Appeal dismissed: consumer credit dispute denied adaptation via imperial exception and abuse of currency clauses due to monetary nominalism exclusion

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi C. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în capitolul VIII "Alte clauze", respectiv art. 8.14, art. 8.15 teza a II-a, art. 8.16; a art. 8.1 din Condiţiile Generale de Afaceri, capitolul 8; a art. V "Comisioanele şi costurile creditului", pct. 5.1 lit. c) şi pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. x/2008, iar ca efect al constatării nulităţii absolute au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanţi a sumei de 10.324 CHF achitată cu titlu de comision de administrare începând cu data de 17.03.2009 până la data de 17.06.2017, obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere de la data scadenţei fiecărei plăţi nedatorate şi până la data restituirii efective; adaptarea pentru viitor a contractului începând cu data introducerii cererii şi până la scadenţa finală a contractului, respectiv conversia în RON a creditului şi a tuturor accesoriilor sale la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,7 RON începând cu data introducerii cererii şi până la scadenţa finală a creditului; stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculată după formula ROBOR la 3 luni plus o marjă de 2%, dobândă ce se va aplica până la data scadenţei finale a contractului de credit; recalcularea sumelor de plată ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii şi restituirea sumelor achitate în plus de la data introducerii cererii şi până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Prin sentinţa civilă nr. 999 din 29 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile netimbrării, lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A. şi inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capătul 4 al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a admis, în parte, acţiunea, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor de la art. 8.14, 8.15 teza a II-a, 8.16 din cap. VIII "Alte clauze", precum şi a art. 8.1 din Condiţiile Generale de Afaceri, capitolul 8, a art. V "Comisioanele şi costurile creditului", pct. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. x/2008 şi pct. 5.1 lit. b) din contract; a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 10.324 CHF încasată cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală de la data scadenţei fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective; a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 1.428,80 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală de la data scadenţei plătii nedatorate şi până la data restituirii efective; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la adaptarea contractului pentru viitor.

Prin cererea înregistrată la data de 10.07.2018, petentele C. S.A. şi C. au solicitat, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 999 din 29.03.2018 în sensul că au solicitat instanţei să se pronunţe asupra cererii accesorii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea dosarului.

Prin sentinţa civilă nr. 2747 din 20 septembrie 2018, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reţinând că, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei a cărei completare se solicită, instanţa a admis în parte acţiunea cu care a fost învestită de către reclamanţi, fiind respins un singur petit al cererii, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 444 C. proc. civ.

Împotriva acestor sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâtele C. şi C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 222/A din 5 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 999 din 29 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelantele-pârâte C. prin mandatar C. S.A. şi C. S.A., ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 999 din 29 martie 2018, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8.16 din contract şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A admis apelul formulat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 2747 din 20 septembrie 2018, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. 999 din 29 martie 2018 şi a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtei C. suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată; a obligat apelanţii reclamanţi, în solidar, să plătească pârâtei C. suma de 2932,91 RON, cheltuieli de judecată.

La 3 mai 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 222/A din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea considerentelor reţinute în hotărârea recurată, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind adaptarea contractului, recurenţii-reclamanţi invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE 93/13 şi art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 republicată (actul de transpunere), precum şi jurisprudenţa unională generată de acest act normativ al Uniunii Europene, a art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

De asemenea, recurenţii se referă şi la art. 148 alin. (2) din Constituţie, care consacră prevalenţa dreptului unional şi jurisprudenţei europene asupra dreptului naţional, fiind de datoria instanţelor de judecată să pronunţe o hotărâre ce respectă statuările de la nivel european şi deciziile C.J.U.E.

Recurenţii apreciază că motivarea instanţei de apel în sensul că:

"supra-aprecierea monedei CHF faţă de leu (riscul valutar) nu reprezintă un eveniment excepţional şi imprevizibil de natură a atrage aplicarea impreviziunii (risc supra-adăugat), fiind un risc inerent contractului de credit încheiat în monedă străină, ce putea fi prevăzut în mod rezonabil de debitorii-consumatori (chiar în lipsa oricărei informări din partea profesionistului)", încalcă principiul in dubio pro consumer, ce impune ca orice dubiu în privinţa clauzelor contractuale, precum şi a probelor, să fie interpretat în favoarea consumatorului, acesta fiind consacrat în art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE 93/13 şi art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 republicată (actul de transpunere), precum şi jurisprudenţa unională în această materie, în special Cauza Lupean (C-119/17 din 22 februarie 2018) şi Cauza Andriciuc (C-186/16 din 20 septembrie 2017). Astfel, capacitatea consumatorului de prevedere trebuie analizată de instanţă în considerarea dihotomiei profesionist/consumator şi a consecinţelor ce derivă din aceasta, astfel cum a fost statuat în Deciziile CCR 623/2016 şi 62/2017, precum şi în cauza Andriciuc.

Recurenţii susţin că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nesocoteşte atât normele legale incidente, cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ignorând probatoriul administrat şi dând valenţă juridică unor simple alegaţii ale creditoarei intimate.

