CHF-indexed loan: interest-index clauses annulled as abusive; currency-risk and fee claims rejected; bank’s appeal time-barred

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată la 10 noiembrie 2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei de risc valutar;

- ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, să fie obligată pârâta la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar la valoarea de la data semnării contractului;

- să se constate nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.1 şi 4.3 privind dobânda aplicabilă creditului ulterior primelor 12 luni de contract şi modalitatea de aplicare, având în vedere că dobânda devine variabilă;

- să se constate nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.7 privind modul de calcul şi aplicarea dobânzii şi comisionului de administrare;

- să se constate nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.11 lit. b) privind comisionul de administrare lunară a creditului aplicat la valoarea soldului creditului;

- să se constate nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.11 lit. c) privind comisionul de evaluare a garanţiei, în sumă de 440 RON;

- să se constate nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. e) privind alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări, pârâta urmând să precizeze dacă a aplicat astfel de comisioane şi care a fost cuantumul acestora;

- să fie obligată pârâta la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Directivei 93/13/CEE/5.04.1993 şi ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, Legii nr. 363/2007, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 667 din 12 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.11 lit. b) şi c) referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de evaluare a garanţiei. Totodată, a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de administrare şi de evaluare garanţie, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data plăţii până la restituirea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În faţa instanţei de apel, la 17 ianuarie 2019, D. S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 1899/2018 din 21 noiembrie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fuzionat cu pârâta C. S.A., aceasta din urmă fiind absorbită.

De asemenea, a precizat că, urmare a fuziunii, pârâta C. S.A. şi-a pierdut personalitatea juridică şi că, preluând cu titlu universal patrimoniul acesteia, i-au revenit toate drepturile din şi în legătură cu litigiul dedus judecăţii sub nr. x/2017, dobândind astfel calitate procesuală pasivă în cauză.

A mai arătat D. S.A. că, urmare a fuziunii, a preluat doar o parte din portofoliul de creditare al societăţii bancare absorbite, creditul reclamanţilor rămânând în patrimoniul E. S.A. ca efect al cesiunii de creanţă încheiate între aceasta din urma şi societatea absorbită la 27 martie 2018, înscris aflat la dosarul de apel. În considerarea celor expuse, D. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La 11 aprilie 2019, în baza art. 63 C. proc. civ., E. S.A. a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie, evocând acelaşi act de cesiune de creanţă, încheiat la 27 martie 2018.

Prin decizia civilă nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 667 din 12 martie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 teza a III-a din contractul de credit nr. x/05.06.2007, în ceea ce priveşte stabilirea indicelui de referinţă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România şi a clauzei stipulate la art. 4.3 din contract cu privire la sintagma "indicele de referinţă stabilit de Banca". În rest, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, i-a obligat pe intimaţii-reclamanţi către apelanta-pârâtă la plata sumei de 940,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a luat act că intervenienta accesorie E. S.A. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., pârâta D. S.A. şi intervenienta accesorie E. S.A., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

1. În memoriul de recurs depus la dosar, reclamanţii A. şi B. au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Fără să indice în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au subliniat şi că instanţa de prim control judiciar s-a rezumat la a motiva în mod superficial sau chiar deloc soluţia pronunţată prin hotărârea recurată cu privire la anumite capete de cerere.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, aplicând greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, a reţinut în mod eronat că clauzele referitoare la comisioanele de administrare a creditului şi de evaluare de garanţii se încadrează în noţiunea de "obiect principal al contractului". În acest sens, au invocat jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv hotărârile pronunţate în cauzele Matei, C -143/13, Kasler şi Rabay C - 26/13, în care s-a stabilit că se circumscriu acestei noţiuni, conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale vizând prestaţiile esenţiale ale unui contract, iar nu şi cele cu caracter accesoriu.

Faţă de cele mai sus consemnate, reclamanţii au arătat că perceperea unor comisioane de risc/de administrare, de evaluare garanţii nu reprezintă prestaţii esenţiale în cadrul unui contract de credit bancar, întrucât acest tip de convenţii pot exista şi în lipsa perceperii unor atare comisioane, iar curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material evocate.

De asemenea, au invocat caracterul preformulat al contractului în litigiu, lipsa negocierii clauzelor şi faptul că banca pârâtă nu a dovedit contrariul în speţă, deşi îi revenea sarcina probei acestui aspect.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, au precizat că în contract nu sunt prevăzute serviciile bancare prestate în schimbul acestui comision, care în realitate nu constituie decât o dobândă mascată. Totodată, au precizat că acest comision este perceput în lipsa unor contraprestaţii efective din partea băncii.

