Borrowers’ appeal on CHF credit unfair terms rejected; restitution claims barred as court may not rewrite contract clauses

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. x/2015 la data de 07.06.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C.., D. S.A. şi S.C. D. S.A. - Sucursala Suceava, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2., 5.3, 6.3, 9.2, 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit nr. x din data de 18.07.2008 încheiat între părţi, obligarea pârâtelor la modificarea contactului în sensul înlăturării clauzelor abuzive, la restituirea sumei de 21.168,73 CHF, reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută şi dobânda rezultată după înlăturarea din conţinutul articolului 5.2. teza a II-a din contract a noţiunilor "politica D. S.A., de costurile de finanţare ale Băncii, de evoluţia pieţei financiar - bancare", calculată de la data încheierii contractului şi până la 18.04.2016, precum şi a sumei ce va fi încasată până la înlăturarea efectivă a clauzei; Îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de mai sus la valoarea de la momentul încheierii, respectiv 2,1995 RON; a sumelor achitate în plus în temeiul contractului menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului şi a dobânzii legale calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte, cu cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 401 din 20.12.2017, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondate, excepţiile invocate de pârâta D. S.A, respectiv: excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei de obiect precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C..

A admis în parte cererea având ca obiect restabilirea echilibrului contractual formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C.., D. S.A., şi D. S.A. - Sucursala Suceava, şi a constatat existenţa clauzelor abuzive în următoarele reglementări contractuale dintre părţi:

- Art. 5. 2 teza a II a din contractul de credit referitor la sintagma "putând fi modificată în mod unilateral de către bancă în funcţie de politica D. S.A., de costurile de finanţare ale Băncii, fără a exista consimţământul Clientului";

- Art. 5.3 teza a II a din contractul de credit referitor la obligaţia clientului de a renunţa la orice eventuală plângere, opoziţie, contestaţie ulterioară;

- Art. 6.3 din contract referitor la posibilitatea băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul împrumutatului.

- A respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.

Prin sentinţa nr. 134 din 26 iunie 2018Tribunalul Suceava, secţia a aII-a Civilă a admis cererea având ca obiect completare dispozitiv formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C.., D. S.A. şi D. S.A. - Sucursala Suceava

A dispus completarea dispozitivului sentinţei nr. 401 din 20 decembrie 2017 a Tribunalului Suceava în sensul că:

"Obligă pârâtele la modificarea contractelor în sensul înlăturării clauzelor ca fiind constatate ca fiind abuzive".

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta D. S.A.

Prin apelul declarat, reclamanţii A. şi B., în temeiul disp. art. 406 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., au arătat că înţeleg să renunţe la judecata cererii de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului la valoarea de la momentul încheierii acestuia, precum şi a celei de restituire sume aferentă, solicitând se lua act de renunţarea în parte a judecăţii cererii şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a sentinţei cu privire la dispoziţiile privitoare la capetele de cerere nr. x şi 5 din acţiunea modificată.

Prin decizia nr. 64 din 21 februarie 2019 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta D. S.A. împotriva sentinţei nr. 401 din 20 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

A admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei nr. 401 din 20 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

A schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că a luat act de renunţarea la judecata capetelor de cerere nr. x şi 5 din acţiune.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi E..

Recurenţii consideră că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a normelor de drept material, respectiv art. 1, art. 14 din Legea nr. 193/2000 şi art. 998 C. civ.

Raţiunile pentru care recurenţii apreciază că instanţa de apel a încălcat normele de drept material şi cele care susţin critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt următoarele:

a)Referitor la dobânda contractuală prevăzută de art. 5 din contract, recurenţii consideră că a fost percepută în mod abuziv de către intimatele - pârâte ulterior încheierii Contractului de cesiune nr. x din 31.08.2009 şi până la data de 23.11.2015 .

Se arată că, potrivit art. 25 din Legea nr. 312/2004 Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu disp. O.U.G. nr. 99/2006, că din dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului rezultă că intimata - pârâtă că C.. nu are dreptul de a încasa dobânzi, nefiind autorizată sau înregistrată de BNR în acest sens, darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată fiind interzisă şi de art. 351 C. pen.