Consideră că instanţa a ignorat creşterea excesivă a CHF şi efectul său asupra executării contractului (având în vedere analiza financiară a derulării contractului), în opinia acesteia riscul valutar fiind un risc inerent independent de variaţia sa, şi nu un risc supraadăugat, fără însă a motiva sau prezenta mecanismul de formare al acestei opinii.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa face o confuzie între condiţiile impreviziunii conturate sub imperiul C. civ. 1864 şi doctrina şi jurisprudenţa în materie, pe de o parte (ce constituie cauza acţiunii civile promovate) şi condiţiile impreviziunii astfel cum au fost conturate prin Decizia CCR 623/2016 cu privire la Legea 77/2016, pe de altă parte.

Temeiul de drept al acţiunii îl constituie art. 969 şi 970 C. civ. de la 1864 coroborat cu interpretarea obligatorie dată de Curtea Constituţională a României, care a analizat constituţionalitatea unor acte normative ce vizează protecţia consumatorului, îndeosebi a acelui consumator care a contractat credite în valută, decizii prin care CCR a redefinit teoria impreviziunii.

Contractele care au făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, au fost încheiate, la fel ca şi contractul din prezenta cauză, sub imperiul C. civ. de la 1864.

În acest context, Curtea Constituţională a reţinut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, respectiv C. civ. din 1864, care, deşi nu reglementa expres impreviziunea, permitea posibilitatea aplicării acesteia, implicit, prin raportare la prevederile art. 969 şi art. 970 din acest cod.

Pornind de la principiile bunei credinţe şi ale echităţii, Curtea Constituţională a statuat cu privire la impreviziune, iar în Decizia nr. 62/2017 a realizat o analiză exhaustivă a riscului valutar inerent contractului de credit, principiul nominalismului monetar şi posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cadrul acestor contracte (în ciuda existenţei unei clauze de restituire în moneda CHF).

Astfel, la punctul 44, Curtea a statuat:

"în lumina celor expuse în prealabil, Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia."

De altfel, instanţa de apel a reţinut această statuare însă, contrar acestei concluzii, a apreciat că principiul forţei obligatorii a contractului nu poate suferi nicio atenuare.

Recurenţii prezintă condiţiile care permit aplicarea instituţiei impreviziunii, potrivit doctrinei şi interpretării Curţii Constituţionale, precum şi principiilor D., astfel că pentru a putea atrage intervenţia instanţei judecătoreşti, consumatorul trebuie să dovedească faptul că a intervenit un dezechilibru contractual major şi nu că, datorită unor împrejurări ce ţin de situaţia sa personală, nu îşi mai poate îndeplini obligaţiile.

Prin urmare, arată ca trebuie făcută o distincţie între cauzele care pot fi sau nu pot fi culpabile debitorului, considerând că, în prezenta cauză, deprecierea excesivă a monedei LEU faţă de moneda CHF nu s-a datorat culpei debitorului şi nici nu a fost asumată, la data încheierii contractului de credit.

Recurenţii-reclamanţi susţin că şi-au asumat restituirea creditului în CHF, însă această clauză nu echivalează cu o clauză de asumare a riscului valutar, implicit a oricărei variaţii pe care ar avea-o cursul de schimb valutar.

Interpretarea corectă a riscului supraadăugat al contractului în contextul intervenirii unei situaţii care face ca obligaţia debitorului să fie excesiv de oneroasă sau injustă/inechitabilă, este aceea care se referă la schimbarea împrejurărilor economice ce afectează valoric suma ce necesită a fi restituită de către împrumutat, situaţie care atrage în mod obligatoriu intervenţia instanţei de judecată.

"Riscul supra-adăugat" este acel risc al contractului, inerent la data acordării acestuia, risc care, pe parcursul executării contractului, s-a transformat într-unui supraadăugat din motive independente de voinţa părţilor.

Premisa pentru cercetarea judecătorească a impreviziunii, respectiv analiza condiţiilor obiective (riscul supra-adăugat şi inexistenţa unei clauze de adaptare a contractului), se realizează în mod obligatoriu, doar având în vedere obligaţiile şi drepturile născute din contractul analizat şi dezechilibrul creat între ele, fără a se lua în calcul pentru stabilirea necesităţii intervenţiei instanţei, patrimoniul debitorului.

Recurenţii susţin că, în cadrul analizării dezechilibrului contractual, trebuie avute în vedere toate împrejurările raportului juridic dintre părţi, respectiv şi latura subiectivă a instituţiei impreviziunii, conform căreia părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii (dacă ar fi ştiut).

Aceste evenimente neprevăzute nu au fost avute în vedere nici de profesionişti, căci altfel nu ar fi putut, cu bună-ştiinţă, supraîndatora populaţia prin acordarea de credite în franci elveţieni.

Or, o asemenea fluctuaţie valutară (a monedei CHF), tradusă într-o creştere de peste 100%, este aptă să transforme obligaţia de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitori, aspect de altfel dovedit. Pe cale de consecinţă, debitorul suportă nu doar un risc inerent, ci un risc supraadăugat, prestaţiile contractuale fiind grav dezechilibrate.

Criteriul pe baza căruia se stabileşte relaţia cauzală dintre impreviziune şi supraîndatorare îl constituie miza contractului. Există impreviziune chiar dacă partea ar fi capabilă să-şi execute obligaţia, dar executarea ar presupune din partea debitorului un efort nerezonabil, în condiţii de inechitate flagrantă.

