Abusive character of loan origination fee clause in consumer credit agreements under Law 193/2000

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 noiembrie 2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. prin B. S.A. şi B. S.A., pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în contractul de credit şi de garanţie nr. x/28.02.2008 la art. 5.1. lit. c) şi, prin urmare, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare (pentru perioada 28.02.2008-prezent), reprezentând plată nedatorată;

- să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit şi de garanţie nr. x/28.02.2008 la art. 5.2 potrivit căreia "Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.4.";

- să dispună obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu noile sume ce vor fi achitate de reclamantă după scăderea comisionului de administrare din valoarea totală a ratelor;

- să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 992 şi 1092 C. civ. de la 1864.

La 11 martie 2016, reclamanta a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanţei şi constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinse în contractul de credit şi de garanţie nr. x/28.02.2008 la art. 5.1. lit. b) cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare în cuantum de 3971 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, reprezentând plată nedatorată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 3753 din 17 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI- a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată. A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/28.02.2008 şi a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 3753 din 17 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1255A din 04 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat. Totodată, a respins şi cererea intimatelor de obligare a apelantei la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanţei de apel nr. 1255A din 04 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.

Prin decizia nr. 916 din 19 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3753 din 17 iunie2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contract, privind comisionul de acordare. A dispus, totodată, restituirea sumei de 3.971 CHF, în echivalent RON, la data plăţii efective.

Împotriva deciziei instanţei de apel nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pârâtele B. S.A. şi B., prin mandatar B. S.A. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, respingerea apelului declarat de reclamantă, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurentele au dezvoltat motivele de recurs, după cum urmează:

O primă critică priveşte faptul că decizia civilă nr. 1403/2019 conţine dispoziţii contradictorii, motiv de casare reglementat de art. 488 punctul 6 din C. proc. civ.

Se arată că, deşi instanţa de recurs reţine incidenţa interdicţiei analizei caracterului abuziv al comisionului de acordare (conform celor precizate la pagina 12 din decizia recurată "Cuantumul comisionului nu poate însă face obiectul analizei caracterului abuziv, acest lucru fiind interzis de art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 care transpune art. 4 alin. (2) din directivă"), cu toate acestea, instanţa a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzei contestate.

Prin cea de-a doua critică se arată că, în mod greşit, instanţa de apel a soluţionat motivul de apel constând în caracterul abuziv al comisionului de acordare având în vedere că, în prezenta cauză, clauzele privind comisionul sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv - aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - instanţa a făcut o greşită aplicare a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 - motiv de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, autoarele recursului reiterează faptul că instanţa de apel, făcând trimitere la Cauza Matei şi arătând că această clauză are caracter accesoriu, a reţinut iniţial imposibilitatea legală de a fi analizat comisionul de acordare întrucât face parte din obiectul principal al contractului.

Se mai arată că motivele C.J.U.E. din cauza C-143/13 nu pot fi aplicate în prezenta cauză, având în vedere că instanţa europeană nu a analizat posibilitatea instanţei naţionale de a verifica caracterul abuziv al comisionului de acordare ce este supus controlului în prezenta cauză, ci a analizat " clauze care prevăd un comision de risc", respectiv un tip de cost/garanţie care nu a fost perceput/impus niciodată de B. (par. 46 din hotărâre).

Mai mult, recurentele susţin că, potrivit paragrafului 67 al hotărârii din cauza C-143/13, comisionul de risc a fost analizat de către Curte din perspectiva asimilării lui cu o garanţie suplimentară (în afara celei imobiliare, existente în contractul analizat de instanţa de trimitere), iar nu a unei componente esenţiale a costului în schimbul căreia banca efectuează servicii, precum comisionul de acordare supus analizei în prezenta cauză.

Din această perspectivă, recurentele susţin că acest comision de acordare nu poate fi calificat drept un comision de risc, având în vedere ca el nu a fost perceput clientului pentru garantarea restituirii creditului, reprezentând un cost prevăzut de lege şi perceput pentru serviciul prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarul de credit, a verificării şi evaluării bonităţii clientului şi a efectuării tuturor formalităţilor pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Se mai arată că Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori defineşte la art. 3 lit. g) costul total al creditului ca fiind format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care le suportă consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor, fiind transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010 care nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale - cum este şi cazul convenţiei în litigiu - conform art. 95 din ordonanţă, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 148 din Constituţie, devine aplicabilă directiva.

