Abusive unilateral modification clause for variable interest rates in consumer credit lacking objective reference criteria

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 15.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care:

- să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.3, 3.5, 3.7 şi 4.1 din contractul de credit nr. x din 23.11.2007;

- să fie obligată banca să menţină elementele componente ale dobânzii stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe de la data încheierii contractului şi indicele de referinţă Libor actualizat periodic;

- să se dispună obligarea băncii la restituirea sumelor percepute abuziv în temeiul clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive;

- să se dispună obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute abuziv în temeiul clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive;

- să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - RON prin raportare la cursul de la momentul semnării contractului;

- să se dispună denominarea plăţilor în monedă naţională.

Prin sentinţa civilă nr. 628 din 6 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 2526 din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 628 din data de 06.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 3.3 teza a II-a din contract. În complet de divergenţă, cu majoritate, a păstrat soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei încasate cu titlu de dobândă excedentară şi a dobânzii legale aferente.

Cu opinia separată a doamnei judecător C., în sensul a se dispune restituirea către reclamantă a diferenţei de dobândă dintre cuantumul de 5,90% pe an, aplicat în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă, şi cuantumul de 4,90% pe an, stabilit iniţial prin contract, pentru perioada începând cu al doilea an de creditare până în luna septembrie 2010, precum şi plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit.

În complet iniţial de apel, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că soluţia prin care instanţa a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a referitoare la dobânda revizuibilă, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar motivarea instanţei de apel contravine condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Astfel, arată că instanţa a considerat a fi îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, deşi legea nu prevede nimic în sensul justificării oferite de instanţe, iar Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa CJUE prevede cu totul alte criterii, chiar contrare celor reţinute în decizia atacată.

Prin urmare, recurenta consideră că soluţia prin care instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă din contract, a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză a clauzelor prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza in care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speţă există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Recurenta susţine că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit şi anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că "din modul cum au fost formulate aceste clauze, ce dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral dobânda, se poate costata că nu se da ca reper vreun indicator concret la care părţile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii."

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în data de 23.11.2007 - data încheierii contractului de credit - nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau un alt criteriu, ci era suficient să se prezinte doar motivul care ar conduce la modificare dobânzii, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiei exprese din alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000:

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia", ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3. teza a II-a.

Prin urmare, recurenta apreciază că este greşită motivarea instanţei de apel (pagina 9 şi 10 din decizia recurată) în sensul că această clauză nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, "modificarea ratei anuale a dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar şi previzibil prevăzut în contract."

Apreciază că sintagma "evoluţia pieţei financiare" sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, în plus se situează şi la un nivel accesibil consumatorului mediu, fiind de notorietate pentru că în presă, periodic, erau publicate informaţii în legătură cu "creşterea" sau "scăderea" dobânzilor la bănci.

La data încheierii contractului, dobânda era calculată având în vedere mai mulţi indicatori financiari, iar pentru a cuprinde toţi aceşti indicatori într-o formulă care să fie înţeleasă şi de un consumator fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, banca a decis folosirea sintagmei "evoluţia pielei financiare" întrucât a apreciat că aceasta înglobează toţi aceşti indicatori şi semnifică un proces dinamic; sintagma este folosită doar în ceea ce priveşte dobânda curentă revizuibilă/variabilă.

Recurenta susţine că modificarea dobânzii nu a avut loc în afara prevederilor contractuale, ci strict în aplicarea clauzei care a fost cunoscută şi asumată de împrumutată, iar motivul întemeiat este clar prevăzut în cuprinsul art. 3 din contractul de credit.

Pe de altă parte, arată că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat şi nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă; această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca a implementat aceste prevederi prin actul adiţional la contractul de credit prin care a fost introdusă formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ: indicele LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii.

Mai arată că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe. Orice instituţie de credit, atunci când acorda un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanţare pe aceeaşi perioadă, de aceeaşi mărime şi cu o structură similară respectivului credit (depozite ale clienţilor pentru care banca plăteşte, la rândul sau, dobânda), prin urmare, pentru acordarea împrumutului, banca cumpără valută de pe piaţa externă. De aceea, apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin că dobânda se va modifica în funcţie de aceste viitoare evoluţii ale pieţei financiare.

Aşadar, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, recurenta consideră că această clauză de la art. 3 din contract nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv -trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică (Cauza C226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013).

După cum a statuat CJUE, "noţiunea «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă si, eventual, în ce măsură, contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare (Cauza C-415/11, Mohamed Aziz).