În această cauză echitatea, buna credinţă şi utilitatea socială sunt elementele care dictează modalitatea de realizare a analizei, odată ce instanţa constată intervenirea riscului supraadăugat.

Analiza elementelor subiective ale acestei instituţii, aşa cum indică şi Curtea Constituţională, este una complexă, o analiză care cuprinde mai multe criterii de analiză, însă toate aceste criterii trebuie raportate la un singur act juridic, contractul, deoarece impreviziunea se referă la riscul contractului şi efectele pe care aceasta le are asupra executării obligaţiilor.

Impreviziunea, aşa cum s-a născut ea din relaţiile comerciale, nu pune în discuţie patrimoniul companiilor, ci doar dezechilibrul care afectează relaţiile sinalagmatice, buna credinţă fiind prezumată.

Funcţia adaptativă a bunei credinţe este ilustrată prin teoria impreviziunii care permite modificarea şi reechilibrarea unui contract atunci când intervin pe parcursul executării sale, circumstanţe neprevăzute, care fac ca executarea sa să nu mai corespundă intenţiei iniţiale a părţilor.

Onerozitatea excesivă a obligaţiei trebuie analizată în primul rând raportat la circumstanţele care au condus la încheierea contractului, respectiv cele avute în vedere de părţi la data încheierii acestuia.

Echitatea are în instituţia impreviziunii contractuale (în viziunea Curţii Constituţionale) o legătură strânsă nu numai cu patrimoniul debitorului ci şi cu valoarea prestaţiei acestuia ca efect al intervenirii riscului supraadăugat (având atât o latură subiectivă cât şi una obiectivă), aceasta fiind o modalitate de a analiza existenţa sau inexistenţa utilităţii sociale a contractului, respectiv reprezintă un mijloc pentru stabilirea remediului judiciar potrivit, pentru a hotărî dacă un contract poate fi reechilibrat sau dimpotrivă, se impune încălcarea principiului pacta sunt servanda şi ruperea contractuală în scopul salvării debitorului de la ruina iminentă, prin încetarea contractului.

Recurenţii au invocat paragraful 46 din decizia CCR nr. 62/2017, susţinând că deciziile Curţii Constituţionale fac referire expresă la echitate ca şi fundament al impreviziunii, aceasta presupunând atât o latură obiectivă cât şi o latură subiectivă; de asemenea, au redat şi conţinutul punctului 99 din Decizia nr. 623/2016.

În ceea ce priveşte efectele schimbării circumstanţelor economice, recurenţii reiterează faptul că s-a creat un dezechilibru care a pus reclamanţii într-o situaţie economică ce produce o imensă pagubă în patrimoniul acestora.

Impreviziunea, ca şi noţiune, vizează riscul contractului şi nu gradul de îndatorare, instanţa putând trece la această analiză numai dacă ajunge la concluzia că acest contract îşi mai poate menţine utilitatea socială.

Or, nu mai există utilitate atunci când se încălcă/excede obligaţia la care s-a angajat iniţial. Situaţia patrimonială a debitorului nu trebuie confundată cu noţiunea de impreviziune contractuală. Debitorul a făcut dovada că este de bună credinţă.

Impactul negativ excesiv produs de un eveniment excepţional şi imprevizibil, afectând rata dobânzii, cursul valutar sau alt element economic care influenţează obligaţiile debitorului, poate şi trebuie să fie revizuit de către instanţa de judecată prin adaptarea contractului.

Pe de altă parte, pârâta nu a dovedit în ce măsură adaptarea contractului ar constitui o pierdere pentru aceasta şi nici nu a dovedit faptul că, menţinerea creditului în CHF şi încasarea ratelor în această monedă, nu reprezintă de fapt un câştig pentru aceasta rezultat din diferenţele de curs valutar.

O alta critică vizează faptul că instanţa de apel ignoră cu desăvârşire deciziile CJUE, respectiv Cauza Andriciuc şi Cauza Lupean, ce statuează clar în sensul că riscul inerent trebuia evaluat de către profesionist şi nu de consumator, profesionistul având obligaţia de a pune la dispoziţie acest rezultat consumatorului, în scopul informării acestuia.

Astfel, obligaţia de a informa consumatorul, ce cade în sarcina Băncii, nu se limitează la cele expuse în cuprinsul deciziei, ci, după cum reiese din hotărârile CJUE precitate, profesionistul trebuie să comunice consumatorului vizat orice informaţie pertinentă care îi permite acestuia să evalueze consecinţele economice ale unei clauze asupra obligaţiilor sale financiare - fapt ce nu s-a întâmplat în cauză.

Totodată, prin această hotărâre, în pofida reglementărilor legale, instanţa de fond pretinde o diligenţă mai ridicată consumatorului-persoană fizică, decât diligenţa Bancii-profesionist în respectarea normelor legale, precum şi a principiilor de drept ce vizează buna-credinţă şi echitatea.

Invocând dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., recurenţii susţin că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au făcut aplicarea principiului in dubio pro consumer, considerând în mod nelegal, că pentru consumator era rezonabil sa prevadă evoluţia monedei CHF faţă de leu, chiar dacă profesionistul nu a procedat la respectarea obligaţiei de informare a consumatorului asupra riscurilor.