Apreciază recurenţii că disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei credinţe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca, dar care în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

În ceea ce priveşte analiza clauzei vizând suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi, reclamanţii au menţionat că instanţa de apel a motivat în mod greşit aplicarea principiului nominalismului, întrucât acesta nu are caracter absolut.

Recurenţii-reclamanţi au evocat hotărârile pronunţate de C.J.U.E. în cauzele C-484/08, C-241/98 şi C-26/13, din perspectiva cărora au consemnat că instanţa de apel a ignorat în analiza sentinţei tribunalului că cenzura "redactării clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil trebuie făcută nu raportat la dreptul comun, ci prin prisma legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului".

În considerarea celor anterior expuse, recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

II. În memoriul de recurs depus la dosar, pârâta D. S.A. a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi, respectiv că, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a precizat că soluţia instanţei de apel, prin care au fost constatate abuzive clauzele stipulate la art. 4.1 teza a III-a şi art. 4.3 din contractul de credit nr. x/05.06.2007, cu privire la sintagma "indicele de referinţă stabilit de Bancă", a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material fiind întemeiată pe considerente contradictorii.

Astfel, a arătat că instanţa de apel nu a detaliat pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu a consemnat în ce anume ar consta acesta în concret.

Totodată, a apreciat consideraţiile instanţei de prim control ca având caracter general, fără să fie rezultatul unei analize reale a speţei deduse judecăţii, raţionamentul dezvoltat fiind consecinţa aplicării eronate a legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor.

A mai notat de asemenea că, în mod greşit, curtea a calificat clauza privind variaţiile dobânzii ca valorificând un drept pur potestativ prin care poate modifica unilateral dobânda contractuală, în baza unor elemente subiective. Contrar celor consemnate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a arătat că criteriul de variaţie este unul obiectiv, exterior voinţei părţilor şi că, în mod contradictoriu, curtea a apreciat că oferă creditorului un drept discreţionar.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive", care nu se opun clauzelor prin care un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără notificare prealabilă, dacă are o motivaţie întemeiată, în contextul în care legiuitorul a statuat că profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil celelalte părţi contractante, iar pentru acestea din urmă a prevăzut libertatea de a rezilia imediat contractul.

Faţă de cele mai sus expuse, recurenta-pârâtă a apreciat că în privinţa dobânzii, legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea ca părţile să prevadă de la început o dobândă aplicabilă pe întreg intervalul contractual, drept pentru care a permis în mod expres instituţiilor financiare să stipuleze clauze prin care să îşi rezerve dreptul de modificare a dobânzii raportat la împrejurări exterioare voinţei părţilor şi la modificările economico-sociale ivite pe parcursul executării contractului.

A mai arătat recurenta şi faptul că din perspectiva variabilităţii dobânzii, contractele de credit au caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi, asumat de ambele părţi contractante la semnarea contractului, iar prin soluţia adoptată instanţa de apel a înfrânt chiar acest caracter aleatoriu, ce ţine de esenţa contractului de împrumut.

În final, a susţinut că prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008, au fost introduse norme juridice privind explicitarea formulei dobânzii contractuale, potrivit art. 93 lit. g), astfel că, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, nu i se poate pretinde ca, la momentul încheierii contractului de credit (anul 2007), să fi anticipat evoluţiile legislative ulterioare.

Raportat la cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu privire la reţinerea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1. teza a III-a şi la art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 5 iunie 2007 şi, în urma rejudecării, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

3. În memoriul de recurs depus la dosar, intervenienta E. S.A. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel ca decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta a susţinut că, referitor la clauzele stipulate la art. 4.1 şi 4.3 din contract nu poate fi reţinut caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii. În opinia acesteia, eroarea curţii de apel rezidă în ignorarea conformităţii clauzelor cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, a arătat că, în îndeplinirea obligaţiei sale de diligentă, a transmis intimaţilor-reclamanţi notificarea prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010, informându-i corect despre prevederile legale instituite de ordonanţa evocată. Din această perspectivă, recurenta-intervenientă accesorie a precizat şi că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu tind să creeze o nouă ordine de drept prin raportare la care contractul să fie lipsit de forţa obligatorie, ci doar să particularizeze dispoziţiile generale aplicabile in rem sau in personnam.

