Admissibility of legal compensation against a debtor in insolvency and implicit waiver through filing a civil claim

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 mai 2018 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub număr de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. - Sucursala Ulmi şi Asocierea B.-C. - D. - E. S.R.L., prin B. S.R.L. - Sucursala Ulmi, a solicitat instanţei obligarea pârâtelor la achitarea debitului restant în sumă totală de 916.458,70 RON, în contul unic de insolvenţă al A. S.R.L., creanţă compusă din: 459.050,03 RON, reprezentând debit principal, şi din suma de 457.408,67 RON, reprezentând penalităţi de 0,1 % pe zi de întârziere, calculate în temeiul art. 6.2 din Contractul de prestări servicii încheiat la data de 22.12.2014.

Prin sentinţa nr. 347 din 29 martie 2019 Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin F. SPRL filiala Bucureşti, reprezentat prin practician în insolvenţă G., administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâţii B., şi Asocierea B.-C.- D. - E. S.R.L., prin B. S.R.L. - Sucursala Ulmi.

A respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Asocierii B. - C. - D. S.R.L. - E. S.R.L., invocată de pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 27.613,30 RON la care se adaugă TVA reprezentând contravaloare lucrări efectuate de către reclamantă pentru care s-a emis factura nr. x/14.08.2015 şi penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,1 pe zi de la data scadentă a facturii, x/2015, şi până la data de 04.05.2018, a sumei de 32.000 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloare lucrări efectuate de reclamantă pentru care s-a întocmit situaţia de lucrări suplimentare în luna iunie 2015, cu penalităţi de 0.1 RON pe zi de întârziere de la data scadenţei, 15.07.2015 şi până la data de 04.05.2018, a sumei de 28.185,66 RON, reprezentând contravaloare situaţie de lucrări suplimentare (Podul km 6 190) din luna iulie 2015 la care se adaugă TVA şi penalităţi de 0,1 pe zi de întârziere, începând de la data scadenţei, 15. 08.2015 şi până la data de 04.05.2018.

A respins cererea pârâtei B. S.R.L., de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 542 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva sentinţei nr. 347 din 29 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată prin F. SPRL filiala Bucureşti, reprezentat prin practician în insolvenţă G., administrator judiciar şi Asocierea B. - Aleandrispa - D. - E. S.R.L., prin B. S.R.L. - Sucursala Ulmi.

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost obligată pârâta, după compensarea legală a creanţelor reciproce, numai la plata sumei de 1.032,21 RON, reprezentând parte din contravaloarea lucrărilor suplimentare nefacturate, efectuate în luna iulie 2015.

S-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată. S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 2697 RON.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost îndreptată din oficiu eroarea materială strecurată în minuta, considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în sensul că valoarea părţii din contravaloarea lucrărilor suplimentare nefacturate efectuate în luna iulie 2015, la plata cărora a fost obligată pârâta este de 9741,89 RON, iar nu 1032,21 RON, cum din eroare a fost menţionat.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. prin F. SPRL filiala Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 75, art. 90, art. 114 din Legea nr. 85/2014, art. 1617 C. civ.

În opinia recurentei, câtă vreme a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de debitor, creanţele creditorilor nu mai pot fi realizate împotriva acestuia decât în cadrul procedurii de insolvenţă.

Contrar celor susţinute de instanţa de apel, compensaţia legală este o cale de realizare a creanţei creditorului faţă de debitor pentru că pe această cale, creanţa respectivă se achită/se stinge, iar, în raport de dispoziţiile art. 75 şi art. 114 coroborate cu art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, compensaţia legală nu poate opera în afara procedurii insolvenţei.

În plus, potrivit art. 1.617 alin. (3) C. civ., oricare dintre părţi poate renunţa în mod tacit sau expres la compensaţie, iar câtă vreme recurenta a înţeles să formuleze prezenta acţiune în pretenţii, este evident că aceasta a renunţat la compensaţia legală.

Astfel, renunţarea la compensaţie poate fi expresă sau tacită, iar instanţa trebuie să dea eficienţă acestei instituţii, care nu poate fi ignorată.

Prin urmare, apreciază recurenta, în condiţiile în care nu operează compensaţia legală, toate celelalte considerente reţinute de instanţa de apel nu pot fi primite, întrucât toate au la bază ideea de compensaţie legală.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Intimata-pârâtă S.C. B. a depus concluzii scrise, considerând că recursul este admisibil, având în vedere că aspectele invocate de recurentă pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin F. SPRL împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a Civil, stabilindu-se termen la 10 martie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 90 alin. (1) coroborate cu art. 75 şi art. 114 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei, deoarece compensarea legală a creanţelor nu poate interveni decât în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei, deci între creanţe înscrise la masa credală a acesteia.