De asemenea, principiul in dubio pro consumer este dublat de principiul in dubio pro reo, ce impune necesitatea interpretării clauzelor contractuale, probelor şi oricăror elemente de fapt în favoarea celui care se obligă, în speţă consumatorii.

În opinia recurenţilor, greşeala instanţei de apel constă în excluderea evenimentului reprezentat de creşterea cursului valutar leu/CHF din sfera evenimentelor imprevizibile de natură a determina incidenţa impreviziunii în contractele de credit încheiate în monedă străină, soluţia pronunţată fiind rezultatul unei eronate interpretări şi aplicări a normelor de drept material.

Motivarea instanţei de fond cu privire la excluderea hipervalorizării CHF faţă de leu din sfera evenimentelor generatoare de impreviziune se rezumă la previzibilitatea creşterii excesive a acestei monede, precum şi la o pretinsă asumare de către debitoare a acestor fluctuaţii.

Recurenţii consideră că hotărârea instanţei de fond de excludere a hipervalorizării CHF din sfera riscului supra-adăugat este neîntemeiată şi nesusţinută de probatoriul administrat şi faptele de notorietate petrecute în perioada 2007-prezent, atât caracterul excepţional cât şi cel imprevizibil sunt aspecte de fapt ce fac parte din sfera subiectivă, fiind strâns legate de persoana judecătorului care face această apreciere.

Tocmai pentru că acest tip de cauze implică aprecierea asupra unor aspecte de ordin subiectiv - caracterul excepţional şi imprevizibil, ce sunt indisolubil legate de persoana celui ce realizează aprecierea, recurenţii solicită aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) teza finală C. proc. civ. coroborate cu principiul in dubio pro consumer - ce impune ca orice dubiu să fie interpretat în favoarea consumatorului - acesta fiind consacrat în art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE 93/13 şi art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 republicată (actul de transpunere), precum şi jurisprudenţa unională în această materie, în special Cauza Lupean (C-119/17 din 22 februarie 2018) şi Cauza Andriciuc (C-186/16 din 20 septembrie 2017) - principiu dublat de principiul in dubio pro reo - consacrat în legislaţia naţională şi sub imperiul vechiul C. civ.

Recurenţii susţin că evoluţia monedei CHF a fost distinctă de evoluţia oricărei alte valute pentru perioada respectivă şi nu a avut legătură cu evoluţia obişnuită a unei monede, iar tocmai această evoluţie imprevizibilă şi de excepţie a condus la transformarea riscului valutar dintr-un risc inerent într-un veritabil risc supraadăugat al Contractului de credit.

Astfel, apreciază greşite considerentele instanţei în sensul că aceste aspecte nu ar fi fost probate, fiind de fapt elemente ce nu au fost contestate de către Bancă.

Chiar în raportul BNR citat, autoritatea de supraveghere defineşte supraaprecierea CHF ca fiind lipsită de fundament economic.

Prin urmare, majorarea excesivă a valorii francului elveţian faţă de moneda naţională constituie un veritabil risc supraadăugat, ce nu ar fi putut fi prevăzută de consumatori la data contractării creditului.

Nu se poate discuta de o asumare a riscului valutar de către debitor în lipsa dovedirii prevederii acestui risc sau a unei informări din partea Băncii în acest sens.

Decizia recurată induce ideea că nu numai debitorul a prevăzut/putea să prevadă fluctuaţia valutară, ci chiar şi-a asumat acest risc prin semnarea contractului, însă, în opinia recurenţilor, niciuna din părţi nu a putut prevedea cu exactitate evoluţia aprecierii, căci altfel, acordul de a contracta nu s-ar mai fi întrunit.

Prin urmare, clauza de restituire a creditului în moneda în care a fost contractat, ce este o transpunere a principiului nominalismului monetar, nu constituie o clauză de asumare a schimbării circumstanţelor şi nici o piedică în aplicarea acestei teorii.

De asemenea, nici considerentul privind încheierea contractului de credit pe o durată îndelungată nu este de natură a înlătura impreviziunea şi efectele sale. Or, în măsura în care riscul supraadăugat a intervenit in primii 5 ani ai creditului (dublarea cursului de schimb), consideră că este superfluă raportarea la durata contractului de credit.

Recurenţii susţin că hotărârea recurată nesocoteşte dreptul European şi jurisprudenţa obligatorie CJ.U.E. ce statuează în sensul că în lipsa unei informări prealabile realizate de creditoare, nu se poate discuta despre prevedere.

În lumina recentei decizii a CJUE pronunţată în Cauza Andriciuc, rezultă că riscul inerent trebuia evaluat de către profesionist şi nu de consumator, profesionistul având obligaţia de a pune la dispoziţie acest rezultat consumatorului, în scopul informării acestuia.

Recurenţii susţin că, în speţă, din probatoriul administrat rezultă că intimata nu a furnizat nicio informaţie pertinentă consumatorului, ci dimpotrivă, în mod neîntemeiat, instanţa de fond s-a raportat doar la obligaţia de informare a profesionistului asupra conţinutului contractului de credit, costurile şi documentaţia necesară.

