârâtă a Cărţilor tehnice ale celor două construcţii, proba cu martorul F., precum şi proba cu expertize, acestea fiind greşit respinse de instanţa de apel, prin încheierea atacată.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1867 şi 1269 C. civ., arătând că părţile au convenit asupra unui preţ fix forfetar, aferent execuţiei, finalizării şi întreţinerii lucrărilor şi pentru îndeplinirea corespunzătoare a tuturor obligaţiilor asumate prin contract, în condiţiile în care textul art. 57.1 din contract prevede că părţile contractuale au reţinut că preţul este fix, însă au enumerat expres lucrările ce fac obiectul acestui preţ, nefiind menţionat că preţul include şi contravaloarea lucrărilor suplimentare comandate de către beneficiar.

Cu privire la prevederile pct. 71 din contract, care, în opinia instanţei, îndrituieşte exonerarea de la plata lucrărilor comandate, a precizat că interpretarea instanţei este eronată, deoarece aceste prevederi se referă la suportarea riscurilor din evenimente viitoare, neprevăzute sau excepţionale, respectiv inflaţie, recesiune, economică.

A arătat că aceste clauze, respectiv suportarea situaţiilor neprevăzute de antreprenor în caz de recesiune, inflaţie etc., nu pot fi considerate a se referi la exonerarea de la plata lucrărilor suplimentare, deoarece dispoziţiile art. 1867 din C. civ. nu sunt aplicabile lucrărilor suplimentare solicitate şi executate de recurentă, acestea nefiind incluse în preţul contractului.

Recurenta-reclamantă, făcând noi trimiteri la corespondenţa părţilor, a considerat că în mod nelegal a procedat instanţa de apel când a stabilit că, din probele administrate nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi solicitat recurentei-reclamante efectuarea lucrărilor suplimentare şi că aceasta din urmă şi-ar fi asumat obligaţia de plată a acestora.

Dimpotrivă, a susţinut că lucrările suplimentare au fost efectuate ca urmare a încălcării de către intimata-pârâtă a obligaţiilor contractuale, respectiv art. 10 din condiţiile generale, potrivit căruia beneficiarul are obligaţia de a pune la dispoziţie proiectul de execuţie complet şi bun de executat.

În ceea priveşte capătul de cerere privind restituirea contravalorii scrisorilor de garanţie nr. x din 18 iunie 2014, nr. x din 29 octombrie 2014, nr. x din 4 noiembrie 2013 şi nr. x din 29 ianuarie 2015, a invocat greşita aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1548 C. civ. ("Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării."), care se coroborează cu cele ale art. 1537 C. civ. ("Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului.").

A precizat că, şi în cazul în care recurenta-reclamantă nu ar fi răsturnat prezumpţia culpei în neexecutarea obligaţiei, răspunderea civilă a recurentei în privinţa executării garanţiilor poate fi trasă numai în măsura în care creditorul se conformează dispoziţiilor art. 1537 din C. civ., potrivit cărora este obligat să probeze existenţa prejudiciului.

S-a referit la dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ. ("Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi") şi a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că probele propuse de recurenta-reclamantă nu vizau aspecte referitoare la executarea obligaţiilor de către recurentă.

A precizat că dispoziţia referitoare la insuficienţa personalului şi a materialelor pe şantier nu este sancţionată cu executarea scrisorilor de garanţie, astfel că recurenta-reclamantă nu avea obligaţia de a administra probe în acest sens, considerând recurenta că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile contractuale, deoarece nu a prezentat, respectiv propus probe în acest sens.

A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile contractuale, apreciind că întârzierea plăţilor către subantreprenori putea conduce la executarea scrisorilor de garanţie.

Totodată, interpretarea greşită a prevederilor contractuale de către instanţa de apel reiese şi din aceea că instanţa nu a avut în vedere că intimata a acceptat situaţia de fapt de la momentul adiţionării contractului, invocând aceste aspecte ulterior executării lucrărilor.