Recurentele învederează instanţei de judecată şi împrejurarea că, potrivit art. 2 lit. d) din Legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli fac parte din costul total al creditului, definiţia fiind reluată şi explicitată exhaustiv de către O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care, la art. 7 punctul 4, prevede că, în costul total al creditului pentru consumatori se includ toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale.

Concluzia recurentelor este aceea că, în contradicţie cu ceea ce arată instanţa, banca nu încasează două preţuri, ci încasează dobândă, care reprezintă venitul la care este îndreptăţită Banca pentru acordarea creditului şi comisionul de acordare care reprezintă contravaloarea serviciului prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarul de credit, a verificării şi evaluării bonităţii clientului şi a efectuării tuturor formalităţilor pentru punerea la dispoziţie a creditului, scopul perceperii acestora fiind diferit şi justificat de un ansamblu de activităţi diferite.

Cu referire la prima condiţie impusă de art. 4 alin. (6) din Lege (193/2000), recurentele menţionează că, potrivit celor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din cauza C. C-23/13, par. 49 şi 50, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, "(...) trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează".

Faţă de această statuare, recurentele apreciază că, atâta vreme cât comisionul de acordare reprezintă contravaloarea serviciului prestat de către Bancă cu scopul analizării documentelor din dosarul de credit, a evaluării bonităţii clientului şi efectuării tuturor formalităţilor pentru punerea la dispoziţie a creditului - servicii fără de care creditul nu poate fi pus la dispoziţie, aceste tipuri de comisioane reprezintă prestaţii esenţiale în cadrul contractului de credit.

De altfel, se mai arată că acest caracter (de prestaţie esenţială) în economia contractului rezultă şi din voinţa părţilor, care au privit aceste comisioane, încă de dinaintea acordării creditului, ca fiind costuri principale ce au determinat semnarea contractului, reprezentând astfel "esenţa însăşi a raportului contractual" (a se vedea par. 50 din hotărârea pronunţată în Cauza KaslerC-23/13).

Se mai susţine şi că, faţă de condiţia existenţei unor clauze clare şi inteligibile, comisioanele enumerate au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, având în vedere că obligaţia de plată a comisioanelor a fost în mod clar şi transparent exprimată în contractul de credit, precum şi în graficul de rambursare, parte integrantă din contract, în care sunt prezentate detaliat toate costurile creditului, defalcate pe categorii de cost pentru fiecare scadenţă în parte.

Totodată, se mai arată că modul de formulare al costurilor contestate permite evaluarea consecinţelor economice ale perceperii acestora, prin modul de calcul clar şi transparent, contractul propriu-zis cuprinzând toate elementele necesare de calcul, iar graficul de rambursare (parte integrantă a contractului) menţionând valorile efective ale comisioanelor - cu respectarea exigenţelor impuse de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care, prin cauza C-26/13, D. şi Hajnalka C. împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, subliniază că o clauză privind un cost trebuie stipulată "astfel încât [consumatorul] să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte".

În susţinerea îndeplinirii condiţiei privitoare la clauze, se menţionează şi că, în redactarea acestora, nu se pot identifica decât termeni comuni, cunoscuţi unui consumator mediu, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguităţi, nici în ceea ce priveşte modul de calcul şi nici referitor la denumirile folosite în cadrul contractului, fiind făcută trimitere şi la anumite considerente reproduse din decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 772/2016.

Totodată, se precizează că, prin susţinerile privind pretinsa valoare disproporţionata a comisionului de acordare faţă de contraprestaţia efectivă a Băncii, instanţa critică (la pagina 12 penultimul paragraf din decizie), în realitate, raportul calitate/preţ al serviciilor prestate de Bancă aferente acestor comisioane.

În opinia recurentelor, o astfel de analiză nu poate fi făcută de către instanţa de judecată, acesta fiind şi motivul pentru care, atât Directiva 93/13, cât şi Legea nr. 193/2000, exclud, în mod expres, un "control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate" (a se vedea Cauza C. C-23/13, par. 55)

Mai mult, se arată că, la punctul 69 din concluzii, avocatul general explica excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.