Contractul trebuia de asemenea să evidenţieze relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte.

Recurenţii susţin că revine instanţei naţionale obligaţia sa verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Prin urmare, raportat la elementele obiective ale impreviziunii, recurenţii concluzionează în sensul că nu există previziune fără informare. Practic, în măsura în care Banca nu şi-a respectat obligaţia de informare (fiind în culpă), aceasta nu poate pretinde de la consumator ca acesta să fi prevăzut elementele asupra cărora nu 1-a informat.

Aşa cum se poate observa din conţinutul contractului, nu există nicio clauză care să fie exprimată de aşa natură încât să dea consumatorului posibilitatea "să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare".

De asemenea, C.J.U.E. prevede obligaţia de informare a Băncii, inclusiv în privinţa riscului valutar şi în cauza Lupean (C-l 19/17).

Recurenţii consideră că, caracterul excesiv de oneros al obligaţiei nu trebuie raportat la patrimoniul debitorului, iar teoria impreviziunii şi condiţiile sale - dezechilibrul contractual şi caracterul excesiv de oneros al obligaţiei de plată a debitoarei - nu poate fi privită şi analizată decât prin raportare la obligaţiile contractuale şi nu la alte elemente exterioare acestuia, precum nivelul veniturilor debitoarei.

Existenţa impreviziunii grefate pe C. civ. de la 1864 nu presupune, drept condiţie, lipsa mijloacelor de plata ale debitorului, situaţia patrimonială a debitorului fiind, ca regulă, lipsită de interes pentru instanţă. Raţiunea teoriei impreviziunii priveşte protecţia contractuală, şi nicidecum protecţia socială, iar instituţia impreviziunii, configurată şi reglementată de normele de drept substanţial, constituie un mijloc de protecţie a debitorului contractant, şi nu, neapărat, a debitorului insolvent.

Dat fiind că, din considerentele hotărârii se desprinde şi ideea că alegerea monedei CHF a creditului a fost rezultatul autonomiei de voinţă a împrumutatului, recurenţii solicită instanţei să observe că această voinţă nu a fost exclusiv a debitorului, ci voinţa sa a fost "dirijată" în această direcţie de către creditoare, prin promovarea avantajelor acestui produs financiar, pe de o parte şi neoferirea unei informări asupra potenţialelor riscuri ale acestuia, pe de altă parte.

Instanţa pierde din vedere caracterul acestui contract, respectiv un contract de adeziune, ce nu a fost precedat de o negociere reală.

În măsura în care debitorii afirmă că nu au cunoscut evoluţia cursului valutar leu-CHF şi nici nu ar fi putut să o cunoască, această susţinere intră sub incidenţa prezumţiei de bună-credinţă, iar dovedirea contrariului revine în sarcina intimatei -creditoare (actor incumbit probatio).

Mai mult, dat fiind că recurenţii ar trebui să dovedească un fapt negativ, şi anume că nu au cunoscut/nu puteau cunoaşte evoluţia cursului valutar, aceştia se află în faţa unei probatio diabolica, întrucât li se cere să facă proba unui fapt negativ, ce nu poate fi realizată decât prin probarea unui fapt pozitiv contrar (nedovedit de creditoare), fiind în situaţia ingrată de a fi nevoit şi să probeze susţinerile reclamantei, în contra principiilor ce guvernează procedură civilă.

Solicită instanţei să constate că din probatoriul administrat nu reiese niciun element care ar putea să conducă la concluzia ca debitorul ar fi cunoscut/putut cunoaşte evoluţia monedei CHF, nefiind produse probe de natură a conduce la concluzia cunoaşterii şi asumării acestui risc de către debitori, iar în lipsa unor probe în acest sens, fiind nevoită să recurgă la testul consumatorului mediu, prudent, rezonabil şi diligent, să facă şi aplicarea principiului in dubio pro consumer.

În concluzie, recurenţii consideră că supra-aprecierea CHF faţă de leu nu era un eveniment previzibil şi este de fapt un risc supra-adăugat care atrage aplicarea teoriei impreviziunii, ce excede riscului inerent al contractului de credit.

Din analiza Deciziei CCR 62/2017, arată recurenţii, contrar celor reţinute de instanţa de apel, se desprinde ideea că riscul valutar reprezintă un element generator de impreviziune (un risc supraadăugat), făcând referire la necesitatea verificării de către instanţă a condiţiilor de incidenţă a impreviziunii pentru a se face distincţie între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă-element subiectiv.

Pentru aceste motive, recurenţii apreciază că se află într-o situaţie absurdă, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017 instanţa de contencios constituţional a acordat instanţelor judecătoreşti o putere deplină de interpretare asupra îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, însă instanţele judecătoreşti îşi limitează această putere excluzând de plano din sfera acestor condiţii un eveniment obiectiv şi imprevizibil - creşterea cursului valutar, pe motiv că reţinerea acestuia ar atrage la o aplicare ope legis a Legii nr. 77/2016, ignorând astfel restul condiţiilor impreviziunii.

În continuare, recurenţii invocă încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin hotărârea recurată (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzelor ce privesc comisionului de acordare şi de administrare lunară a creditului, respectiv a Legii nr. 193/2000 republicată, precum şi a jurisprudenţei unionale pentru interpretarea Directivei CEE 93/13.

