Subsidiary character of unjust enrichment claim barred by existence of prior contractual action

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 23 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa la plata sumei de 953.108 RON, cu titlu de prestări servicii de turism, realizate în scopul organizării unor evenimente culturale pe parcursul anului 2012, precum şi a dobânzii legale aferente, de la data prestării serviciilor în beneficiul pârâţilor şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1210 din 18 septembrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 103/2019 din 4 martie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârilor ambelor instanţe şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a subliniat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că instanţele devolutive au încălcat principiul reglementat de art. 22 C. proc. civ.

În concret, aceeaşi parte a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză prin raportare la probele şi informaţiile pe care le deţinea la momentul începerii procesului.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că nu a cunoscut şi nici nu putea anticipa, la momentul introducerii acţiunii, că între Consiliul Judeţean Constanţa şi B. nu a fost încheiat un protocol, ca act juridic bilateral.

În continuare, a învederat că, în momentul în care a lămurit raporturile juridice deduse judecăţii în urma evaluării probelor administrate în cauză, prima instanţă era obligată să pună în discuţia părţilor, din oficiu, incidenţa normelor care reglementează gestiunea de afaceri.

În acest context, titulara recursului a subliniat că, în măsura în care instanţa ar fi pus în discuţia părţilor eventuala recalificare juridică a acţiunii, ar fi putut preciza care este temeiul juridic al acţiunii.

Aceeaşi parte a învederat că a precizat în cadrul dezbaterilor şi a concluziilor scrise că îşi întemeiază acţiunea şi pe gestiunea de afaceri.

În pofida acestei precizări, prima instanţă a ignorat extinderea temeiului juridic şi cu privire la gestiunea de afaceri, soluţionând cauza numai prin raportare la îmbogăţirea fără justă cauză. Or, procedând în acest mod, instanţa ar fi încălcat principiul reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Autoarea recursului a învederat că nici instanţa de apel nu s-a raportat la gestiunea de afaceri, în pofida precizărilor sale şi a efectului devolutiv al apelului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţele devolutive au interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ.

În concret, autoarea recursului a învederat că aceste instanţe nu au avut în vedere anumite împrejurări de fapt relevante în cauză, pe care le-a evocat.

De asemenea, a arătat că reprezentanţii Consiliului Judeţean au cunoscut existenţa serviciilor contractate prin intermediul B., iar reprezentanţii recurentei-reclamante au cunoscut că beneficiarul final al serviciilor este Consiliul Judeţean.

Titulara recursului a mai susţinut că sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză atunci când majorarea patrimoniului unei persoane se produce ca urmare a operaţiunilor juridice încheiate de un terţ intermediar. Or, situaţia de fapt din prezenta cauză se încadrează în această ipoteză.

Aceeaşi parte a învederat că acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză reprezintă ultimul remediu judiciar prin care ar putea obţine de la beneficiarul final plata contravalorii serviciilor prestate, neavând la dispoziţie un alt remediu.

Împrejurarea că s-a îndreptat mai întâi împotriva B., în privinţa căreia executarea silită a încetat pentru lipsa de bunuri, nu afectează caracterul subsidiar al acţiunii îndreptate împotriva beneficiarului final.

În final, recurenta-reclamantă a conchis că art. 1348 C. civ. trebuie interpretat în sensul că vizează numai ipoteza în care cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune împotriva celui îmbogăţit, nu şi împotriva unei terţe persoane.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 24 septembrie 2019 .

Intimatele-pârâte Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa au depus întâmpinare la 3 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca "inadmisibil" pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 9 octombrie 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Părţile nu au menţionat dacă sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., pe care Înalta Curte urmează a le cerceta din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.:

"(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Invocând aceste dispoziţii, recurenta-reclamantă, a susţinut lipsa de rol activ a judecătorului din perspectiva calificării cererii de chemare în judecată, susţinând că instanţele de fond au constatat că serviciile reclamantei au fost contractate de terţul B. în beneficiul intimaţilor-pârâţi, fără ca între terţ şi beneficiarul final să existe un raport obligaţional, însă nu au pus în discuţie incidenţa instituţiei gestiunii de afaceri, pentru ca reclamanta să îşi precizeze temeiul juridic al acţiunii.

Instanţa supremă reţine că, prin cererea introductivă de instanţă, în temeiul art. 1345 C. civ., reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 953.108 Ron, cu titlu de prestări servicii de turism realizate în scopul organizării unor evenimente culturale pe parcursul anului 2012.

Cererea a fost argumentată în sensul în care sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului pârâţilor, micşorarea patrimoniului reclamantei, existenţa unei legături de cauzalitate între sporirea patrimoniului pârâţilor şi micşorarea patrimoniului reclamantei, absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel căruia i s-a micşorat patrimoniul.