O a treia critică priveşte faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor cumulative pentru a considera clauza privind comisionul de acordare ca fiind unul abuziv - instanţa a făcut o greşită aplicare a art. 4 din Legea 193/2000, motiv de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentele au avut în vedere considerentul instanţei de apel, care a reţinut că, în cauză, este îndeplinită condiţia dezechilibrului întrucât noţiunea de comision de acordare nu a fost explicată, în mod clar şi neechivoc, în cuprinsul contractului de credit sub aspectul motivelor şi al condiţiilor în care este perceput, neexistând o detaliere explicită şi o justificare obiectivă a perceperii comisionului, care să fie evidenţiată în chiar convenţia de credit, oferind pârâtei posibilitatea unei interpretări unilaterale.

Autoarele recursului au susţinut că: a) Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu referire la condiţia dezechilibrului semnificativ, recurentele apreciază că perceperea comisionului este justificată de prestarea de către Bancă a unui ansamblu de servicii, analiza efectuată de Bancă înainte de acordarea creditului fiind una complexă, realizându-se atât sub aspect financiar, cât şi sub aspect juridic, în efectuarea ei fiind implicate mai multe departamente ale Băncii.

Se mai arată că existenţa acestui serviciu prestat de către Bancă este recunoscută inclusiv de către legiuitor prin art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, scopul analizei fiind acela de a stabili dacă solicitantul este eligibil în vederea contractării unui credit.

Cu referire la faptul că părţile au stabilit comisionul ca procent din valoarea creditului, autoarele recursului solicită a se avea în vedere anumite considerente ale unei decizii ale Curţii de Apel Bucureşti (Decizia civilă nr. 1290/A din 18 decembrie 2014), reluate prin decizia civilă nr. 608/23.03.2016 a Î.C.C.J., prin care a fost respins recursul formulat de către consumatori.

Se mai arată că, la data de 03 octombrie 2019, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a soluţionat cauza C-621/17, prin care a răspuns la două întrebări preliminare.

b. Instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 36 şi ale art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010.

Ca prim aspect, recurentele menţionează faptul că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului nr. x/28.02.2008, acesta fiind încheiat şi comisionul fiind perceput anterior intrării în vigoare a ordonanţei.

Recurentele apreciază ca relevante prevederile O.U.G. nr. 50/2010 prin prisma faptului că acestea confirmă dreptul creditoarei de a percepe acest comision, făcând trimitere, în acest sens, la anumite considerente ale deciziei civile nr. 485/2017 a Î.C.CJ.

Cu referire la încălcarea/aplicarea greşită a art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010, se arată că, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma iniţială a acesteia), textul de lege interzicea perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă, astfel încât, în opinia recurentelor, aceste dispoziţii stabilesc tocmai faptul că perceperea comisionului de acordare este legală doar în cazul în care se încheie contractul de credit, deşi activitatea de analiză se prestează atât pentru clienţii care contractează, cât şi pentru cei care nu contractează.

Cu referire la încălcarea/aplicarea greşită a art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, recurentele susţin că legislaţia aplicabilă contractului de credit supus analizei nu interzicea, nici la momentul încheierii contractului şi nici ulterior, perceperea unui comision de acordare. Mai mult decât atât, legalitatea acestuia a fost confirmată prin reglementarea expresă din art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 prin care se prevede că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe "comision de analiză dosar".

Se mai arată că, deşi a purtat denumirea de comision de acordare, în realitate, scopul acestui comision este cel surprins de legiuitor, respectiv analiza dosarului de credit în vederea punerii la dispoziţie a creditului, cu toată activitatea care rezultă din această operaţiune, susţinându-se că, dacă nu ar fi fost echitabil sau legal să se perceapă de la debitor un cost pentru toată această analiză, legea l-ar fi interzis, or, atât legislaţia aplicabilă la data acordării creditului, cât şi cea în vigoare la această dată, permit perceperea acestui comision de la consumator.

Mai mult, se afirmă că O.U.G. nr. 50/2010, prin art. 36 alin. (1) şi (2), respectiv prin art. 30, impune şi recunoaşte atât existenţa acestui serviciu prestat de către Bancă, cât şi legalitatea costului perceput ca echivalent al contraprestaţiei.