Referitor la clauza 5.1. lit. b), recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13.

Arată că, în esenţă, instanţa de apel, cu majoritate, a reţinut că, profesionistul întreprinde activităţi concrete în etapa pre-contractuală pentru acordarea creditului, contraprestaţia pentru perceperea comisionului de acordare reiese din însăşi denumirea comisionului iar clauza este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil ce nu necesită cunoştinţe tehnice sau de specialitate.

Susţin că interpretarea instanţei de apel este incorectă şi în dezacord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile nr. 578/14.02.2013 şi nr. 2797/2014).

Astfel, în lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, împrumutaţii nu au avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care creditoarea a condiţionat acordarea creditului de acest comision.

Astfel, clauza formulată dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activităţile şi operaţiunile de acordare care să justifice perceperea unui asemenea comision.

Clauza privind comisionul de acordare nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, respectiv condiţionează acordarea creditului de plata acestuia. Prin includerea acestui comision s-a urmărit în realitate obţinerea de avantaje disproporţionate faţă de prestaţiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menţionat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul reclamanţilor.

Ce este cel mai important însă, este faptul că, comisionul de acordare se plăteşte o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiţionează acordarea creditului de această plată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întruneşte condiţiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel care impune aceste verificări, la fel cum în cazul oricărui comerciant, acesta suportă cheltuielile operaţionale legate de activitatea sa economică, costuri care se regăsesc în preţul final al produsului, în acest caz dobânda.

Prestaţiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voinţă, consimţământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Împrumutaţii au achitat de altfel din surse proprii taxele notariale, înscriere în AEGRM, întabularea dreptului de ipotecă al Băncii, etc.

De asemenea, aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de aceste activităţi ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la aceasta şi nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate (aspect ce rezultă din clauza contractuală).

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, câtă vreme funcţia şi destinaţia comisionului de acordare nu au fost evidenţiate în contract, iar acordarea creditului a fost condiţionată de plata acestui comision, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În materia protecţiei consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Având în vedere cele menţionate mai sus, solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la comisionul de administrare - clauza 5.1. lit. c), recurenţii susţin că hotărârea a fost emisă cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a interpretării Directivei 93/13.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, contraprestaţia pentru perceperea comisionului de administrare reiese din însăşi denumirea comisionului, că profesionistul desfăşoară activităţi care presupun costuri, că, prin O.U.G. nr. 50/2010, "s-a legalizat" comisionul de administrare lunar precum şi că acesta nu produce un dezechilibru deoarece are o valoarea neînsemnată.

Recurenţii apreciază că această concluzie este netemeinică şi nelegală.

În primul rând, aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de activităţile prestate de angajaţi ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la acesta şi nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate. Modalitate de calcul nu rezultă nici din clauză dar nici din oferta primită, aceasta putând fi stabilită doar în baza unui calcul matematic efectuat în baza graficului de rambursare emis ulterior semnării contractului de credit.

Pentru a se pronunţa asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale, analiza instanţei nu trebuie să se raporteze la ceea ce crede că face creditoarea cu sumele reprezentând comision de administrare, ci la ceea ce scrie în contract.

De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul de administrare este perceput astfel încât consumatorul nu poate înţelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă independent de garanţiile pe care Clientul le oferă în executarea obligaţiilor şi de conduita avută în raporturile cu Banca.

În cazul comisionului de administrare, nu se justifică în contract care este raţiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar a cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestaţia care justifica majorarea ratei cu 1/4 din valoarea acesteia.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, în forma în vigoare la data încheierii convenţiei.

Contractul de credit are o natură juridică complexă cu un obiect principal - restituirea sumei împrumutate cu dobândă, şi cu unul secundar-plata taxelor/comisioanelor pentru efectuarea diferitelor prestaţii.

Consumatorului i s-a comunicat că are obligaţia de a plăti aceste comisioane, fără însă să i se şi explice pentru ce sunt acestea datorate. Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze nu poate fi limitat doar la o analiză gramaticală a textului sau la simplitatea unei formule de calcul ci trebuie analizat şi din perspectiva posibilităţii consumatorului de a aprecia asupra întinderii obligaţiei sale.

Din analiza textului clauzei, comisionul este perceput de către consumator, ca având o valoare nesemnificativă datorită modalităţii de exprimare procentuală a comisionului "0,15%".

Această prezentare este de natură să inducă în eroare consumatorul cu privire la incidenţa economică pe care această clauză o generează, care este majoră, deoarece consumatorul ajunge să datoreze până la finalul contractului, cu titlu de comision de administrare până la o treime din valoarea iniţială a creditului; obligarea consumatorului la plata acestui comision, ce trebuie achitat cu prioritate faţă de alte creanţe ce rezultă din contractul de credit, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contraprestaţia lipseşte cu desăvârşire în cazul acestor comisioane, iar prevederile contractuale ce nu dau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit, sunt abuzive.

Prin urmare, susţin recurenţii, suportarea de către consumator a unor costuri aferente anterior acordării creditului pentru prestaţii necuantificate/nedeterminabile, al căror scop nu a fost identificat în Contractul de credit, în mod clar şi inteligibil, costuri cărora nu le corespunde nicio contraprestaţie din partea creditoarei creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, exigenţele bunei-credinţe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestei clauze şi restituirea sumelor în temeiul acestei clauze.

