Limits of cassation review regarding quantification of moral damages and binding nature of domestic case law

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă la 15 octombrie 2018, sub dosarul nr. x/2018, reclamantele A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E., prin mandatar Biroul Asiguraţilor de Autovehicule din România, obligarea acesteia la plata următoarelor sume: pentru A., soţia victimei decedate, suma de 4.517,90 RON cu titlu de daune materiale şi 800.000 RON cu titlu de daune morale, pentru C., fiică a victimei decedate, suma de 52.204,93 RON daune materiale şi 800.000 RON daune morale; pentru B., fiică a victimei decedate, suma de 15.757,2 RON daune materiale şi 800.000 RON daune morale; pentru D., sora victimei decedate, suma de 350.000 RON daune morale. S-a mai solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 12 octombrie, conform dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/06.11.2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, valabile şi în vigoare la momentul producerii accidentului din 07.02.2016.

În drept au invocat art. 194 C. proc. civ., Norma ASF nr. 23/2014, Legea 136/2995.

Prin sentinţa civilă nr. 228/F din 14 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acţiunea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 300.000 RON cu titlu de daune morale, a fost respinsă cererea reclamantei A. de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 5.475 RON daune materiale şi 300.000 RON daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de 6.661 RON daune materiale şi 300.000 RON daune morale şi la plata unei prestaţii periodice reprezentând 1/4 din salariul minim pe economie de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorei, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 100.000 RON daune morale şi a fost respinsă cererea reclamantelor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta E. prin mandatar Biroul Asiguraţilor de Autovehicule din România, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul reducerii daunelor morale la următoarele sume: câte 45.000 RON pentru A., B. şi C. şi respectiv 25.000 RON pentru D..

Prin decizia civilă nr. 1789 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul pârâtei; a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că: a fost obligată pârâta la plata către reclamantele A., B. şi C. a câte 125.000 RON fiecăreia, cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Totodată a fost respinsă cererea intimatelor-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca neîntemeiată şi s-a luat act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la 23 ianuarie 2020, au declarat recurs reclamantele A., B., C., D., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurentele-reclamante susţin că hotărârea atacată nu este motivată în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât apreciază că instanţa de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în faţa primei instanţe, fapt ce nu s-a întâmplat în cauză, instanţa de control judiciar însuşindu-şi opiniile instanţei de fond, prin simple precizări - fără o motivare corespunzătoare, cu privire la probele administrate în cauză.

Mai susţin recurentele că motivarea deciziei se bazează pe considerente contradictorii, care, prin ele însele, nu pot constitui o bază solidă şi justificată, în menţinerea soluţiei instanţei de fond, cu privire la sumele stabilite cu titlu de despăgubire.

De asemenea, arată că, prin faptul de a nu analiza argumentele şi probele administrate în cauză, precum şi prin faptul de a nu prezenta argumente proprii, concrete, pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile recurentelor, instanta de apel a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

Prezentând o serie de considerente ale curţii din apel din decizia atacată, recurentele concluzionează că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că despăgubirile acordate de prima instanţă se impun a fi diminuate cu mai mult de jumătate (un procent de 59,8%) şi că acestea sunt "exagerat de mari raportat la jurisprudenţa în materie". Or, în situaţia în care soluţia de admitere a apelului formulat de către apelanta-pârâtă se bazează pe considerente care sunt diametral opuse, reclamantele reclamă modalitatea în care instanţa a ajuns la această concluzie.

Recurentele apreciază că instanţa de apel trebuia să argumenteze, într-o manieră convingătoare, raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în soluţia dată, cu privire la diminuarea daunelor morale acordate de instanţa de fond, în condiţiile în care nu a avut în vedere rapoartele de evaluare psihologică, din care reies aspecte deosebit de importante şi relevante, în opinia recurentelor, cu privire la starea psiho-emoţională a recurentelor, dar nici celelalte înscrisuri sau planşele foto şi circumstanţele speţei.

Astfel, recurentele apreciază că probatoriul administrat în cauză şi particularităţile speţei ar fi trebuit să primeze, însă instanţa de apel a considerat că singurul criteriu obiectiv care ar putea fi apreciat, în stabilirea sumelor cu titlu de despăgubiri, ar fi "jurisprudenţa", deşi aceasta nu reprezintă, în sistemul nostru judiciar, izvor de drept.

În ce priveşte contradictorialitatea pe care recurentele înţeleg să o invoce, aceasta rezultă, în opinia acestora, din însăşi considerentele instanţei de apel, care, prin cele arătate în motivarea hotarârii, preia aprecierile instanţei de fond cu privire la gravitatea atingerii drepturilor recurentelor-reclamante, însă, fără a da o explicaţie logico-juridică, apreciază că sumele stabilite nu sunt în conformitate cu jurisprudenţa, deşi soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu respectarea principiului echităţii, invocat chiar de către instanţa de apel, dar şi a principiilor rezonabilităţii şi proporţionalităţii faţă de prejudiciul încercat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, prin faptul că instanţa de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel dispoziţiile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, care stipulează că daunele morale, în caz de deces al unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Astfel, prin admiterea apelului formulat de către pârâtă, în privinţa diminuării sumelor stabilite de către instanţa de fond, cu titlu de daune morale, recurentele apreciază că instanţa de apel nu a ţinut seama, sub nicio formă, de jurisprudenţa similară din România, jurisprudenţa depusă de către reclamante, atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, nefiind analizată şi, în atare situaţie, soluţia pronunţată nefiind în concordanţă cu jurisprudenţa în materie.