Sub aspectul pretinsului caracter de dobândă mascată al comisionului de acordare reţinut de instanţă, recurentele menţionează că, în cuprinsul graficului de rambursare (emis la încheierea contractului de credit), precum şi în cadrul ofertei înaintate/prezentate de către B. reclamantei, Banca a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii faţă de cuantumul acestui comision de acordare, cele două tipuri de costuri având raţiuni distincte şi făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul fiind perceput în contul prestării de servicii, iar dobânda reprezentând venitul la care este îndreptăţită Banca pentru acordarea creditului. Pe de altă parte, recurentele consideră că insinuarea faptului că Banca ar fi "mascat" o dobândă suplimentară prin perceperea acestui comision reprezintă o veritabilă acuzaţie de dol, care potrivit art. 1214 alin. (4) din C. civ. trebuie dovedită, nu doar afirmată, un astfel de comportament al Băncii neputând fi probat în condiţiile în care ambele costuri au fost aduse la cunoştinţa clienţilor încă de dinaintea semnării contractului, în mod clar şi separat.

Cu referire la cea dintâi condiţie impusă de Legea nr. 193/2000, negocierea clauzelor considerate a fi abuzive, recurentele apreciază că este necesar să se stabilească dacă clauzele supuse analizei au fost prestabilite, fără a se acorda posibilitatea clientului de a o influenţa.

În acest sens, se arată că, la momentul solicitării informaţiilor privind posibilitatea obţinerii unui credit conform bonităţii acestuia, clientul avea posibilitatea efectivă de a influenţa clauzele contractuale, recurentele susţinând că, în cazul de faţă, au făcut pe deplin această probă prin depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client.

Având în vedere că, doar ulterior acceptării acestei oferte s-a redactat contractul de credit, recurentele susţin că împrumutata a avut posibilitatea efectivă de a veni cu o contraofertă, însă, faptul că nu a uzat de această posibilitate nu echivalează cu impunerea unor clauze în contractul de credit, întrucât condiţia impusă de lege presupune ca un client să aibă posibilitatea să influenţeze o clauză, nicidecum obligaţia de a-şi manifesta acest drept.

Cu referire la Clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit, recurentele susţin faptul că aceasta nu este contrară cerinţelor bunei-credinţe, întrucât, Banca a prezentat, cu bună-credinţă, către solicitantul de credit, intenţia de a percepe acest comision şi modul în care se calculează, prin detalierea acestuia în cuprinsul ofertei de credit şi a contractului, ofertă care putea fi lecturată în detaliu înainte de semnarea contractului, fără a fi condiţionată încheierea acestuia în momentul prezentării ofertei.

În concluzie, recurentele solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi respingerea apelului declarat în cauză, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-pârâte B. S.A. şi B., prin mandatar B. S.A. nu au dat curs solicitării Înaltei Curţi, în sensul de a menţiona dacă sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 16-17 decembrie 2019 .

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la 16 ianuarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii, precum şi excepţia tardivităţii formulării celor două cereri de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea pe fond a recursurilor.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor la 23 ianuarie 2020, respectiv la 27 ianuarie 2020 .

Recurenta B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare la 3 februarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată prin întâmpinare, iar, pe fond, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea apelului, admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi garanţie nr. x din 28 februarie 2008 şi, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

Împotriva deciziei instanţei de apel nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecarea apelului, admiterea acestuia cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi garanţie nr. x/28.02.2008 şi, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurentă arată că hotărârea instanţei de apel se întemeiază pe o greşită interpretare a situaţiei juridice supuse atenţiei sale.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta reproduce ceea ce a reţinut instanţa de apel, respectiv că dobânda este contraprestaţia principală în contractul de credit, iar comisionul de acordare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, aspect faţă de care instanţa a apreciat că se află în prezenţa unei clauze accesorii, nedeterminante pentru încheierea contractului, care poate fi analizată din perspectiva alin. (1) a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, se mai arată că instanţa a considerat clauza drept una nenegociată, întrucât este vorba despre un contract standard, preformulat. Totodată, dat fiind faptul că, în contract, nu este lămurit scopul perceperii comisionului de acordare, instanţa a considerat că, în lipsa contraprestaţiei băncii, s-a creat un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, contrar cerinţelor bunei-credinţe, apreciind că această clauză are caracter abuziv.