În consecinţă, a precizat că părţile în litigiu au convenit ca dobânda curentă să fie variabilă şi să se calculeze prin raportare la dobânda de referinţă a băncii pentru fiecare valută, la care să se adauge o marjă fixă, condiţiile contractuale explicitând mecanismul de determinare a dobânzii pentru tipul de produs bancar oferit consumatorilor, permiţându-le acestora înţelegerea mecanismului de stabilire a dobânzii variabile în formă procentuală, precum şi dreptul de a renunţa la contract.

Aşadar, recurenta a apreciat că, clauzele referitoare la dobânda variabilă nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natură să îi prejudicieze pe reclamanţii-consumatori ci, dimpotrivă acestea sunt consecinţa formulei expres prevăzute la art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. În continuare, a arătat că principiul forţei obligatorii guvernează contractul de credit dedus judecăţii, conform art. 970 alin. (1) C. civ., şi impune părţilor executarea întocmai a obligaţiilor asumate.

În contextul în care, la semnarea contractului de credit, legislaţia în vigoare nu interzicea stipularea unor clauze de variabilitate a dobânzii, recurenta a subliniat că acestea nu sunt de natură să creeze un dezechilibru contractual şi să dovedească reaua sa credinţă, în condiţiile în care au fost acceptate de reclamanţi în cunoştinţă de cauză, exigenţele bunei-credinţe fiind respectate, ceea ce face ca acestea să nu intre sub incidenţa art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenta-intervenientă accesorie a susţinut că, clauzele referitoare la dobânda variabilă, apreciate de curtea de apel ca fiind abuzive, nu îndeplinesc niciuna dintre condiţiile instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi sancţionate cu nulitatea.

Din această perspectivă a arătat că dobânda face parte din preţul contractului, este exprimată într-un limbaj clar şi uşor accesibil consumatorilor, a fost negociată de părţile contractante şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Raportat la cele arătate, recurenta-intervenientă a solicitat desfiinţarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi a fost comunicată recurentei-pârâte D. S.A. la 26 august 2019, iar recurentei-interveniente E. S.A. la aceeaşi dată .

La 3 octombrie 2019, D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanţi. Întâmpinarea formulată de pârâtă a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 8 octombrie 2019, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar.

La 24 octombrie 2019, recurenta-intervenientă E. S.A. a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la niciuna dintre întâmpinările formulate de pârâtă şi de intervenientă.

Recurenta-pârâtă D. S.A. şi recurenta E. S.A. nu au menţionat dacă sunt sau nu de acord cu soluţionarea recursului de completul de filtru.

Cererile de recurs formulate de pârâte au fost comunicate recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la 27 august 2019 .

La 23 septembrie 2019, aceştia au depus întâmpinare, aflată la filele x, prin care au solicitat, în principal, anularea recursurilor pârâtei şi intervenientei E. S.A., în baza art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Întâmpinarea formulată de reclamanţi a fost comunicată pârâtei şi intervenientei E. S.A. la 8 octombrie 2019 .

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 02 februarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă D. S.A., invocată din oficiu, a prorogat discutarea caracterului neavenit al recursului declarat de recurenta-intervenientă E. S.A. împotriva aceleiaşi decizii. Prin aceeaşi încheiere, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Recursurile urmează a fi respinse, pentru următoarele motive:

1. În ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, se reţine că, potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 182 C. proc. civ., "(1) termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini acel act de procedură".

Luând în considerare faptul că decizia prin care s-a soluţionat apelul a fost comunicată recurentei-pârâte D. S.A. la 05 iulie 2019 (aşa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar apel), iar cererea de recurs a fost transmisă la 06 august 2019, prin postă, (conform dovezii aflate la dosar recurs), se constată că recursul a fost declarat şi motivat în afara termenului legal de 30 zile de la pronunţare, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 182 şi art. 183 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., ca tardiv formulat.