Invocând şi prevederile legale privind cesionarea creditelor performante, recurenţii arată că cedarea creanţei înapoi către D. S.A. la 23.11.2015 constituie o dovadă în plus că sumele reprezentând dobânda în temeiul clauzei de la art. 5 din contract privitoare la dobândă sunt încasate în mod abuziv şi consideră sunt întemeiate cererile de la pct. III, 1 şi 3 a) şi solicitarea de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă curentă în perioada 31.08.2009-23.11.2015, instanţa de apel încălcând dispoziţiile legale menţionate.

b) În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de acordare a diferenţei de dobândă, recurenţii arată că instanţa de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei privind modificarea "în funcţie de politica Băncii, de costurile de finanţare, de evoluţia pieţei financiar- bancare", fără a exista consimţământul clientului, iar apelul pârâtelor a fost respins prin decizia recurată, că, în ceea ce priveşte actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 depus la instanţa de fond odată cu întâmpinarea, prima instanţă nu a reţinut existenţa sa şi anexele sale statuând că acestea nu au nicio înrâurire asupra modificării dobânzii din actul iniţial.

Consideră recurenţii că, în cauză, se impunea, în raport de art. 5, art. 22 C. proc. civ. şi de art. 983 C. civ., interpretarea clauzelor privind dobânda curentă, în acord cu voinţa părţilor raportată la valorile de la momentul încheierii contractului şi cu metoda de calcul utilizată de pârâtă pe parcursul derulării convenţiei.

Referindu-se la raportul de expertiză efectuat în cauză, recurenţii arată că, procedând la identificarea indicelui de referinţă LIBOR GHF la 3 luni, valabil în data de 15 a fiecărei a doua lună din trimestru (conform notificărilor transmise către reclamanţi) şi recalculând dobânda, expertul a arătat că "valoarea dobânzii care ar fi fost percepută în perioada 18.07.2008 - 18.04.2016 dacă s-ar fi respectat modalitatea de calcul prevăzută iniţial în contract, respectiv în funcţie de indicele de referinţă arătat la obiectivul nr. 1 (LIBOR CHF la 3 luni) şi marja băncii stabilită la obiectivul nr. 3 (4,2%) este în sumă de 43.778 CHF" (pag. 31 din raport), situaţie în care s-a stabilit că există diferenţă de dobândă şi aceasta constă în diferenţa dintre dobânda încasată şi cea stabilită mai sus (de 43.778,23 CHF), în cuantum de 21.168,73 CHF pentru perioada 18.07.2008 -18,04.2016.

Intimata- pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pentru criticile formulate în raport de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat respingerea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, Înalta Curte, în urma analizării raportului de către completul de filtru, a dispus comunicarea acestuia părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2020, excepţia nulităţii recursului a fost respinsă şi, întrucât recursul nu a putut fi soluţionat în condiţiile art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., a fost admis în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi s-a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lui pe fond.

Prin încheierea din 15 mai 2020, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a cererii de repunere pe rol formulată de recurenţii-reclamanţi, având în vedere soluţionarea, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţia din 22 decembrie 2020, a fost acordat termen de judecată la 10 martie 2021, în vederea discutării repunerii pe rol şi a recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea hotărârii ce a fost pronunţată în soluţionarea cererii de apel.

În lumina acestor exigenţe, rezultă că analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecăţii realizate de curtea de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., prin raportare la criticile deduse judecăţii prin cererea de recurs.

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii au invocat nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată nu este motivată.

Această critică se încadrează în motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care prevede situaţia în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Reţinerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Recurenţii au afirmat că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, din perspectiva faptului că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat criticile reclamanţilor şi a reţinut, eronat, că dobânda contractuală prevăzută la art. 5 din contract nu a fost percepută abuziv de către intimatele-pârâte ulterior încheierii contractului de cesiune şi că nu sunt îndreptăţiţi a li se restitui sumele achitate cu titlu de diferenţă de dobândă.

Procedând la examinarea acestei critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat soluţia adoptată în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în speţă şi cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, motivând soluţia adoptată conform exigenţelor art. 425 din acelaşi act normativ.

Faţă de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de recurenţi în apel, judicios examinate de instanţa de apel, care a expus raţionamentul pe care a fost fundamentată soluţia adoptată.

Astfel, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acestea fiind în concordanţă şi cu statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin raportare la dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului a stabilit că obligaţia instanţelor naţionale de motivare a hotărârilor nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupunând o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte reţine că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. .6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permiţând verificarea conformităţii acesteia cu susţinerile recurenţilor.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 998 C. civ. din 1864, a principiilor răspunderii civile delictuale şi ale reparării prejudiciului produs. Aceste critici nu pot fi primite.

Criticile potrivit cărora intimatele-pârâte au perceput în mod abuziv dobânda contractuală prevăzută de art. 5, ulterior încheierii Contractului de cesiune nr. x din 31.08.2009 şi până la data de 23.11.2015, întrucât C.. nu este bancă, se raportează la o greşită stabilire a situaţiei de fapt şi vizează netemeinicia deciziei recurate, invocându-se doar formal încălcarea unor norme legale.