Instanţa a aplicat în mod greşit prevederile contractuale şi prin aceea că a reţinut că solicitările de executare a scrisorilor de garanţie nu ar fi trebuit semnate către managerul proiectului.

În concluzie, a susţinut că executarea garanţiilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor contractuale, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de 1350 din C. civ.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobânda legală aferentă scrisorilor de garanţie, a susţinut că a fost respins în mod nelegal de către instanţa de apel, care a aplicat în mod greşit dispoziţiile contractuale, astfel cum s-a arătat mai sus.

La data de 17 februarie 2020, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 iulie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus punct de vedere la raportul întocmit.

La termenul de judecată din 25 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 24 martie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se impune precizarea faptului că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă se constată ca fiind nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de casare.

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte incidenţa acestui motiv de recurs, s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat şi a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului prin nepronunţarea asupra unor critici.

Înalta Curte subliniază că efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept cu care a fost învestită prima instanţă, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelantă.

Aşadar, şi în calea de atac a apelului este incident principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voinţa reclamantei, care poate relua pretenţiile solicitate în prima instanţă doar parţial.

Potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la judecata apelului în limitele stabilite expres sau implicit de apelantă, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că apelanta-reclamantă a stabilit în mod indubitabil limitele judecăţii în apel, criticând în mod expres - în ceea ce priveşte încheierea premergătoare din 22 martie 2019 - soluţia instanţei de fond de respingere a probelor testimonială (audierea martorului F.) şi cu expertizele tehnice judiciare, astfel cum acestea au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de control judiciar.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanţei să conchidă că probele propuse de reclamantă şi respinse de prima instanţă nu erau necesare pentru lămurirea chestiunii referitoare la executarea garanţiilor, nereferindu-se la argumentele subsumate acestei chestiuni şi expuse în cererea de chemare în judecată.

Totodată, se impune precizarea faptului că instanţa de apel nu avea obligaţia, ci numai posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, hotărând respingerea probatoriului propus, întrucât acesta nu era util şi concludent în soluţionarea cauzei raportat la obiectul cauzei, fiind inadmisibilă în recurs criticarea modului în care s-a apreciat asupra necesităţii administrării probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Este de subliniat că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În mod greşit recurenta se prevalează de incidenţa art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, întrucât limitele devoluţiunii au fost corect apreciate de instanţa de prim control judiciar, care a analizat încheierea şi sentinţa apelate din perspectiva motivelor de apel invocate de către apelanta-reclamantă, pronunţându-se asupra a tot ceea s-a cerut, fără însă a fi depăşite limitele învestirii, în conformitate cu dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Este de necontestat că instanţa de apel este ţinută să se pronunţe doar cu privire la motivele invocate în termen, în raport cu art. 476 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză în acest sens, în mod corect, a procedat şi curtea de apel.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de nepronunţarea de către instanţa de apel asupra unor critici formulate, respectiv neîncuviinţarea de către prima instanţă a probei cu alte înscrisuri decât cele depuse la dosar, nerespectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 293, art. 294 şi art. 309 C. proc. civ., necesitatea administrării probei testimoniale raportat la menţiunile din adresele nr. x din 2 noiembrie 2015 şi nr. 3715 din 9 noiembrie 2015 şi acordul intimatei referitor la lucrările suplimentare executate de D. S.R.L. şi E. S.R.L., în limita sumei de 33.000 euro fără TVA şi că ar putea fi încheiat un act adiţional la contractul de antrepriză pentru a le include în obiectul contractului.

Aceasta întrucât, instanţa de control judiciar a reţinut în mod expres că aceste critici au fost formulate ulterior împlinirii termenului în care apelul putea fi motivat, fiind invocate prin concluziile scrise înregistrate la data de 12.11.2019, respectiv pentru prima dată în apel, la termenul de judecată din data de 01.11.2019.

Nu este, de asemenea, fondată, critica recurentei A. S.R.L. referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, nefiind incident nici motivul de recurs reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, or argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, sunt contradictorii considerentele instanţei privind, pe de o parte, faptul că recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile, pentru ca, ulterior, să constate că executarea s-a realizat în temeiul dispoziţiilor contractuale.