Având în vedere considerentele instanţei de apel, recurenta susţine că aceasta a interpretat greşit articolul 4 din Legea nr. 193/2000, critică pe care o circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, autoarea recursului învederează faptul că întreaga motivare a instanţei de fond şi de apel, care a stat la baza pronunţării hotărârii, se întemeiază pe o greşită interpretare a legislaţiei aplicabile în speţă.

Făcând trimitere la apărările formulate în fond şi în apel, recurenta afirmă că, în conformitate cu prevederile art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit, a perceput un comision de acordare care corespunde activităţilor pe care creditoarea le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate.

În continuare, recurenta enumeră condiţiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească, cumulativ, pentru a putea fi reţinut caracterul abuziv, conform art. 4 din Legea 193/2000, precum şi în acord cu practica judecătorească, aducând argumente în combaterea caracterului considerat abuziv al clauzei din speţa de faţă.

În combaterea celor reţinute de instanţa de apel, care a considerat că, în contractul analizat, clauza cu privire la comisionul de acordare nu face parte din obiectul principal al contractului, întrucât nu a fost prezentat în contract ca un element al dobânzii, recurenta face referire la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în care este stipulat faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată.

Faţă de dispoziţia legală mai sus amintită, recurenta susţine că acele clauze referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urma sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului care, împreună cu marja de profit a Băncii (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii), formează preţul contractului de credit care reprezintă componenta esenţială a obiectului contractului de credit.

Se mai arată că preţul contractului nu se reduce nicidecum la dobândă, ci cuprinde absolut toate costurile contractuale percepute împrumutatului, comisionul de acordare fiind un astfel de cost.

Aşa fiind, recurenta susţine că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE), dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Referindu-se la raţionamentul instanţei de apel, respectiv că, în contractul analizat, clauza cu privire la comisionul de acordare nu a fost negociată şi că a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, "întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este menţionat în cuprinsul contractului" (pagina 12 paragraf 12 din decizia recurată), recurenta apreciază că instanţa de apel a argumentat lipsa negocierii şi existenţa dezechilibrului într-o manieră confuză şi lipsită de coerenţă, constatând lipsa caracterului negociat din simplul fapt că este vorba despre un contract standard, preformulat, iar existenţa dezechilibrului, din faptul că scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut expres în contract.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta consideră că acea clauză, referitoare la comisionul de acordare, este redactată în mod clar şi uşor de înţeles, reclamanta neavând nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru a înţelege existenţa şi întinderea acestei obligaţii.

Mai mult, se arată că, obligaţia de a folosi un limbaj clar şi inteligibil nu trebuie absolutizată, întrucât Banca nu are o obligaţie de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, ci obligaţia de a pune la dispoziţie informaţiile specifice de bază şi de a furniza informaţii suplimentare, la solicitarea clientului.

De altfel, recurenta subliniază că reclamanta nu contestă lipsa limbajului clar şi inteligibil, ci, însăşi existenţa clauzelor.

În combaterea argumentelor instanţei de apel, care a caracterizat lipsa definirii în contract a acestui comision de acordare concomitent cu inserarea lui în contract, ca neinteligibil, ducând, astfel, la crearea unui dezechilibru în defavoarea consumatorului şi, prin aceasta, determinând caracterul abuziv, recurenta învederează instanţei de control judiciar că analiza caracterului abuziv a unei clauze nu se poate face generic, ci de la caz la caz, considerând că redactarea clauzelor din contractul de credit, la care se adaugă un scadenţar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât şi costul total al creditului îndeplinesc condiţiile unor clauze clare şi inteligibil exprimate, previzibile pentru client.

Se mai arată că, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 190/1999, "costul total al creditului pentru împrumutat reprezintă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri . . . . . . . . . .", astfel încât, Legea 190/1999 - legea creditului ipotecar - permite perceperea de comisioane de către Creditor, singura condiţie pentru valabilitatea acestora, fiind inserarea lor în Contractul de credit.