Şi în cazul acestui comision, recurenţii susţin că interpretarea instanţei de apel este incorectă şi în dezacord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile nr. 578/14.02.2013 şi nr. 2797/2014).

În lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, împrumutaţii nu au avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care Banca a perceput acest comision.

Recurenţii-reclamanţi susţin, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că inserarea clauzelor de la art. 8.14 şi art. 8.15 teza a II-a are un caracter ilicit si produce un dezechilibru major între drepturile si obligaţiile părţilor.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, contractul nu este negociat, are un caracter de adeziune iar consumatorul a fost iniţial obligat să se supună unor condiţii contractuale ale căror consecinţe nu le putea evalua rezonabil la momentul semnării contractului şi asupra cărora nu a fost informat.

În ceea ce priveşte "clauza de renunţare la beneficiul termenului", apreciază că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, această clauză acordând un drept discreţionar, anticipat, de a purcede la executarea integrală a tuturor sumelor datorate înainte de termen şi implicit a garanţiilor aferente, înainte ca evenimentul de natură să atragă o asemenea sancţiune să se fi întâmplat.

Practic, consumatorul este lipsit de orice perioadă de remediere anterior intervenirii unui posibil caz de culpă, acesta neavând un mijloc contractual de remediu şi nici de apărare, în contextul în care creditoarea are dreptul absolut de a decide cu privire la modalitatea de executare a contractului. Reclamanţii, fiind într-o poziţie vulnerabilă au aderat la acest contract fără a putea prevedea ce dezechilibru va putea crea inserarea unei asemenea clauze în contract.

De asemenea, recurenţii învederează faptul că Înalta Curte a hotărât că este abuzivă clauza referitoare la "scadenţa anticipată" prevăzută în condiţiile generale din contractul de credit, prin care s-a stipulat că în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăţi financiare/de credit, precum şi în cazul unor situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca reclamanţii să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate prin contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că pentru a nu fi abuzive, prevederile unei astfel de clauze ar trebui să descrie un motiv întemeiat, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri. (Decizia nr. 2665 din 24 septembrie 2014 pronunţată în recurs de secţia a II-a Civilă a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.)

Astfel, recurenţii susţin că din conţinutul clauzelor 8.14 şi 8.15 teza a II-a rezultă că orice motiv (şi nu doar un motiv întemeiat) poate atrage declararea scadenţei anticipate a întregului sold al creditului, ceea ce face ca aceste clauze să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, însă toate aceste argumente au fost nelegal înlăturate de către instanţa de apel, cu încălcarea Legii 193/2000, îndeosebi a art. 4.

Pentru toate aceste motive, recurenţii-reclamanţi solicită casarea în parte a hotărârii atacate, inclusiv în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată astfel cum acestea au fost stabilite de către instanţa de apel, cu exonerarea reclamanţilor de la plata acestora, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin înscrisul depus la 05.06.2019, recurenţii-reclamanţi au menţionat că nu sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte C. prin mandatar C. S.A. şi C. S.A., la 31 mai 2019 .

Intimatele-pârâte C. prin mandatar C. S.A. şi C. S.A. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi au solicitat pe fond, respingerea căii de atac ca nefondată, precum şi obligarea recurenţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate în vederea soluţionării prezentului dosar.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, deşi recurenţii au precizat că formulează recurs cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.1 din condiţiile generale ale contractului de credit, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăseşte nicio critică de nelegalitate din această perspectivă.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat adaptarea pentru viitor a contractului începând cu data introducerii cererii şi până la scadenţa finală a contractului, respectiv conversia în RON a creditului şi a tuturor accesoriilor sale la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,7 RON începând cu data introducerii cererii şi până la scadenţa finală a creditului.

În motivare, au susţinut, aspect reluat şi prin memoriul de recurs, că reclamanţii şi-au asumat restituirea creditului în CHF (expresie a principiului nominalismului monetar, părţile nederogând de la acesta), clauză care îi obligă să achiziţioneze la orice preţ moneda CHF pentru îndeplinirea obligaţiei, însă, această clauză nu echivalează cu o clauză de asumare a riscului valutar, implicit a oricărei variaţii pe care ar avea-o cursul de schimb valutar, prin urmare principiul nominalismului monetar nu exclude incidenţa impreviziunii.

Reţine instanţa supremă că, în cauză, nu s-a solicitat şi constatarea caracterului abuziv al clauzei care instituie restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), aspect care determină caracterul străin de motivarea instanţei de apel al criticilor recurenţilor-reclamanţi privind caracterul nenegociat şi caracterul clar şi inteligibil al aceleiaşi clauze.

Criticile privind încălcarea sau aplicarea greşită a art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE nr. 93/13 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE nu pot fi primite.