Susţinerile recurenţii-reclamanţi vizează exclusiv aspecte de reapreciere şi reinterpretare a adresei emise de Banca Naţională a României pentru a verifica dacă C.. întruneşte atributele necesare funcţionării, în mod legal, pe teritoriul României, ca instituţie financiară bancară sau nebancară, motiv pentru care nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Demersul de interpretare a probelor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondul cauzei (în primă instanţă, şi în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., excepţie de la această regulă făcând situaţiile în care legea însăşi stabileşte puterea doveditoare a unor mijloace de probă.

Aşadar, excedează analizei ce poate fi realizată în etapa procesuală a recursului susţinerile recurenţilor care vizează modul de apreciere a probelor, instanţa de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Nu pot fi primite nici criticile privind modul greşit de soluţionare a cererii de acordare a diferenţei dintre dobânda percepută şi dobânda rezultată după înlăturarea din conţinutul art. 5.2 teza a II a din contract a noţiunilor "politica D. S.A., de costurile de finanţare ale Băncii, de evoluţia pieţei bancare" precum şi din aplicarea marjei variabile prevăzută de art. 3.1, 3.4 şi 3.13 din actul adiţional din data de 20.09.2010.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut, fapt necontestat de reclamanţi, că aceştia nu au semnat şi nu şi-au însuşit Actul adiţional din data de 20.09.2010.

Totodată, pe baza situaţiei de fapt reţinute, care nu mai poate fi reevaluată în recurs s-a reţinut că dobânda iniţială a fost stabilită de părţi de comun acord la 6,99%, având un caracter variabil, însă ulterior, prin actul adiţional a fost diminuată dobânda, astfel că nu exista diferenţă de dobândă de restituit.

În susţinerea criticilor privind restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţă de dobândă în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, recurenţii-reclamanţi se referă la raportul de expertiză efectuat în cauză, argumente care în mod evident tind a determina o reevaluare a probelor, fiind incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Or, recurenţii nu invocă vreo dispoziţie legală care să atribuie expertizei judiciare efectuate în speţă o forţă probantă în sensul susţinut de aceştia, astfel că nu există temei spre a se reţine că modalitatea în care instanţa de apel a evaluat respectiva probă ar fi contrară unei dispoziţii a legii şi, pentru acest motiv, ar fi susceptibilă de analiză în coordonatele motivelor de recurs care se regăsesc în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, invocarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 998 C. civ. din 1864 privind răspunderea civilă delictuală nu este susţinută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel.

De aceea, recurenţii-reclamanţi ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, din perspectiva motivului de recurs invocat, dacă au fost încălcate norme de drept material, însă recurenţii-reclamanţi nu au invocat asemenea critici, ci argumente vizând reţinerile instanţei de apel privind situaţia de fapt a cauzei prin raportare la probatoriul administrat, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie şi care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Înalta Curte mai reţine că recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, însă aceste prevederi legale nu au aplicabilitate în speţă, întrucât se referă la situaţia în care organele de control prevăzute la art. 8 din aceeaşi lege (reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice) constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive şi sesizează tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Sub aspectul acestei critici, în plus faţă de argumentele anterioare, Înalta Curte constată că textul de lege nu contrazice nicidecum soluţia instanţei de apel în ce priveşte imposibilitatea instanţelor de a modifica o clauză contractuală constatată anterior ca fiind abuzivă, deoarece textul evocat reglementează o altă procedură în care este implicată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, nicidecum un litigiu de drept privat între consumator şi Bancă, în care relaţiile dintre părţi sunt guvernate de principiul libertăţii contractuale. Chiar şi în condiţiile aplicării art. 14 din Legea nr. 193/2000, nu se poate înlocui clauza abuzivă, ci o atare acţiune are ca obiect obligarea Băncii de a modifica acel contract, fără ca instanţa să indice exact conţinutul clauzei modificate.

Stabilirea de către instanţă a unei dobânzi concrete, ar constitui, contrar susţinerilor recurenţilor, o ingerinţă în contractul încheiat între părţi.

Înalta Curte reţine că în practica sa, CJUE a apreciat că "pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la consecinţele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este necesar să fie avute în vedere atât modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cât şi obiectivele şi economia generală ale acesteia din urmă", şi a ajuns la concluzia că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia." (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. paragrafele 61, 65)

"Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice conţinutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că asemenea clauze abuzive pur şi simplu nu sunt aplicate faţă de consumator, în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesionişti (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, F. şi Bankia, C-70/17 şi C-179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 60)." - paragraful 31 din Hotărârea pronunţată în cauza C-269/19.

Având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 64 din 21 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II- a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 64 din 21 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II- a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.