Recurenta face trimitere inclusiv la dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 care interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă, ceea ce, în opinia sa, înseamnă că, per a contrario, în cazul acordării creditului, perceperea unui atare comision este legală.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta face vorbire inclusiv de o hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă care, prin decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014, a reţinut cu privire la legalitatea acestui comision că, acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie, iar, sub aspectul legalităţii comisionului de întocmire dosar, instanţa supremă a reţinut că "La data încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor (anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010), nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010), stabilindu-se că, pentru analiza dosarului, se percepe un comision în sumă fixă.

Se mai arată şi că, recent, C.J.U.E. s-a pronunţat asupra celor două întrebări preliminare ce au făcut obiectul cauzei C- 621/17 Kiss, existând astfel, în plus, argumente în sprijinul celor susţinute de părţile recurente.

Cu referire la condiţia clauzei negociate, recurenta evocă ceea ce a reţinut instanţa, respectiv, faptul că, fiind în prezenţa unui contract standard, preformulat, caracterul nenegociat al contractului este prezumat.

Cu toate acestea, potrivit definiţiei conceptului de "clauză care nu a fost negociată", menţionat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiaşi articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic "Fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Cu privire la acest aspect, se arată că, în general, contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, ceea ce nu înseamnă că, indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. Recurenta subliniază, de altfel că, la fel de eronată este şi ipoteza că, în astfel de situaţii, consumatorul nu poate influenţa clauzele respective.

Apreciind concluzia instanţei de apel ca fiind eronată, recurenta susţine că simplul fapt că un contract este preformulat, nu înseamnă, în mod automat, că părţile nu au avut posibilitatea să negocieze.

Mai mult, se arată că utilizarea contractelor de adeziune, în sine, nu este o măsură ilicită, ci, este o măsură obligatorie pentru instituţiile de credit, impusă de Banca Naţională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare, astfel încât, existenţa unui contract preformulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia.

Totodată, făcând trimitere la jurisprudenţa franceză, recurenta afirmă că o clauză contractuală care nu ar fi fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

De asemenea, recurenta face o remarcă asupra faptului că marea majoritate a împrumutaţilor critică ex post imposibilitatea influenţării naturii unor clauze contractuale, cu toate că nu au făcut nicio contraofertă băncii, nu au făcut demersuri pentru negociere în perioada precontractuală.

Se mai arată că, potrivit art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, respectiv, pentru încheierea valabilă a oricărui contract sunt capacitatea de a contracta şi consimţământul valabil exprimat al părţii care se obliga, la care se adaugă un obiect determinat şi o cauză licită, astfel încât, inclusiv contractul de adeziune se supune aceloraşi condiţii de valabilitate, singura diferenţă fiind modul de exprimare a consimţământului.

Analizând condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ, recurenta afirmă că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Se arată că, în conformitate cu considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, buna-credinţă presupune faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Prin urmare, se arată că atitudinea subiectivă a bunei/relei-credinţe a Băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, acesta rezultând din chiar conţinutul şi efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că, în opinia recurentei, nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reţinerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul interpretării sistematice a contractului, noţiunea presupunând o apreciere a comportamentului abuziv al celui care deţine poziţia de supremaţie la încheierea contractului.

Se arată că, în cazul concret, reclamanta a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comision, opţiunea a fost liber exprimată, Banca neimpunând niciun fel de clauză, condiţie sau orice alt element care să influenţeze această alegere.

Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit, a corespuns unor criterii de oportunitate financiare proprii împrumutatei, acceptate de către aceasta, astfel încât, în opinia recurentei, părţile au cunoscut de la data încheierii Contractului de credit întinderea obligaţiilor proprii, chiar dacă obligaţia reclamantei este una cu executare succesivă.

Se mai susţine că dacă, în cursul discuţiilor legate de perfectarea Contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanta avea ocazia să formuleze obiecţiuni sau să renunţe la a mai încheia orice convenţie cu Banca, or, în opinia recurentei, perceperea comisionului de acordare este clară şi fără echivoc şi a fost însuşită de reclamantă prin semnarea Contractului de credit, devenind, astfel, lege între părţile contractante şi constituind un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Cu referire la criteriul echilibrului contractual, recurenta evocă art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noţiunea de "dezechilibru semnificativ", arătând că, în doctrină, a fost explicat şi definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală", astfel încât, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat ar trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce o priveşte sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Se susţine că, în cauza de faţă, ţinând cont de împrejurarea că intimata a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptaţi în cunoştinţă de cauză, o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către intimată.