Este adevărat că referitor la al patrulea motiv invocat prin cererile de executare a scrisorilor de garanţie instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut nici dovada că şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a furniza pârâtei garanţiile de bună execuţie aferente fazelor 7 şi 8 ale lucrărilor, iar ulterior, analizând temeinicia motivului de executare a scrisorii de garanţie de bună execuţie, a reţinut că lucrările aferente fazelor 6-8 au fost începute în condiţiile actelor adiţionale nr. x şi 3.

Este de necontestat însă că aceste considerente nu sunt de natură să conchidă diferit asupra împrejurării că recurenta-reclamantă nu a înaintat intimatei-pârâte scrisorile de garanţie de bună execuţie aferente fazelor 7 şi 8, neputând avea, totodată, nicio influenţă asupra legalei soluţii de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii scrisorilor de garanţie executate de aceasta.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Înalta Curte constată că nicio critică dintre cele deduse pentru susţinerea acestui ultim motiv de recurs nu evocă încălcarea ori aplicarea greşită a unei a norme de drept material, ci reprezintă o reiterare a argumentelor proprii circumscrise contextului de fapt al efectuării lucrărilor suplimentare şi obligării pârâtei la plata contravalorii acestor lucrări, al interpretării probelor administrate (corespondenţa purtată între părţile aflate în litigiu, adrese, necesitatea administrării probelor testimonială şi cu expertiză etc.), prin raportare la o pretinsă interpretare greşită a clauzelor contractuale (art. 5.7, art. 7.1 privind preţul contractului etc).

În concret, prin argumentele aduse recurenta solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte observă că trimiterile recurentei-reclamante la anumite dispoziţiile legale (art. 1867, art. 1269 C. civ. etc) au fost făcute în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel (ex:

"dispoziţiile art. 1867 C. civ. nu sunt aplicabile lucrărilor suplimentare executate de subscrisa ... Instanţa de apel apreciază în mod nelegal că din probele administrate nu rezultă că intimata i-ar fi solicitat efectuarea lucrărilor suplimentare şi că şi-ar fi asumat obligaţia de plată a acestora"), ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală, astfel cum s-a reţinut anterior.

Aşa fiind, în lipsa unor argumente care să releve încălcarea sau aplicarea greşită, în judecata apelului, a unor dispoziţii de drept material, reevaluarea circumstanţelor de fapt considerate relevante nu se integrează controlului de legalitate realizat în recurs şi nu va fi analizată.

În argumentarea motivului de recurs instituit de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de obligare la plata contravalorii scrisorilor de garanţie, recurenta-reclamantă s-a prevalat şi de incidenţa dispoziţiilor art. 1357 C. civ., susţinând că răspunderea sa putea fi atrasă în cauză numai în măsura în care creditorul se conforma dispoziţiilor menţionate, conform cărora era obligat să probeze existenţa prejudiciului.

Se reţine că invocarea acestor critici direct în recurs este contrară exigenţelor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 457 alin. (1) din acelaşi cod, iar sancţiunea impusă de legiuitor în acest caz este aceea că motivul de casare invocat omisso medio nu poate fi primit, adică, nu poate fi examinat pe fondul său.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante a fost respins în mod legal capătul de cerere privind dobânda legală aferentă scrisorilor de garanţie, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, în aplicarea principiului "accesorium sequitur principale".

Nu în ultimul rând, se impune precizarea că instanţa de control judiciar nu a interpretat greşit înţelegerile care au guvernat raporturile juridice dintre părţi, ci s-a conformat realităţii juridic consfinţite prin acordul de voinţă al părţilor, aşa cum a rezultat aceasta din probele administrate.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CITR FILIALA BUCURESTI SPR împotriva deciziei civile nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CITR FILIALA BUCURESTI SPRL împotriva deciziei civile nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2021.