Contractul de credit în discuţie a fost încheiat la 13.02.2008, fiind supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aşa cum recunosc şi recurenţii, clauza care instituie restituirea împrumutului în moneda creditului reprezintă o reluare în contract a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, această clauză reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine, aspect necontestat, că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor contractuale la un anumit nivel, şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege (...)". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva E., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi privind încălcarea Directivei nr. 93/13/CEE şi a Legii nr. 193/2000 (actul de transpunere) nu pot fi primite, pentru că această clauză, denumită de recurenţi "de risc valutar" nu intră în domeniul de aplicare al celor două acte normative, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare de verificare a condiţiilor de transparenţă, impuse de principiul "in dubio pro consumer" şi de informare.

În al doilea rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părţi nu a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi că, dimpotrivă, creşterea cursului de schimb Leu/CHF este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamanţii-consumatori.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Astfel, reproducerea paragrafelor din Deciziile Curţii Constituţionale nr. 62 din 7 februarie 2017 şi nr. 623 din 25 octombrie 2016 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit aceste dezlegări ale instanţei de contencios constituţional.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Criticile recurenţii-reclamanţi privind încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864 sunt nefondate.

Întrucât clauza care prevede restituirea creditului în moneda în care a fost acordat reflectă o normă cu caracter supletiv de la care părţile nu au derogat, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu, aşa cum se urmăreşte, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenţii-reclamanţi, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia".

În ce priveşte criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864, instanţa supremă reţine că, prin invocarea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, aspect constatat şi de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi nu au susţinut nulitatea clauzei prin care s-a stabilit moneda de rambursare a creditului, arătând că datorează băncii CHF în temeiul principiului nominalismului consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare şi de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În acest context, reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare şi a comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Or, în mod corect a statuat instanţa de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul naţional în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale vizate le permit recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reţinut că aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare şi al comisionului de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45). Mai mult, instanţa de apel a verificat şi dacă reclamanţii au fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestaţiile Băncii aferente atât comisionului de acordare, cât şi comisionului de administrare.

Aşa cum a statuat CJUE în jurisprudenţa sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, şi această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

Criticile recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia instanţei de apel asupra clauzelor prevăzute la art. 8.14 şi 8.15 teza a II-a din contractul de credit nu pot fi primite spre analiză în această etapă procesuală întrucât vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei.

Astfel, recurenţii nu aduc, în concret, critici asupra raţionamentului instanţei de apel, care a reţinut că posibilitatea declarării anticipate a creditului de către bancă este determinată de chiar culpa contractuală a intimaţilor.

Afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, reţine că invocarea caracterului ilicit al inserării clauzelor 8.14 şi 8.15 teza a II-a a fost făcută omisso medio, pentru prima dată în recurs. În plus, recurenţii-reclamanţi au formulat această critică în mod formal, întrucât nu au dezvoltat argumente în susţinerea sa.

Instanţa supremă reţine că jurisprudenţa instanţelor din România nu reprezintă izvor de drept. Pe de altă parte, observă că referirile jurisprudenţiale la care s-au raportat recurenţii au avut drept premisă o situaţie diferită decât cea prevăzută de clauzele supuse controlului în prezentul dosar, respectiv cea în care s-a stipulat că scadenţa anticipată se va putea declara de către bancă în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăţi financiare/de credit, precum şi în cazul unor situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină imposibil ca reclamanţii să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate prin contract.

Or, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile reclamanţilor, a căror neîndeplinire atrage incidenţa acestor clauze contractuale, sunt clar enumerate în cuprinsul contractului, fiind astfel determinate şi putând fi supuse controlului instanţei de judecată (spre exemplu, plata ratelor).

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează declararea scadenţei anticipate a creditului, sunt neîntemeiate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Constată că intimata C. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, constând în onorariu avocat, în cuantum de 5629,77 Ron. Dovada existenţei acestor cheltuieli a fost efectuată, în condiţiile art. 452 C. proc. civ., cu factura fiscală şi extrasul de cont depuse la dosar recurs.

Reţine, de asemenea, că potrivit art. 451 alin. (2) teza I, instanţa poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În acest context, reţine că valoarea cauzei nu este extrem de ridicată iar complexitatea dosarului a fost, de asemenea, de nivel mediu. Astfel, litigiile din domeniul dreptului consumatorului, relative la contractele de credit au fost frecvente pe rolul instanţelor judecătoreşti, cristalizându-se, treptat, nu numai o jurisprudenţă a instanţelor, ci şi o "standardizare" a apărărilor pe care avocaţii, ce au în portofoliul de clienţi bănci, le formulează prin diversele acte procesuale întocmite în astfel de litigii.

Cât priveşte activitatea desfăşurată de avocat, reţine, fără a relua cele statuate în precedentul paragraf, că aceasta a constat în formularea şi depunerea unei întâmpinări şi în susţinerea de concluzii orale la termenul de judecată acordat, în şedinţă publică, în prezenta etapă procesuală.

Fără a nega calitatea şi valoarea muncii avocatului intimatei, ce trebuie remunerate în mod corespunzător de către clientul care tinde să îşi asigure standarde cât mai ridicate în susţinerea cauzei sale, apreciem că această remuneraţie nu poate fi pusă, în totalitate, în sarcina părţii adverse.

Aşa fiind, în considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa constată că se impune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, la 2.000 de RON.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii, părţile care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimata C. S.A., în cuantumul indicat în precedentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, diminuate conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.