În plus, se arată că, pentru a putea fi invocat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi, în cauza dedusă judecăţii, intimata invocând tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative Băncii faţă de obligaţia intimatei de a achita comisionul de acordare, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Se mai învederează şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a reţinut că, potrivit Directivei nr. 93/13/CEE, s-ar oferi posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţă a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.

Ca urmare, se afirmă că legislaţia privind protecţia consumatorului nu are ca scop obţinerea modificării unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci asigurarea protecţiei consumatorului în aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voinţa Băncii şi care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Se susţine că nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit-drept de care a beneficiat reclamanta-şi obligaţia de achita preţul acestui serviciu, ci, dimpotrivă, dezechilibrul se manifestă în situaţia inversă pe care o pretinde reclamanta, în sensul de a fi exonerată de obligaţia de rambursare a creditului, o astfel de consecinţă lipsind contractul nu numai de cauză, prin prejudiciile majore pe care le produce băncii, dar şi de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.

Se arată că alegerea produsului de creditare, având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit, a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatei, acceptate de către aceasta, aplicarea costurilor neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor acesteia în condiţiile în care intimata a optat pentru oferta care a avantajat-o cel mai mult dintre toate ofertele existente pe piaţă la acel moment, aspect recunoscut de aceasta prin încheierea contractului de credit.

Se susţine că acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie şi, în consecinţă, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece este lăsată la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv în sumă fixă sau ca procent din valoarea creditului.

Totodată, se învederează că, perceperea acestui comision are un echivalent într-o contraprestaţie efectivă a pârâtei, deoarece aceasta efectuează anumite operaţiuni bancare pe care nu este obligată să le efectueze gratuit, iar valoarea acestuia nu este disproporţionată faţă de activitatea desfăşurată raportat la valoarea creditului, astfel încât, recurenta apreciază că, prin perceperea comisionului de acordare credit, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, prin urmare, această clauză nu are caracter abuziv.

Considerând că, în lipsa existenţei cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, nu se poate susţine caracterul abuziv al clauzei cu privire la perceperea comisionului de acordare, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, recurenta încheie prin a solicita admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, cu ocazia rejudecării apelului, admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi garanţie nr. x/28.02.2008 şi, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

Recurenta-pârâtă B. S.A. nu a dat curs solicitării Înaltei Curţi, în sensul de a menţiona dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 16-17 decembrie 2019 .

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la 16 ianuarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii, precum şi excepţia tardivităţii formulării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea pe fond a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23 ianuarie 2020 .

Recurenta B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare la 3 februarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată prin întâmpinare, iar, pe fond, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea apelului, admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi garanţie nr. x din 28 februarie 2008 şi, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 02 februarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursului, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi B., prin mandatar B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentele-pârâte este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, întrucât recurentele-pârâte B. S.A. şi B., prin mandatar B. S.A., prin recursurile declarate, au dezvoltat, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate a deciziei atacate, pentru o bună administrare a actului de justiţie şi asigurarea unei coerenţe a raţionamentului instanţei, Înalta Curte apreciază că cercetarea cauzei se poate face într-un mod unitar asupra criticilor din ambele memorii de recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la posibilitatea de a se analiza caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, arată recurentele că, deşi a reţinut că nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv cuantumul comisionului de acordare, acest lucru fiind interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, instanţa de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al comisionului de acordare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând în mod logic raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia.

Astfel, instanţa de apel, a reţinut, pentru început, faptul că, în raport de hotărârea CJUE pronunţată în cauza Matei împotriva României, C-143/13, în interpretarea art. 4 alin. (2) din Directivă, pentru a aprecia dacă o clauză intră sub incidenţa acestui text de excludere este necesar a se analiza dacă aceasta intră în sfera noţiunii de obiect principal al contractului sau în caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora. În caz contrar, clauza are un caracter accesoriu, de natură a nu fi exclusă de la examenul instituit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ulterior, instanţa de apel a analizat contractul de credit şi a stabilit că, în cauză, clauza care instituie comisionul de acordare credit este o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, astfel că trebuie examinat caracterul abuziv al acesteia din perspectiva alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ce priveşte considerentul la care recurentele au făcut referire, având în vedere jurisprudenţa CJUE la care instanţa s-a raportat, respectiv cauza C-143/13, în care instanţa de contencios european a reţinut că un consumator nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13), cât şi prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în mod corect s-a reţinut că nu poate face obiectul analizei caracterul abuziv al cuantumului comisionului de acordare.