2. În motivarea recursului propriu, recurenta E. S.A. a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE şi O.G. nr. 50/2010 în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.3 din Contractul de credit nr. x/05.06.2007 privind dobânda variabilă.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.1 teza a III-a din contractul de credit nr. x/05.06.2007 în ce priveşte criteriul de modificare al indicelui de referinţă (în funcţie de costul surselor de finanţare şi de evoluţia dobânzii la creditele ipotecare pe piaţa bancară din România), precum şi al clauzei 4.3. din acelaşi contract de credit, în ce priveşte criteriul de evoluţie al indicelui de referinţă (stabilit de bancă), reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece aceste clauze nu au fost negociate, nu sunt exprimate clar şi inteligibil, ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, în condiţiile în care, în contract, nu sunt precizaţi indicatori clari, precişi, obiectivi, prin raportare la care dobânda poate fi modificată. Totodată, instanţa de apel a constatat nerespectarea principiului bunei-credinţe din perspectiva faptului că nu existau premise ca banca să considere că reclamanţii ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, aceste clauze, în condiţiile în care, în contract, nu s-a prevăzut ce reprezintă costul resurselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare pe piaţa bancară, acestea fiind necunoscute consumatorului la data încheierii contractului.

Instanţa supremă reţine însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa supremă reţine că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 05.06.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, faţă de clauzele prevăzute la art. 4.1 şi 4.3 din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauzele putând fi analizate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi, iar potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ anterior menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, întrucât instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reţinut că recurenta-pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

În ce priveşte noţiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi în legislaţia comunitară, se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că banca nu a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată. În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că este vorba despre un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Instanţa supremă reţine şi că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentei prin care tinde să demonstreze caracterul negociat al clauzei şi posibilitatea reală a consumatorului de a lua cunoştinţă despre condiţiile contractuale la data semnării contractului vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanţă în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, a doua dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanţa supremă reţine şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conţin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzelor şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că modul de redactare a clauzelor analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcţie de care dobânda ar urma să fie modificată creează o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de aceste clauze, poate să majoreze dobânda oricând şi cu oricât, afectând în mod evident, şi interesele economice ale debitorilor, ca urmare producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanţilor, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită împrumutaţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare şi control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate şti când şi cum va evolua nivelul dobânzii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

3. Prima critică a recurenţilor-reclamanţi vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 193/2000 în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.11 lit. b), prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare şi art. 4.11 lit. c), prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligaţia de a achita un comision de evaluare a garanţiei.

Sub un prim aspect, instanţa supremă reţine că este străină de motivarea instanţei critica ce vizează excluderea clauzelor privind cele două comisioane de la analiza caracterului abuziv, cu motivarea că fac parte din obiectul principal al contractului.

Aceasta întrucât instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b) şi art. 4.11 lit. c) din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fără a aplica excluderea la care se referă art. 4 alin. (6) din aceeaşi lege, excludere care, dealtfel, nici nu putea fi aplicată, faţă de data încheierii contractului de credit, 05.06.2007, aşa cum s-a arătat în considerentele de mai sus.

Sub un al doilea aspect, reţine că ambele instanţe au reţinut caracterul nenegociat al contractului, astfel încât criticile recurenţilor-reclamanţi sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Nu în ultimul rând, cu privire la verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţi au dezvoltat critici care privesc soluţia instanţei de apel doar cu privire la clauza care instituie plata unui comision de administrare, respectiv art. 4.11 lit. b) din contract.

Sub un prim aspect, recurenţii susţin că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât nu există o contraprestaţie efectivă a băncii pentru care se percepe acest comision. Astfel, susţin recurenţii că activităţile de administrare sunt inerente contractului de credit, nefiind necesar să se perceapă sume în plus pe lângă dobândă.

Înalta Curte nu poate reţine aceste critici, întrucât ele nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate ci recurenţii-reclamanţi tind la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la realitatea contraprestaţiilor desfăşurate de bancă în schimbul perceperii comisionului de administrare.

Sub un al doilea aspect, instanţa supremă reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată le permite recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de administrare, metoda lui de calcul şi data de exigibilitate a acestuia.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei din convenţia de credit care instituie perceperea comisionului de administrare, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, chiar dacă explicaţia comisionului de administrare nu este menţionată expres în contract, motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa. Astfel, a reţinut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credinţe în raporturile dintre părţi şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, reţinute de instanţa de apel ca fiind cele pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

În acest context, afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

În primul rând, instanţa supremă constată că o parte a criticilor recurenţilor-reclamanţi privesc obligaţia băncii de informare a acestora, în calitate de consumatori, în etapa anterioară încheierii contractului, asupra riscului devalorizării monedei CHF precum şi stabilirea situaţiei de fapt cu privire la moneda în care a fost tras creditul, or, aceste elemente factuale nu pot face obiectul cercetării de către instanţa de recurs, întrucât, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul nu are caracter devolutiv, fiind o cale de atac extraordinară în care se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile.

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 5 iunie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.