Critica este nefondată.

Art. 90 din Legea nr. 85/2014 prevede că:

"deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei."

Prin urmare, pentru a opera compensarea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este necesar ca atât societatea debitoare aflată în procedură cât şi creditorul să deţină unul împotriva celuilalt a câte unei creanţe certe, lichide şi exigibile la data pronunţării sentinţei de deschidere a procedurii.

Dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 care prevăd suspendarea legală a tuturor acţiunilor formulate împotriva debitorului intrat în insolvenţă, nu interzic oricărui creditor să invoce compensaţia legală în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile legale.

Art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se referă la calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură, iar această calitate de titular al unui drept de creanţă trebuie să se verifice la momentul deschiderii procedurii în persoana fiecărui creditor, neavând relevanţă pentru aplicarea art. 90 alin. (1) împrejurarea dobândirii calităţii de creditor ulterior intrării în procedură.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a aplicat corect aceste dispoziţii legale, având în vedere că declanşarea procedurii de insolvenţă nu înlătură dreptul pârâtei de a invoca compensaţia legală, ca o apărare de fond, în cadrul unui proces civil declanşat chiar de către debitoarea aflată în procedura specială, legiuitorul român nefăcând vreo distincţie sub aspectul cadrului procesual în care poate fi invocată compensarea, respectiv dacă poate fi invocată în faţa unei instanţe de drept comun sau, doar în cadrul procedurii insolvenţei, în faţa judecătorului sindic.

Obiectul compensaţiei a fost reprezentat de sumele de bani ce erau datorate de reclamanta S.C. A. S.R.L. anterior declanşării procesului şi intrării acesteia în procedura insolvenţei, creanţe care nu mai existau în patrimoniul debitoarei la data deschiderii procedurii, respectiv 31.01.2017. Astfel, creanţele reciproce ale reclamantei S.C. A. S.R.L. şi pârâtei S.C. B. s-au stins, ca efect al intervenirii compensaţiei legale, la data scadenţei creanţelor reciproce, respectiv în anul 2015, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel pe baza probatoriului administrat în cauză.

Mai mult decât atât, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, un creditor poate invoca compensaţia legală între creanţa sa şi creanţa pe care debitorul falit o are asupra creditorului, tocmai pentru faptul că aceasta operează cu privire la creanţe certe, lichide şi exigibile la data deschiderii procedurii.

Or, intenţia legiuitorului prin instituirea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 85/2014 nu a fost aceea de a prejudicia interesele creditorilor şi de a favoriza debitorul aflat în insolvenţă ci, aceea de a crea un cadru legal care să asigure valorificarea averii debitoarei în vederea acoperirii tuturor datoriilor faţă de creditori.

O hotărâre judecătorească care a constatat intervenită compensaţia legală nu ar avea vreun impact în ceea ce priveşte creditorii în insolvenţă, întrucât ceea ce ar confirma ar fi faptul că debitoarea falită (creditoare în acţiunea de drept comun) nu are un drept de creanţă contra pretinsului debitor, acesta fiind stins anterior insolvenţei.

Nu este fondată nici critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1617 alin. (3) din C. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1617 alin. (3) C. civ.:

"Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie".

Aşa cum s-a arătat, art. 90 din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanţelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situaţia în care creditorul şi debitorul au creanţe şi datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensaţia legală fiind un mod de stingere a obligaţiilor reciproce de plată poate fi invocată şi pe calea dreptului comun, cum a procedat în speţă, intimata-pârâtă S.C. B. prin intermediul întâmpinării formulate în faţa instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă susţine că a renunţat în mod expres la compensarea creanţelor reciproce prin simplul fapt al promovării cererii de chemare în judecată.

Contrar acestor susţineri, acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art. 1617 alin. (3) C. civ., cum în mod legal a statuat instanţa de apel, având în vedere atât faptul că, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior momentului la care a operat compensarea de drept a creanţelor reciproce, cât şi faptul că reclamanta nu a contestat creanţele certe, lichide şi exigibile pe care le avea pârâta faţă de reclamantă anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin F. SPRL împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN F. SPRL împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.