Aceasta pentru că dispoziţiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Întrucât intimata-reclamantă, prin apelul formulat, a invocat lipsa contraprestaţiei băncii în schimbul comisionului de acordare perceput, în mod corect a reţinut instanţa de apel că poate examina caracterul abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, susţinerile recurentelor-pârâte nu reliefează considerente contradictorii, de natura celor la care se referă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi a căror gravitate ar face, practic, hotărârea nemotivată, ci reprezintă o interpretare logică şi judicioasă atât a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 194/2000, cât şi a jurisprudenţei relevante a CJUE, criticile astfel dezvoltate fiind nefondate.

Criticile recurentelor-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurentele-pârâte apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, când a apreciat că nu face parte din obiectul contractului comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit din 28.02.2008.

Dispoziţiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, CJUE a declarat deja că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul dispoziţiei menţionate, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, punctele 35 şi 36).

Totodată, instanţa de contencios european a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 54).

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că domeniul de aplicare exact al noţiunilor "obiect principal" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. Această din urmă noţiune este, aşadar, definită într-un mod deosebit de larg, fiind suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor plăţi efectuate de acesta atât creditorului, cât şi unor terţi. Contrar celor susţinute de recurente, costul total al creditului pentru consumatori nu se suprapune cu noţiunea de obiect principal al contractului.

Ţinând cont de îndrumările instanţei europene şi pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a reţinut că dobânda este contraprestaţia principală în contractul de credit şi nu dobânda anuală efectivă, iar comisionul de acordare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, ceea ce face ca această clauză ce instituie comisionul de acordare să fie o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, nefiind astfel incidentă excluderea prevăzută de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din termenii art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror caracter eventual abuziv nu poate face obiectul unei aprecieri are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât ea nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 55).

Din acest punct de vedere, se observă că instanţa de apel în mod corect, a analizat caracterul abuziv al clauzei nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurentele-pârâte invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză îndeplineşte cerinţa de transparenţă, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, C. şi C., C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contract, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut în contract, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, sunt calculate raportat la cuantumul creditului nu la volumul de muncă şi în raport de complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele reunite C-224/19 şi C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Chiar dacă, la momentul pronunţării deciziei recurate, 23 septembrie 2019, hotărârile în cauzele C-621//17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) şi cauzele reunite C-224/19 şi C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) nu erau pronunţate, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că, scopul perceperii acestui comision nu poate fi dedus din denumirea sa. A arătat instanţa că, ceea ce se poate concluziona este doar că scopul imediat este reprezentat de contraprestaţia băncii de a acorda creditul împrumutatului, anume prestaţia principală a băncii în contractul de împrumut, pentru care împrumutatul trebuie să plătească dobânda, ceea ce face ca, în realitate, acest comision de acordare să reprezinte o dobândă suplimentară, mascată, achitată gratuit.

În plus, pe lângă faptul că verificarea îndeplinirii condiţiei comunicării ofertei de contractare în modalitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 190/1999 presupune o activitate ce excede verificărilor permise în această cale de atac, instanţa supremă reţine că îndeplinirea conformă a acestei obligaţii de comunicare nu ar putea influenţa soluţia în cauză, cât timp, pentru a nu fi abuzivă, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impun ca o clauză să fi fost efectiv negociată, condiţie neîndeplinită în cauză.

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei, prima instanţă a statuat că, contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/28.02.2008 reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se astfel, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză. Aceste reţineri ale primei instanţe nu au fost contestate de pârâte prin exercitarea unei căi de atac împotriva sentinţei şi, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamantei, dobândind caracter definitiv.

Criticile recurentelor-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 19, art. 30 alin. (1) şi art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că actul normativ invocat nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele contestate în prezenta cauză.

Aspectele legate de afirmarea inexistenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurentele-pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi B., prin mandatar B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.