Totodată, recurenta susţine că împrumutata nu a fost obligată să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului (lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000), fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor. Prevederea contractuală privind dobânda variabilă şi motivul variaţiei au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic, fără utilizarea unor termeni ambivalenţi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credinţă din partea băncii.

Astfel, în ceea ce priveşte fluctuaţia dobânzii, recurenta consideră că se încadrează în excepţia stabilită la pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât prin contract s-a stabilit în mod clar şi inteligibil că se va percepe o dobândă fixă în primul an de creditare şi, începând cu al doilea an de creditare, o dobândă curentă revizuibilă şi în contract a fost prevăzut în mod expres şi într-un mod lesne de înţeles pentru orice consumator de nivel mediu modul în care se calculează rata dobânzii când aceasta va fi revizuibilă, fiind stabilit un criteriu foarte bine determinat: rata dobânzii în vigoare calculată conform formulei menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare -art. 3.3.

Recurenta mai arată şi faptul că dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului trebuie să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut în mod obiectiv de consumator şi să nu-i permită să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit. Or, atunci când se contractează un împrumut acordat pentru o perioada îndelungată de timp, orice consumator raţional se aşteaptă sau ar trebui să se aştepte la o eventuală creştere în timp a ratei dobânzii.

De asemenea, susţine că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu data de 01.06.2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor la 6M. Astfel, în iunie 2010, odată cu implementarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda în funcţie de un indice unic de referinţă (LIBOR) la valoarea indicelui de referinţă din anul 2010 şi a aplicat o marjă fixă, determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, învederează că se face o vădită confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie, nicio prevedere din legislaţia consumului, în vigoare la semnarea contractului, neinterzicând dobânda variabilă.

Astfel, prin O.U.G. nr. 174/2008, la O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului s-a introdus art. 93 care la lit. e), prevede că "fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract", prin urmare dobânda poate fi modificată unilateral de bancă, în condiţiile prevăzute de lege şi de contract. Inclusiv O.U.G. nr. 50/2010 prevede la art. 35 alin. (3) faptul că "pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului (dobânzii), creditorul este obligat să notifice pe consumator în scris".

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că obiect al controlului de legalitate nu îl poate forma nici clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobândă variabilă, nici clauza contractuală prin care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, ci doar cel mult criteriul folosit de către bancă în momentul majorării ratei dobânzii (mai precis, respectarea acestui criteriu).

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2526 din 5 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilindu-se termen la 10 martie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:

În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în actul juridic şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aprecierile recurentei că, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare au fost obligate să reflecte variaţia dobânzii în funcţie de un indice de referinţă, în cauză Libor, este nefondată având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori prin care se prevede în alin. (1) al Anexei la aceasta, obligaţia menţionării în contract a motivelor privind posibilitatea modificării unilaterale a contractului de către profesionist.

Trimiterile recurentei la faptul că revizuirea dobânzii în temeiul clauzei criticate a avut la bază elemente independente de voinţa acesteia, respectiv indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil, nu pot fi avute în vedere în raport cu obligaţia de transparenţă prevăzută de Legea nr. 193/2000, ce incumbă profesionistului, şi care constă în stipularea în contract unor clauze clare şi inteligibile al căror conţinut să poată fi cunoscut independent de vreo explicaţie extrinsecă contractului.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

În aceste condiţii, referitor la lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei 3.3 teza a II-a din contractul de credit, vor fi înlăturate şi criticile prin care recurenta a menţionat că, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" este pe înţelesul unui consumator mediu informat, prin urmare, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Explicaţiile date de recurentă cu ocazia judecăţii privind faptul că sintagma evoluţia pieţei financiare sintetizează o modalitate de calcul care se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, nu respectă obligaţia de transparenţă impusă de lege şi respectiv stipularea unor clauze contractuale clare şi inteligibile care să permită consumatorului exprimarea acordului de voinţă în deplină cunoştinţă de cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 3.3 teza a II-a din contract, "În primul an de creditare Rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (indicele Libor, riscul de ţară, cheltuielile de logistică, costurile privind rezerva minimă obligatorie), reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 93 lit. e) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi a prevederilor art. 35 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi reţinută.

Înalta Curte constată că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu erau în vigoare la data încheierii contractului, iar art. 93 lit. e) din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin art. II punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit, 23.11.2007, şi de principiul neretroactivităţii legii, nici această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2526 din 5 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2526 din 5 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.