Recurentele consideră că daunele trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care recurentele le-au îndurat şi urmează să le îndure în continuare. De asemenea, consideră că acestea ar trebui să fie stabilite într-un cuantum raportat la împrejurările concrete ale cauzei, în funcţie de intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de către reclamante.

În atare situaţie, arată recurentele că, aşa cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, pierderea suferită de către recurentele-reclamante a fost percepută într-un mod amplificat, sens în care apreciază că, raportat la modul de dozare a cuantumului despăgubirilor acordate reclamantelor, instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la un nivel similar celui menţionat în cuprinsul hotărârilor depuse cu titlu de practică (ataşate concluziilor scrise - fond şi apel), aşa cum s-a raportat instanţa de fond.

Astfel, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, în urma unei analize atente a instanţei, prin raportare şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii ce au fost consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale. Totodată, învederează recurentele faptul că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, se degajă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă care este obligatorie pentru instanţele naţionale. Or, instanţa de apel s-a limitat numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate, astfel că aceasta a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate de către recurentele-reclamante, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirilor cu titlu de daune morale, în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România (valorile medii reieşind chiar din jurisprudenţa depusă de către recurente).

Prin notele scrise depuse la 20 februarie 2020, recurentele-reclamante precizează că nu sunt de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 3.03.2020 .

La 12 martie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă E., prin mandatar Biroul Asiguraţilor de Autovehicule din România, a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă nu a precizat dacă că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante la 23.03.2020, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1789 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentele-reclamante este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentele-reclamante cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, martori, prezumţii) în stabilirea daunelor morale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă aşadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentele-reclamate au arătat că, din motivarea hotărârii atacate, nu transpare raţionamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanţă au fost diminuate în apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, în motivarea soluţiei de reducere a daunelor morale acordate de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de daunele materiale, care au un conţinut economic şi care pot fi evaluate pecuniar cu exactitate, determinarea daunelor morale nu se poate face decât "în echitate", păstrând justul echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că, în lipsa unor criterii ştiinţifice exacte pentru stabilirea daunelor morale, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamanţilor.

În urma aplicării acestor criterii la situaţia particulară dedusă judecăţii, instanţa de apel a apreciat că, fără a minimiza importanţa valorilor lezate, valoarea daunelor morale stabilite de prima instanţă sunt exagerat de mari raportat la circumstanţele speţei şi la criteriul legal, respectiv legislaţia şi jurisprudenţa din România, astfel încât se impune reducerea valorii acestora la suma de 125.000 RON pentru fiecare dintre fiice şi pentru soţie şi 50.000 RON pentru sora victimei, raportat la: durerea cumplită şi inevitabilă şi la caracterul neaşteptat al decesului tatălui/soţului, respectiv fratelui.

Instanţa de apel a reţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale, trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte, dreptul reclamantelor de a primi o compensaţie materială faţă de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, această compensaţie materială să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză. Totodată, a reţinut că suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victimele daunei.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale, astfel încât criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la acest aspect sunt nefondate.

Critica recurentelor privind faptul că instanţa de apel nu a motivat decizia în raport cu cererea intimatei-pârâte de reţinere a gradului de culpă al victimei, nu poate fi primită, întrucât prima instanţă de control judiciar a respins motivul de apel constând în constatarea culpei concurente a victimei F. în producerea accidentului, respingând totodată şi solicitarea pârâtei de reducere cu 50% a daunelor materiale şi de micşorare pe acest temei a daunelor morale, ca neîntemeiată.

Cum solicitarea apelantei-pârâte de reducere cu 50% a cuantumul daunelor a vizat doar primul motiv de apel, în mod judicios instanţa de apel nu s-a raportat, în considerentele care vizează admiterea celui de-al doilea motiv de apel, la aceasta.

Subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut şi că hotărârea cuprinde menţiuni contradictorii, însă, din dezvoltarea motivului de recurs, instanţa supremă constată că, în realitate, recurentele-reclamante critică raţionamentul instanţei prin care, în urma aprecierii probatoriului administrat, a procedat la reducerea cuantumului daunelor morale.

Instanţa supremă reţine că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate.

Argumentele hotărârii instanţei de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează, în mod corespunzător, soluţia cuprinsă în dispozitiv, respectiv aceea de admitere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, cu privire la cuantumul daunelor morale.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat şi pentru că, în realitate, recurentele urmăresc să pună în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii, însă recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele ce ţin de analizarea fondului pretenţiei fiind incompatibile cu această cale de atac.

Simpla nemulţumire a recurentelor-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către acestea, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţa similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanţă.

Instanţa supremă constată că, prin intermediul acestor critici, în realitate, recurentele-reclamante urmăresc să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lor.

Chiar dacă recurentele-reclamante invocă prevederile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza cauzei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, nu prin raportare la practica altor instanţe.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţă este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare dar nu identice.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici referitoare la greşita apreciere a probelor administrate în cauză vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Ca părţi căzute în pretenţii, recurentele-reclamante vor fi obligate la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1789 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentele-reclamante la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.