Prin sentinţa nr. 1210/18.09.2018, respingând, ca nefondată, cerere de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că actio de in rem verso nu poate fi utilizată, întrucât reclamantul urmăreşte în realitate obţinerea unei reparaţii pe care a obţinut-o pe calea unei acţiuni în condiţiile dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 1014 C. proc. civ. şi, pe de altă parte, că reclamantul nu a probat legătura dintre mărirea patrimoniului pârâţilor şi micşorarea patrimoniului reclamantei, precum şi că patrimoniul pârâţilor s-ar fi mărit nejustificat.

Prin memoriul de apel formulat împotriva acestei sentinţe, reclamanta a arătat că situaţia de fapt care a rezultat pe parcursul cercetării judecătoreşti poate fi asimilată unei gestiuni de afaceri, în sensul art. 1330 C. civ.. Apelanta-reclamantă nu a formulat critici prin care să pună în discuţie modalitatea în care prima instanţă a calificat cererea de chemare în judecată sau şi-a exercitat rolul activ. Pe cale de consecinţă, în faza procesuală a recursului aceasta nu mai poate învesti legal instanţa cu critici privitoare la modul în care prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., întrucât acestea apar a fi formulate omisso medio.

În plus, instanţa supremă reţine că, în primă instanţă, contrar celor învederate prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa gestiunii de afaceri abia prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei la 13.09.2018, după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 394 C. proc. civ., în mod corect tribunalul nu a ţinut cont de noile împrejurări de drept invocate în cadrul acestui înscris.

În ceea ce priveşte instanţa de apel, Înalta Curte reţine că a dat eficienţă dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Din perspectiva criticilor de recurs analizate, instanţei de apel nu i se poate imputa că nu ar fi pus în discuţie temeiul juridic al cererii, având în vedere că nu a fost învestită prin cererea motivată de apel cu critici privitoare la calificarea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la criticile privind invocarea dispoziţiilor art. 1330 C. civ. şi prin cererea de apel, instanţa supremă reţine că, în mod judicios, în contextul în care incidenţa instituţiei gestiunii de afaceri nu a făcut obiectul judecăţii la prima instanţă, s-a reţinut de către instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1345-1348 C. civ. asupra situaţiei de fapt reţinută de instanţele devolutive.

Cu referire la argumentele recurentei invocate în susţinerea acestui motiv de recurs, prin care susţine că nu au fost valorificate elemente de probatoriu privind legalitatea organizării evenimentelor, titularul mărcii asupra celor trei festivaluri, aprecierea probei cu interogatoriul pârâţilor, inexistenţa contractului între recurentă şi beneficiarul final, existenţa unor beneficii patrimoniale în favoarea intimaţilor-pârâţi, interpretarea voinţei părţilor la momentul contractării serviciilor, instanţa supremă reţine că acestea nu evidenţiază nici o critică de nelegalitate a deciziei atacate, ci vizează temeinicia hotărârii, din perspectiva stabilirii situaţiei de fapt de către instanţa de apel.

Astfel, departe de a dezvolta critici de nelegalitate, recurenta urmăreşte valorificarea probatoriului în scopul efectuării unei devoluţiuni totale a cauzei în recurs, deşi legea recunoaşte doar două instanţe jurisdicţionale şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Totodată, instanţa supremă reţine că în sistemul de drept românesc referirile doctrinare nu reprezintă un izvor de drept, astfel că susţinerile recurentei nu pot argumenta o critică de nelegalitate a deciziei atacate.

În ce priveşte susţinerile recurentei privind interpretarea dispoziţiilor art. 1348 C. civ., acestea sunt nefondate.

Pentru intentarea acţiunii în restituire pentru îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să nu existe niciun alt mijloc juridic prin care cel căruia i s-a micşorat patrimoniul să poată obţine ceea ce rezultă din raportul de îmbogăţire. Acţiunea de in rem verso, potrivit art. 1348 C. civ., are caracter subsidiar faţă de orice altă acţiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se constată existenţa vreunei alte acţiuni în realizare de drepturi.

Recurenta-reclamantă a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că, pentru aceeaşi sumă, a promovat o acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală, împotriva B., în acest sens fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 2180/08.10.2015 de către Tribunalul Constanţa, prin care B. a fost obligată la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 953.108 RON cu titlu de preţ servicii turism, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data achitării integrale a creanţei principale.

Argumentele recurentei-reclamante privind ineficacitatea executării silite, urmare a lipsei de bunuri în patrimoniul debitoarei, nu pot fi primite, întrucât recuperarea efectivă a creanţei nu este o condiţie prevăzută de art. 1348 C. civ.

Totodată, caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză se analizează în mod obiectiv, în raport de existenţa unei alte acţiuni în realizare, astfel că, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, chiar dacă aceasta este prescrisă sau paralizată de o altă excepţie sau apărare de fond, mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză devine inadmisibil.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.